Campia

Saturday, March 6, 2021 Posted by

M-am oprit și am privit în jur, dar câmpia se întindea netedă cât puteam cuprinde cu ochii, iar porumbul era mic de abia îmi trecea de glezne. Nu era chip să te ascunzi pe undeva și totuși nu se zărea nici urmă de Bunelu’, că avea el darul ăsta de a se face nevăzut într-o clipă, ziua în amiaza mare, de pe fața arsă de soare a pământului. Am oftat încet, am schimbat apucătura mâinilor pe sapă și am pășit între rânduri, ducând câte două odată: stânga-dreapta… stânga -dreapta, precis ca o mașinărie, ocolind cu îndemânare cu colțul ascuțit al sapei pe lângă fiecare fir de porumb, metru după metru.

Eeei, lasă că se întoarce el, îmi spuneam și o să ajungă până unde am intrat și pe rândul lui și mă prinde din urmă. Că doar așa îmi făcea mereu, că îl moleșea soarele și îl apuca lenea. Dar tot am să-i spun eu, când o veni, câteva, de o să mă țină minte!

Și îi dădeam înainte, cufundat în gândurile mele, de parcă aveau rândurile astea de porumb o putere de vrajă, care îmi obosea brațele dar îmi limpezea mintea, de tot mai câștigat ieșeam.

Ce simplu era totul! Nu trebuia decât să mergi înainte și, după o vreme, ajungeai la un capăt. Acolo te intorceai și porneai din nou spre un alt capăt, tot așa: du-te-vino… du-te-vino. De puteam să fac asta toată viața și acolo mi-ar fi fost tot rostul, de la început până la sfârșit.

Dar timpul trecea și cum Bunelu’ tot nu dădea semne să mă ajungă, am căutat din nou, în zare, după el. Departe, la capătul locului, acolo de unde pornisem în zori, vedeam cotiga cu măgarul trântit la umbra ei. Păreau mici, ca niște bibelouri de porțelan, bune de pus în vreo vitrină. O mie și nouă sute de metri, cântărea lungimea unui rând, iar eu trecusem de mult de jumătate. Erau cu toatele douăzecișiunu de rânduri, iar noi isprăvisem în patru zile lungi, numai nouă.

Mai erau multe de făcut, iar pe mine, muncind singur, mă putea apuca și culesul până să termin. Așa că am lăsat sapa jos și am plecat către singurul loc unde se putea ascunde Bunelu’, la cotigă, acolo unde l-am și aflat , sforăind la umbră, întins pe spate pe pământul moale, cu picioarele răschirate, ca pe un divan de puf.

Aici ți-ai găsit culcușul, Ghiaure!? mi-am spus eu amuzat. Dar ce bine că nu erau decât vreo treizeci și ceva de grade afară, așa că am luat o cergă groasă, de o purtam noi prin cotigă, pentru diverse trebuințe și l-am învelit bine pe Bunelu’ cu ea, apoi m-am întors la munca, mustăcind.

Și n-a trecut nici o jumătate de ceas și l-am văzut și pe el venind cătrănit, cu sapa într-o mână și cu bidonul de apă în cealaltă.

 – Ce m-ai infofolit în cerga ceea mă Neață’?! s-a văitat el. Că m-am trezit asudat de îmi stă și acum ca o văpaie în piept, de era să mor de sufocare!

– Ca să nu te tragă frigul acolo la umbră, Bunelule! l-am întâmpinat eu. Lasă că nu mureai matale numai din atâta lucru! Eu am gândit în mintea mea că e curent pe sub cotigă și am vrut să-ți fac un bine, dar dacă ții așa de supărare, dată viitoare când chiulești de la muncă, nu te mai deranjez!

– Cine chiuleste, mă! s-a incontrat Bunelu’. Păi dacă mi s-a făcut sete, ce, nu trebuia să mă duc să iau apă ca să beau? Că dacă ești tu căpos și nu vrei să săpăm tot așa postața cu postața, toate rândurile, cum face tot omul cu mintea la cap. Că așa ai și apa și mâncarea aproape și nu mai umbli teleleu după ele pe câmp, când ți-e foame sau sete.

