Posts Tagged parc

copacul Gelu…

Posted by on Friday, 9 July, 2010

S-a nascut singur pe lume la umbra unui fir de iarba, pe malul unui lac lenes, in cel mai mare parc al orasului. Inca de cand a scos capul in lume s-a masurat neincetat cu lucrurile din jur, subjugat de o singura dorinta nebuna, aceea de a fi cel mai inalt si mai falnic din tot parcul.

S-a intrecut mai intai cu un fir de iarba, mai apoi cu o trestie bine infipta in malul lacului si nu si-a luat ragazul de a-si savura bucuria decat dupa ce, intr-o primavara norocoasa, si-a inaltat varful deasupra tuturor salciilor din zona.

Numele si l-a primit pe cand era inca tanar,  daltuit in suferinta coajei de un baiat cu un briceag, care a scris simplu: „Gelu”. Iar copacul, dupa o vreme, si-a considerat cicatricea un tatuaj foarte „cool”.

Aparitia tatuajului a marcat inceputul perioadei rebele a lui Gelu. O perioada nebuna, pe cand se amuza aruncand cu ghinde in capul oamenilor care i se plimbau pe la poale.  Tot atunci, isi aminteste zambind copacul, a apelat pentru un piercing la serviciile unei ciocanitoare renumite, colaborare de pe urma careia a ramas cu o sumedenie de gauri pe tot corpul.

Dupa ce a depasit aceasta etapa a vietii lui, Gelu s-a maturizat brusc. A realizat curand ca este diferit, ca este singurul de felul lui si ca are in viata o misiune importanta. A inteles ca trebuie sa devina cea mai mare umbra a parcului, ca trebuie sa invete multe lucruri noi, ca trebuie sa creasca tot mai inalt si sa ajunga poate pana la nori.

A inceput atunci sa priveasca cu atentie la oamenii care veneau in numar din ce in ce mai mare ca sa se ascunda de arsita la umbra ramurilor sale. De la un batranel taciturn si incruntat a invatat bucuria pescuitului si, noaptea, cand ramanea singur in parc si nimeni nu putea sa il vada, isi apleca cu grija cate o ramura pana atingea luciul apei, asteptand atacul pestilor ca un pescar incercat. A renuntat la aceasta pasiune cand, intr-o zi, chiar in carnea trunchiului sau, un barbat imbracat in verde a infipt un semn alb de pe care Gelu a buchisit ca un scolar incepator: „Pescuitul interzis. Amenda 300 RON”. Gelu nu ar fi avut niciodata de unde sa plateasca 300 de RON.

Dupa o vreme, umbra copacului a devenit spatiul favorit de intalnire al oamenilor locului. De la unul dintre ei, un hatru cu parul alb, Gelu a deprins tainele sahului si il ajuta interesat de fiecare data cand il descoperea jucand vreo partida. Atunci isi misca cu inteligenta ramurile, strecurand razele orbitoare de soare in ochii adversarilor, ca sa savureze apoi fericit fiecare victorie a favoritului sau.

Gelu isi traia momentele de glorie cu bucuria si implinirea celui care a realizat tot ce si-a propus in viata. Umbra lui era cea mai mare din tot parcul, iar privirea lui se ridica deasupra tuturor ca un insufletit turn de control.

Gelu era cel mai fericit si multumit copac din lume. Pana intr-o zi, cand, ridicand ochii spre cer, a vazut zburand pe deasupra lui un avion si, brusc, lumea lui s-a cutremurat si s-a prabusit in tristete. Incepand din acel ceas Gelu nu a mai trait decat pentru un singur scop, pentru un singur vis: sa poata sa zboare asa cum vazuse ca o fac oamenii, care treceau in avioanele lor stralucitoare pe cer in fiecare zi.