Tot aici ajungeam noi cu sfada de fiecare dată, că eu înțelegeam și vorba Bunelului, că era dreaptă și așa făcea toată lumea. Dar eu tocmai de aia nu vroiam să fac așa, ca să nu fiu la fel ca ea. Și nu se mai pomenise până atunci să sapi așa, ducând rândul înainte kilometri, ca să te întorci apoi kilometri. Dar mie așa îmi venea mai bine. Că eu îmi țineam apa legată la spate cu o sfoară și o beam așa fierbinte și nu mă plângeam de sete ori mă odihneam câteodată drept sub soarele arzător și nu tânjeam după umbră. Că mă mâna pe mine ceva înainte și nu mă puteam opri până nu puneam piciorul desculț la capătul locului și făceam acolo în pământ, cu degetul mare, un semn adânc ca o cruce. Că așa era fiecare rând, o cruce mare de dus, cumplită și întreagă, pe care să nu o poți lăsa jos pe la mijloc de drum și să trebuiască să o duci înainte până la sfârșit.

©️copacul.ro

Share

Diamantul

Monday, March 1, 2021 Posted by

M-am cățărat cum am putut mai repede pe unul dintre stâlpii de la bolta din fața casei, dar era ger și pielea palmelor mi se lipea dureros de metal. Am ajuns cu greu până în vârf, unde am apucat de țeava de la antenă și am început să o rotesc, oprindu-mă să suflu aer cald peste palme din când în când.

– Merge?!? am răcnit eu de acolo de sus, cât mă țineau puterile.

– Merge cu purici, tată! m-a asigurat o voce dinăuntru. Învârte și tu mai încet ca să nu treci peste unde se prinde mai bine!

Și eu tot răsuceam de zor, așteptând cu înfrigurare un semn că truda mea nu era în van. Că țineam noi, pe atunci, mai mult antena întoarsă spre bulgari, de mă uitam seară de seară la desenele animate de la ei și cântam apoi, cât era ziua de lungă, prin casă, cantecelul de la generic:

– Az sǎm Sǎncho, ida ot gorica da vi kazha: “Leka nosht, dechica”, Leka nosht, deca! Leka nosht, deca!

Și o țineam tot așa, până îi inebuneam pe toți de-mi trântea mama una peste cap sau mă trimitea afară la joacă, să scape de focul meu.

În alte seri, ne adunam să ne uitam cu toții la câte un film. Dar era greu să reziști, că filmul era lung și în cameră era un frig, mai ceva ca afară. Că aveam noi un televizor cu toane, care nu mergea dacă în odaie era cald, așa că îl țineam doar în camera de oaspeți, unde nici măcar o sobă nu aveam, semn că nimeni nu ne mai vizita după venirea frigului. Și de ce ar fi făcut-o!? Iernile erau cumplite în Bărgan, iar când se pornea viscolul, cu greu mai puteai desluși că mai erau niște suflete, îngropate sub troiene, prin locurile acelea.

Dar să revenim la televizor! Era unul nou, marca Diamant și până a venit în casa noastră nu a fost lucru ușor. Televizorul de dinaintea lui era unul foarte vechi, cu lămpi, de îl chema Venus și se vedea tot întunecat și pârâia și sfârâia când îl porneai, de parcă funcționa pe aburi. Așa că se tot ținea mama de capul tatei și îi spunea:

– Hai mai, Ionele, să punem și noi niște bani deoparte, ca să luăm un televizor nou, că ne tot caznim cu ăsta și până nu ne-o lua foc în casă nu ne mai liniștim!

Și tata se tot codea și se ferea, până când, într-o zi de toamnă târzie, nu a mai avut pe unde să-și scoată cămașa și și-a luat inima în dinți de s-a dus la Albești la Cooperativă, unde s-a prins în discuție cu nea Ionel gestionarul:

– Mai, nea Ionele, să-mi dai și mie un televizor din ăsta, dar să-mi dai unul bun, că te-oi cinsti și te-oi servi cu orice ai avea nevoie pe la strung! Poate are Doamna matale niște pantofi să le facem flecuri sau orice altceva!

– Cum să nu te servesc, măi, tizule! se învoia gestionarul. Dar știi și tu că e loterie cu televizoarele astea noi, cu tub! Că pot eu să știu ce au pus ăștia în ele!? Și dacă nu o merge cum trebuie să nu mă înjuri pe mine, apoi!

– Eeei lasă, Nea, Ionele, că nu te-oi scoate eu pe matale vinovat din atâta lucru! se tocmea tata. Dar mă gândeam că tot le știi mai bine ca mine și să îmi spui așa cu o vorbă pe care să îl aleg!

Că ținea magazionerul pe tejgheaua din fața lui, ca la vreo patru sau cinci televizoare și arătau toate la fel, de nu se putea tata deloc dumiri pe care să îl ia, ca să îl învelească într-o pătură de o purta cu el și să îl urce în cotiga ce îl aștepta afară.

– Măi, tizule, uite cum te-aș sfătui eu, se  încumeta gestionarul, ca să mergem mai la sigur! Eu îl mai am și pe ăsta de aici, de e pornit și acum, că l-am tot ținut în probă și a stat așa ore-n șir, fără probleme. Zic, mai bine, ca să-l iei, că știm la precis că merge, dacă nu a făcut nici o figură până acum!

Și l-a luat tata pe sus și l-a adus acasă, unde noi l-am primit cu brațele deschise, ca pe cineva din familie și l-am așezat cu grijă în locul bătrânului Venus, pe care l-am săltat și l-am dosit pe undeva, ca să nu-și facă sânge rău tânărul Diamant când îl vede.

Și am așteptat cu nerăbdare programul de seară și l-am pornit, iar ecranul era mai luminos și totul se vedea mai bine și ne-am bucurat o vreme, cam până când s-a lăsat frigul și a trebuit să aprindem focul în sobă, când și-a arătat Diamantul adevăratul caracter. Că era un televizor învățat cu nărav, că îl încercase gestionarul numai în răcoarea magazinului, unde nu făcea nimeni focul în sobă, dar vezi că el era sensibil la foc. Și nu suporta nicicum căldura, că îl făcea să înceapă să fâșâie, încet la început și apoi în doar un minut sau două se deregla, pierdea postul și se umplea de purici, de ne umplea și pe noi de năduf, că îi venea tatei să ia toporul și să îi vină de hac. Și chiar îi căra așa, drept arvună, câteva lovituri de pumn peste frunte, dar asta nu părea să îi fie televizorului de niciun sinchis.

Așa că, dacă vroiam să ne uităm la ceva, trebuia ca unul, sau pe rând, să ne sacrificăm și să ne ridicăm tot la două sau trei minute, atunci când televizorul începea să fâșâie și să învârtim de o rotiță mică de reglaj, nu mult, doar puțin, cât să își vină în fire, apoi ne așezam la loc. Dar Diamantul uita repede și eram noi tot așa într-un du-te-vino de ni se făcea lehamite și îl închideam și nu ne mai uitam la nimic. Și ne-am tot chinuit așa, până într-o zi când s-a convis tata că televizorul nu se putea împacă el cu căldura nicicum și l-a luat de l-a mutat, cu tot cu firele de la antena, în odaia de o țineam de bună pentru oaspeți. Iar când vroiam să ne uităm, seara, la ceva, ne apucam de ne îmbrăcam bine, ca pentru a ieși afară în viscol, cu mănuși, cu fular și căciulă și aruncam o plapumă peste noi și ne inghesuiam unii în alții în fața televizorului, aburind cu repiratia noastră, siluetele alb negre ale unor actori cunoscuți.

***

– Gata, nu mai mișca… lasă-l așa! m-a anunțat tata cu o voce victorioasă.

Și eu m-am coborât și am intrat în casă lângă sobă, cât să îmi mai vin în fire de la ger. M-am uitat apoi la ceasul mare din odaie și am socotit că mai era numai o oră până să înceapă filmul, de care îmi spusese, cu o zi înainte, Sorin:

– Mă, am văzut eu la Pascal în program, mâine seară dau ăștia la televizor “Marea Cursă” cu Tony Curtis! Ăsta e film bun tare, mă! Să te uiți musai la el! mă învățase el.

Și eu am băgat la cap și m-am muncit de am mișcat antena de pe bulgari și așteptam acum, numărând cu nerăbdare fiecare minut. Iar când a mai rămas ca la un sfert de oră, am început să ne îmbrăcăm cum am putut mai bine. Și tata și-a tras o pereche de izmene pe dedesubt, că filmul era lung, ca să îl țină. Iar mama și-a luat așa o bentiță, dar nu și-a pus-o încă pe cap, de fodula, vorba tatei, doar ca să poată să o tragă pe urechi mai târziu, dacă îi îngheață. Iar eu m-am îmbrăcat pe deasupra cu o pufoiaca și am intrat câteștrei,  nădăjduind la un film bun, în camera congelator, unde era stăpân tânărul Diamant, care ne-a întâmpinat tăcut și rece, după cum îi era firea. Și a pornit tata televizorul și ne-am cuibărit, fiecare cum am putut mai bine, sub plapumă înaintea lui, iar filmul a început bine și promitea să ne țină lipiți acolo mai mult de-un ceas. Dar au trecut doar câteva minute și, fără veste, s-a auzit un <pac> sonor și s-a făcut întuneric. Că au luat curentul, cum făceau pe atunci, mai mereu și nu puteau să aleagă un moment mai prost. Iar noi am mai așteptat acolo preț de vreo zece, cinsprezece minute, până când ne-a pierit și ultima urmă de speranță și ne-am ridicat de-am plecat bâjbâind către odaia în care mocnea focul, am aprins fitilul de la lampă și ne-am pregătit de somn.