Ceas dupa ceas, saptamana dupa saptamana, Gelu si-a scos din pamant radacinile lui seculare, pana cand nu a mai ramas ancorat decat intr-o mica radacina, o  legatura infima cu pamantul de care dorea sa se desprinda. A stat asa vreme de mai multe saptamani asteptand cu infrigurare sa zboare cu primul vant prielnic. Si la prima furtuna, Gelu s-a smuls din pamantul in care fusese tintuit atata vreme si si-a trait secundele lui glorioase de zbor.

Intins cu toata lungimea lui la pamant, s-a mai privit pentru ultima data in oglinda lacului si s-a stins, sacrificand celor cateva secunde de plutire demnitatea copacului de a muri in picioare.

A doua zi barbatii imbracati in verde au ciopartit tacuti trupul uriasului sinucis. In locul ramas neumbrit oamenii au incetat sa mai vina, si-au gasit curand un alt colt, sub un alt copac, pe care sa il transforme in spatiul lor favorit din parc.

Nimeni nu mai stie nimic despre trupul uriasului Gelu. Poate s-a pierdut, poate a fost ars. Afara de o singura bucatica de lemn, scrijelita adanc in coaja cu numele “Gelu”, in inima careia, un sculptor artist, a gasit ascunsa o pasare.

VN:F [1.9.12_1141]
Rating: +8 (from 8 votes)
Share

calcati iarba!

Posted by on Thursday, 29 April, 2010

Ieri m-am intalnit cu acest semn.  Pana sa il vad, nu eram deloc surprins de faptul ca in jurul meu erau oameni care “stationau” pe iarba. Cum cetatenii acestui oras desfasoara activitati culinar-artistice peste tot intinsul de verde urban, mi s-a parut ciudat ca doar in unele locuri ai voie sa calci iarba. Atunci, in celelalte locuri, in care stationezi fara voie, care e diferenta? Au micii alt gust? Are fotbalul alte reguli? Gunoiul ramas in urma deranjeaza mai putin?

Suntem un popor atat de „liber” incat devine redundant sa vina sa ne spuna noua cineva ce avem si ce nu avem voie sa facem. Pentru ca oricum majoritatea semenilor nostri considera ca au voie sa faca nestingheriti orice le trece prin cap.

Vazand semnul, m-am uitat totusi mai atent in jurul meu si m-a lovit o revelatie misterioasa: Pe aceasta peluza nu erau deloc in “stationare” mojicii pe care ii intalnesti cam peste tot pe unde nu sunt astfel de mesaje care permit accesul.  In jurul acestui semn nu asculta nimeni manele, nu juca nimeni fotbal, nu facea nimeni mici si nu bea nimeni bere. Acest loc era populat doar de tineri imbratisati, de oameni cu carti in mana(tinute corect, nu invers) si in general de persoane care nu faceau galagie, si nu ii deranjau pe ceilalti prin prezenta lor.

Spre deosebire de toti acesti oameni „care nu stiu sa se distreze” , ceilalti, „iubitorii de adrenalina”, „iesitii din tipare” nu si-ar putea permite sa fie vazuti intr-un loc in care nimic nu le interzice sa stea. Pentru ei, simpla prezenta a semnelor “nu calcati iarba” sau “accesul interzis” actioneaza ca un magnet. Incalcarea regulilor, egoismul si nepasarea reprezinta pentru ei forma lor naturala de a fi unici.

Totusi, ce solutii am putea gandi impreuna, pentru a face un om caruia ii place sa incalce regulile, sa le incalce in spatii special amenajate?

VN:F [1.9.12_1141]
Rating: +7 (from 9 votes)
Share

pierduti in parc

Posted by on Monday, 26 April, 2010

Acum doua zile l-am cunoscut pe Theodor. L-am cunoscut pentru ca era un copil singur, pierdut pe o alee a Parcului Tineretului. L-am cunoscut pentru ca eram aproape, pentru ca plangea si pentru ca i-am inteles spaima.

Am avut noroc, amandoi am avut noroc. I-am intins o mana de care s-a prins ca de un colac care avea sa ne salveze: pe el de ratacire, pe mine de lipsa de rost.