©️copacul.ro

Share

Pogor

Tuesday, February 23, 2021 Posted by

– Mei, futu-ți baserica mă-ti! Stai pe loc, n-auzi! Stai că trag!

Răcnetul ne-a înghețat sângele în vene. Ne ascunseseram noi cât am putut de bine până aici, dar gârla nu se putea trece decât printr-un singur loc, pe un podeț și aici ne-a așteptat Pogor, ascuns, ca să ne prindă.

Am așezat sarcinile de vreascuri jos, la picioarele pădurarului care ne aținea calea amenințător, cu pușca pe umăr, cu ochii răi, cu fața roșie și pălăria dată pe spate de i se vedea capul spân.

– De-ai cui sunteți, mei, voi!? ne-a cercetat el, mișcându-și repede privirea de la unul la celălalt.

– Eu sunt de-al lui Albeșteanu’, nene! m-am scâncit eu, cu ochii în jos, scurmând cu piciorul gol pământul de sub mine, de parcă îmi venea să mă îngrop acolo.

– Iar eu sunt de-al lui Neculaița Gaman! a îngăimat Mihăiță, gâtuit de spaimă.

Și chiar dacă nu îl vedeam, așa cum eram cu privirea pironită în jos, puteam să bag mâna în foc că și Mihăiță avea lacrimi în ochi. Și aveam și de ce. Că să fii prins de Pogor cu lemne nu era deloc un lucru de glumă. Pădurarul nu era de pe la noi, era basarabean și vorbea românește stricat, locuia singur într-o casă din mijlocul pădurii și nu prea își arăta fața prin sat și nici nu își făcea prieteni. Pământurile de dincoace de gârlă erau însă împărăția lui și asta o știa bine orișicine. Uneori mai angaja cu ziua oameni care să îl ajute la plantat de puieți și ei veneau de-i munceau, că-i plătea bine și-i mai servea și cu lemne la nevoie, dar când se întorceau acasă povesteau tot felul de grozăvii și se găseau printre ei și câțiva care puteau chiar să jure că l-au văzut noaptea plimbându-se cu morții sau că are coarne ascunse sub pălărie, potrivite cu fața roșie de drac.

Iar această sperietoare, această arătare cu puteri diavolești se găsea acum în fața noastră, în întunericul pădurii și nu dădea semne să ne slăbească în vreun fel. Așa că am răsuflat ușurați când ne-a poruncit cu un glas răstit:

– Lemnele se confiscă, iar voi plecați și să nu vă mai prind, mei, pe aici, că va împușc și câte una cu sare pe șale, de dormiți numai pe burtă o săptămâna!

Puteam noi să lăsăm sarcinile cu vreascuri bucuroși și să plecăm zburdând că am scăpat numai cu atâta. Doar că legasem lemnele cu bluzele noastre, la care nu ne venea așa ușor să renunțăm.

– Putem să ne luăm flanelele, nene!? am întrebat eu cu speranță, fără să îmi ridic însă privirea din pământ.

Iar pădurarul s-a învoit și noi ne-am lăsat în genunchi, luptându-ne să dezlegăm nodurile făcute temeinic ca să țina, legate strâns, cu mânecile petrecute de câteva ori. Și mâinile îmi tremurau tare și degetele îmi erau fără vlagă, iar nodurile se lăsau greu și nu era chip să le dezleg. Mihăiță a terminat insa repede și a trecut pe lângă mine, cu bluza aruncată pe un umăr și-a pornit domol către sat.

– Nu se dezleagă! am scancit eu, încurcat, ridicându-mi ochii către pădurarul care aștepta tăcut în fața mea.

Și atunci s-a întâmplat ceva ce nu mai povestise nimeni niciodată și pe care nici eu nu aveam să îl povestesc, pentru că oricum nu m-ar fi crezut nici un suflet și m-ar fi luat doar în ras. Cum stăteam așa în genunchi în fața lui, chipul mare al pădurarului a încetat să mai fie așa roșu, ochii lui parcă nu mai erau la fel de răi și capul nu mai era la fel de spân. Pogor mi-a zâmbit și mi-a spus încet cu un glas blajin:

– Lasă, mei, nu te mai căzni, tu, acolo să dezlegi! Pune vreascurile celea în spate și mergi acasă liniștit, că nu sărăcește dintr-atâta lucru pădurea!

Iar eu l-am ascultat fermecat, am ridicat sarcina în spate ca pe un fulg, am lăsat în urmă împărăția lui Pogor și am plecat către sat!

©️copacul.ro

 

Share

mamaia Gica

Friday, February 19, 2021 Posted by

– Dar cum crezi tu că o să dăm noi copilul ăsta la școală la anul, când el abia de vorbește câteva cuvinte pe românește!? Și ce să facă el pe acolo, să se uite în cărți cum se uită curca în lemne? se încontra mama.

– Am zis și eu așa o vorbă, măi, femeie, doar nu am dat cu parul! Gândeam că învață el românește pe acolo mai repede decât aici cu noi acasă, dar dacă zici că știi tu mai bine, atunci lasă să-l mai ținem un an prin bătătură și mai vedem noi ce o mai fi, se învoia tata. Până la coadă mai sunt și alți copii care se duc la școală la șapte ani și nu ar fi el nici primul și nici ultimul.

Și uite așa se tot ciondăneau tata și cu mama pe seama mea, până au mai rămas doar câteva luni până la începutul școlii și ei încă nu cădeau la o învoială!

– Mai copii, ia nu vă mai tot sfăditi voi pentru atâta lucru! le-a spus într-o zi mamaia Gica, cu un cuvânt de împăcare. Lăsați-l mai bine în grija mea și am să îl învăț eu până o merge la școală toate cele! Că tot stau eu acasă în vârful patului toată ziua și măcar așa să fiu de vreun folos.

Și s-au învoit mama și tata și am intrat eu învățăcel la școala de acasă a mamaiei Gica. Și era ea o femeie mărunțică și uscată de i se vedeau prin piele toate oasele, respira greu și tușea câteodată de credeai că o să i se frângă ceva prin piept. Trăgea de mulți ani de o boală la plămâni și umblase cu ea pe la mai mulți doctori, însă fără prea mare folos. Dar dincolo de toată suferința ei, mamaia Gica, era un om cu suflet bun, cu ochii blanzi și mintea ageră de putea desluși, chiar și unui școlar neștiutor ca mine, tainele literelor și ale cifrelor, din care creșteau apoi numere ce se adunau și se scădeau ca degetele de la mâini.

Și nu aveam noi prin casă, pe atunci, nici caiete și nici vreo altfel de hârtie, dar primeam în fiecare zi, înfipt în gardul de la drum, ziarul Scânteia, de la un abobament mai vechi, venit la pachet cu carnetul de membru de partid al Bunelului. Iar ziarul ăsta era mare cât un cearșaf și se dovedea a fi bun pentru tot felul de trebuințe: puteai, de pildă, să aprinzi cu el focul, sau să îl întinzi ca să usuci pe el tot felul de buruieni plăcut mirositoare, pe care dacă le beai mai apoi în apă fierbinte, te vindecau pe loc de guturai. Puteai să învelești în el prânzul servit la pachet când te duceai la muncă sau puteai, la o adică, să îl iei cu tine într-un loc mai ferit din fundul curții și tot ti-ar fi fost de mare ajutor. Și tot ziarul ăsta s-a găsit a fi la fel de bun și pentru a învața pe el scrierea și citirea literelor și numerelor de tot felul. Că avea ziarul ăsta ca la două degete grosime de margine albă pe toate laturile, iar eu însemnam acolo, cu scris sârguincios, tot ce mă învăța mamaia Gica cu migală: litere, cuvinte și numere și mă învârteam tot roată-roată, în jurul ziarului, chinuind un creion gros de tâmplărie dăruit de Bunelu.

Și lunile au trecut repede și eu am învățat toate câte cele și, în septembrie, mi-a pus mama ghiozdanul în spate și am mers la școală, în prima zi. Iar după un timp, am venit acasă cu prima mea notă și m-am dus direct de i-am arătat carnetul mamaiei Gica.

– Uite, i-am spus fericit, am luat zece la citire mamaie, am citit tare și frumos cum m-ai învățat matale! Am făcut bine, mamaie?

Iar ea s-a căutat într-o batista de o ținea înnodată și ascunsă la piept și a scos de acolo zece lei și mi i-a dăruit zâmbind.

– Bravo măi, copile! mi-a spus ea cu bucurie. Foarte bine ai făcut și, ori de câte ori o să-mi mai aduci tot așa câte un zece, are să îți dea mamaia câte zece lei pentru el, așa să știi.

Și uite așa până în decembrie strânsesem o avere măricică, de aproape o sută de lei și îi număram de câteva ori pe zi și visam la câte aș mai putea să-mi cumpăr cu ei.