Oricui ne-ar fi privit de la distanta i-am fi parut foarte diferiti. Mai intai ca eu eram mai inalt, si aveam role, si  putina barba. Theodor avea parul blond, pantaloni scurti si cativa dinti lipsa. Niciunul nu purtam ochelari desi bajbaiam impreuna pe alei. Chiar daca paream foarte diferiti in ochii celorlalti, eram la fel de rataciti amandoi.

Theodor nu are mai mult de patru ani si, pentru el, culoarea ochilor mamei este un detaliu mai de pret decat culoarea hainei pe care o poarta aceasta. Locul din care venea nu avea o dimensiune clara, era un spatiu generos in care coexistau in buna pace “tanti Gina“, “mamaia Aurica“, ” Angie“, dar si “Andrei, tot un copil si el“.  Insa locul in care trebuia sa ajunga era unul singur: “la mami“.

Am ramas impreuna. O umbra lunga, incaltata cu umbrele vii ale unor roti. Alaturi de ea o umbra scurta, din care se desprindeau rar umbrele mici ale unor lacrimi.  Ne-am potrivit drumului, iar drumul ne-a rasplatit pasii purtandu-i spre locul nestiut in care trebuiau sa ajunga: spre “regasirea lor” si “despartirea noastra“.

VN:F [1.9.12_1141]
Rating: +9 (from 9 votes)
Share

sa nu-mi rupi vreo libelula!

Posted by on Tuesday, 20 April, 2010

Copilul tacea. Dar nu pentru ca ii statea in fire sa o faca. Tacea ca de fiecare data in fata unui joc nou. Curand a inceput sa ii invete curios regulile.

Eu sunt Copilul, spuse el.  Tu cine esti?

Mie oamenii imi spun Parcul, sunt de multa vreme aici.

Eu am 3 ani, spuse Copilul. Vrei sa te joci cu mine?

Parcul zambi! Acest copil ii amintea de el cand era tanar. Cand nu avea nici macar alei, iar copacii lui falnici de astazi erau de inaltimea copilului din fata sa. De atunci au trecut multi ani, multe s-au schimbat in jurul lui… si el s-a schimbat mult. Dar el, Parcul, a invatat in timp sa accepte toate aceste schimbari. Pe cand era inca tanar, prezenta oamenilor in apropierea sa il inspaimanta si il facea sa se ascunda in sine.  Isi aminteste cat de speriat a fost cand,  intr-o zi, in ochiul lui albastru de apa in care nu veneau sa se oglindeasca decat norii, soarele sau luna, cerul a fost ocoperit de niste uriasi urati de beton. O vara intreaga a clipit des incercand sa se lepede de imaginea infipta acolo, adanc. Dupa o vreme a descoperit ca din uriasii de beton razbateau pana la el multe voci, multe rasete, multe povesti care se construiau in fiecare zi chiar sub ochii lui. Noaptea, uriasii se umpleau de lumini si umbre, iar Parcul nu s-a mai simtit singur niciodata.

Ce jocuri stii tu? il intreba Copilul privindu-l direct in ochiul lacului.

Pe cand era cu doua decenii mai tanar un alt copil il provocase la fel, isi aminti Parcul. Copilul de atunci avea ochii copilului de acum. Zambi din nou… Mai tarziu, Copilul de atunci avea sa devina Baiatul care a cunoscut o fata, chiar aici pe o banca de langa lac. Tot Parcul i-a ascuns Baiatului devenit Tanar, primul sarut oferit de fata devenita Adolescenta.

Hai sa ne jucam, ii spuse el copilului. Dar sa ne jucam frumos, iar tu sa fii atent sa nu ma ranesti in  joaca ta.

Dar cine castiga jocul, a intrebat Copilul?

Tu il castigi, i-a raspuns Parcul. Tu il castigi daca nu ma murdaresti si nu imi rupi iarba si crengile.

 

VN:F [1.9.12_1141]
Rating: +7 (from 7 votes)
Share