A venit apoi și dimineața Sfântului Nicolae și era sărbătoarea mare de nume a Bunelului, o zi în care și soarele s-a arătat generos și mamaia Gica a ieșit cu greu până în curte, să respire cu poftă aerul curat al iernii. Că înăuntru aerul era greu, că ne strângea frigul pe toți laolaltă, în doar o cameră cu două paturi și o sălița și acolo dormeam și tot acolo și găteam câte cele pe o plită, de se umplea tot locul de miros de mâncare și de fum.

Și au pregătit în ziua aceea mama și cu tușa Leana, din vecini, de zor, toate cele pentru cinstirea bunicului. Au făcut prăjituri și salată de boeuf, cărniță prăjită și câte altele, de mirosea tot locul a pofte de copil. Iar când au terminat era încă devreme și s-au așezat ele în jurul mesei, în așteptarea serii, atunci când și tata și sărbătoritul aveau să vină acasă, iar eu stăteam tot atent la gura lor și mă băgăm în vorbă la toate cele.

Mamaia Gica stătea întinsă pe spate în pat, cu capul cocoțat pe două perne și părea mai senină și mai împăcată decât oricând. Nici nu mai tușea, doar ținea așa către noi un zâmbet uitat pe față și nu mai spunea nimic.

Iar tușa Leana, ca o femeie trecută prin multe în viață, a înțeles ea la o vreme niște semne și a sărit deodată de pe scaun și a cerut degrabă o lumânare și mama i-a adus-o. Și a aprins-o tușa și a ținut-o strâns între degetele mamaiei Gica, până ea a înghițit cu greu de câteva ori și a răsuflat o dată prelung și a rămas apoi așa cu ochii întorși către mine, încă zâmbind, iar tușa Leana i-a coborât ușor pleoapele și i-a spus mamei cu o voce șoptită:

– Fă, Viorico, ia du tu copilul ăsta afară de aici, că nu e bine să se uite la un mort!

Și mama m-a scos în curte, iar eu am ieșit de acolo pe uliță și am prins de am scris mare în țărâna reavănă a drumului, cu un băț, spre văzul orișicui: <A murit mamaia Gica>, cu litere rotunde și mari, așa cum mă învățase ea ca să scriu. Și oamenii treceau pe uliță sau se iveau pe la porți, iar eu îi anunțam sârguincios, așa ca pe o veste ce trebuia împărtășită tuturor:

– A murit mamaia Gica, știați!?

Și ei se închinau și îmi răspundeau: <Dumnezeu să o ierte!>, iar eu știam cine este Dumnezeu și mă bucuram de zisa lor, că bine ar fi fost ca El să o ierte, mă gândeam.

Și s-a răspândit repede vestea prin sat. Și tata venea spre casă de la secție, cu rucsacul în spate și s-a oprit la aprozar, ca să cumpere niște mere pentru mamaia Gica, așa cum îl rugase dimineața, când a plecat.

– Dar ce faci tu aici, mă, Ionele? s-a apropiat de el nenea Tudor Banat și l-a întrebat.

– Uite cumpăr niște mere pentru mama, unchiule! i-a răspuns tata. Că a avut ea poftă de ele!

– Nu i le mai cumpăra, mă, Ionele, că nu mai e nevoie! i-a spus nenea Tudor cu o voce grea. Nu știu eu dacă te-a mai anunțat careva, dar să știi că a murit Gicuța, mamă-ta!

– A murit mama!? a întrebat tata absent, ca și când ar fi fost vorba despre mama unui străin, nu a lui.

Apoi nu a mai spus nimic, i-a întors spatele lui nenea Tudor, a plătit merele și le-a așezat cu grijă în rucsac, dar s-a oprit deodată și a lăsat rucsacul să-i cadă la pământ, s-a întors și a luat-o la fugă pe uliță.

Așa l-am văzut eu venind, alergând ca un nebun, cu ochii roșii și palid la față, cu fruntea plină de broboane de sudoare, chit că afară era deja frig.

– A murit mamaia Gica! i-am spus eu, când a ajuns lângă mine.

Iar tata s-a lăsat în genunchi, m-a strâns în brațe și a început să plângă în hohote, fără să îmi spună nimic.

©️copacul.ro

 

Share

Doctorul

Monday, February 15, 2021 Posted by

Am lipsit de acasă vreo nouă zile legate. Era prima dată când plecam și înnoptam, vreme de mai multe nopți, undeva în altă parte decât pe la vreo rudă. Au fost nouă zile în care nici mama, nici tata și nici nimeni dintre ai mei nu au știut despre mine nimic mai mult decât ce le mâzgalisem eu pe câteva cărți poștale, cu imagini colorate din Suceava, Voroneț sau Putna, pe care le trimisesem grijuliu tuturor: aflați despre mine, îi vesteam, că sunt bine, iar aici în Bucovina este foarte frumos!

Adevărul este că nu m-am acomodat chiar așa de lesne la viața de tabăra, dar erau mereu atâtea de multe lucruri de văzut și de făcut, încât timpul a zburat până la urmă foarte repede. Iar când m-am întors prin praful uliței, cărând pe umăr ranița luată de la tata cu împrumut, îmi simțeam sufletul și mintea mai bogate, dar trupul mai slăbit și șchiopătam ușor.

De cum m-a văzut, mama s-a repezit la mine să mă ia în brațe și chiar și tata a venit alergând într-un suflet din grădină, să-mi smulgă ranița de pe umăr, dornic să-mi sară în ajutor.

– Că nu mai veneai odată, mă prapaditule! Uită-te și tu la tine cum ai slăbit, că ești numai pielea și osul! mă căina mama.

Iar eu zâmbeam bucuros și îi urmam șchiopătând, salutând în trecere fiecare ramură, fiecare pasăre și fiecare animal din curte. Mă-ntorsesem acasă!

***

Șontâcăiam de mai multe zile. Nu mă durea nimic, doar că îmi simțeam piciorul drept mai scurt și, când călcam, mă legănam la fiecare pas , ca un rățoi. Nu îmi mai aminteam deloc cum am început să șchiopătez , mă apucase așa într -o zi în tabără și nici măcar nu mai știam de ce. M-am gândit că mă lovisem la fotbal sau poate călcasem strâmb când am alergat prin pădure ori, cine știe, poate mă înțepasem în ceva. Așa i-am și răspuns mamei când m-a întrebat, atunci când m-am întors. Iar mama nu s-a îngrijorat.

Așa ’s copiii… pesemne că s-a gândit ea, mai fug, se mai împiedică… dar lasă că o să îi treacă și chiar așa mi-a și spus:

– Lasă, mama, că îți trece de acum, bine că ai venit tu acasă! Dar ai de grijă să nu mai schiopatezi, că faci scurtă la picior și se umflă aici sus la încheietură și o să te doară de nu o să mai poți nici să mergi!

Dar eu am continuat să calc la fel de poticnit și, după două sau trei săptămâni, a pus mama o găină într-o traistă și două bucăți mari de brânză într-alta și m-a dus la o babă din sat, de era renumită că fiind tămăduitoare de diverse vătămături.

– Tușa Tudoro, s-a jeluit mama de cum am ajuns, vezi că ți-am adus și eu pe băiatul ăsta al nostru, că i-a rămas un picior mai scurt, săracul! Și să-l tragi, și să-l ungi, să-i faci tot ce ai știi matale mai bine ca să-l vindeci, că e păcat de el, că e băiat tânăr, să rămână așa în halul ăsta toată viața!

Iar baba mă lua, mă întorcea pe toate părțile, mă măsura din ochi și mă punea să merg sau să mă las într-un genunchi ori să mă ridic pe vârfuri, iar într-un final, scutura din cap cu supărare:

– Păi știu și eu ce să mai zic acum, fă, Viorico!? Că ce văd eu aicea să știi că nu e lucru ușor și nici nu trece așa cu una, cu două! Dar tu trebuie să mi-l aduci tot de două ori pe săptămâna, vara asta și la toamnă, iar eu am să îl trag pe la zgarciuri și am să îl ung cu niște leacuri de le-am făcut eu și, cine știe, poate că așa îi mai vine cumva piciorul la loc! Dar, îți spun de pe acum, ca să nu-ți faci speranțe, să mai meargă el ca înainte nu mai are cum, că i s-a osit deja piciorul așa și nu mai ai ce îi face!

Iar mama se pierdea atunci cu firea, i se umpleau ochii de lacrimi și o implora pe babă:

– Îl aduc tușă, Tudoro, cum să nu îl aduc, dar numai nu mă lăsa și fă matale tot ce este nevoie, că nu ți-o fi pe degeaba toată munca, doar să îl faci bine și să meargă cum mergea el înainte!

Și m-a adus mama vreme de mai multe zile și m-a tras baba și m-a uns cu tot felul de vaseline care mai de care mai urât mirositoare, de i se golise mamei binișor ograda de orătănii iar slănină sau brânză nu mai avea deloc.

– Mă, Ionele! mai chema ea câteodată ajutorul tatei. Ia vino mă de te apasă aici pe piciorul la copilul ăsta, poate izbutim așa să îl întindem la loc! Și mai trage și tu de el, că ești bărbat și ești mai puternic, poate că îi dăm drumul la zgârciuri sau se așează ceva pe la genunchi!

Și mama mă prindea strâns pe după umeri, mă așeza în fund cu picioarele întinse pe pământ și tata se lăsa, cu toată puterea lui, pe genunchi, doar-doar l-ar face să se coboare. Și se înroșea la față și icnea de efort, dar piciorul meu continua să rămână nemișcat, cu genunchiul împins în sus, făcând parcă în ciuda lui.

– Nu merge, mă, femeie! se mânia el. Dar ce vrei tu să îi fac, să îi rup piciorul? Tu nu vezi că mă las pe genunchi cu toată greutatea mea și nici nu se clintește!?

***

Într-o seară a primit mama aviz telefonic ca să se prezinte la poștă peste trei zile, să vorbească la  telefon cu mamaia de la Odorhei, iar când a venit ziua stabilită, m-am dus și eu împreună cu ea. Am ajuns acolo mai devreme și ne-am așezat cuminți pe holul din casa poștariței, pentru că, pe vremea aceea, poșta nu era decât o cameră și un hol din casa unui om și așteptam în liniște legătura telefonică și glasul binecunoscut. După o vreme telefonul a sunat scurt, dar legătura s-a întrerupt repede, așa că, poștărița, a pus mâna pe manivela telefonului și a început să mestece la ea cu putere, ca la o mașină de tocat, strigând:

– Alo, centrala, alo… Albeștiul, mă auzi, alo…!?

Și tot așa, preț de mai multe minute, până când, într-un sfârșit, o voce gâjâită de la celălalt capăt a anunțat-o:

– Alo, Buieștiul, dar ce se întâmplă acolo că nu va prindeam deloc pe fir…!? Vorbiți acum, aveți legătura!

Și mama apuca atunci telefonul și țipa în el, de am fi putut foarte bine să fi vorbit și de acasă și să nu mai trebuiască să venim până la poștă, că mamaia tot ne-ar fi auzit tocmai din Odorhei.

– Anya, te vagy az, hallasz!?

Apoi lua seama la privirea mirată a functionarei de la poștă și schimba iute pe românește:

– Mă auzi mămică, alo!?

– No, halo, se auzea de la celălalt capăt, dar ce făceați de nu raspundeati la telefon?! Că mă și pregăteam să plec, că a tot încercat vreo jumătate de ora să va prindă!

– Nu mergea legătura, mămică, se scuza mama! Dar cum e vremea pe la voi… ce mai faceți!?

Și tot așa, din vorbă în vorbă, ajungeau să povestească și de mine:

– Și, ce mai face Antika, e bine, cum a fost în tabăra pe acolo!? se interesa mamaia.

– În tabăra a fost cum a fost, îi răspundea mama cu un glas posomorât, dar s-a întors de acolo șchiopătând ca vai de el, iar acum, i-a rămas un picior mai scurt, că nu mai poate să îl îndrepte și am făcut noi tot ce am știut, dar nu-i mai dăm de cap!

Iar mamaia, ca o femeie care nu ezita să se interneze măcar o săptămâna la spital, chiar dacă o supăra doar o singură unghie, de ajunsese să o cunoască toți medicii și asistentele din Odorhei, când a auzit asta, a certat-o pe mama:

– Dar de ce nu îl duceți voi la doctor, măi mama? Sau și mai bine, ia să vină Ionel și să îl aducă aici la Odorhei, că mă duc eu cu el pe la toți doctorii și nu mă las până nu îl fac bine!

Și au rămas ele înțelese așa, iar după câteva zile și-a luat tata concediu și m-a dus la Odorhei și eu am rămas acolo.

Dar vacanța era aproape pe sfârșite și nu prea mai era timp, așa că m-a luat mamaia și, șontâc, șontâc, chiar de a două zi dimineața, ne-am prezentat la policlinica spitalului.

În policlinică mamaia se simțea ca acasă, știa bine mersul lucrurilor și avea trecere liberă peste tot. Ținea câteva bacnote la îndemână în buzunar și mai avea pitite într-o pungă două pachete de Kent și o cutie Amigo de ness, care erau pe atunci încă și mai valoroase decât banii. Și am bătut noi pe la mai multe uși și mai mulți oameni în halate albe m-au luat și m-au sucit și m-au întors pe toate părțile, întrebându-mă verzi și uscate și intepandu-mă cu mai multe ace.

– De la ce ai început să schiopatezi? m-a cercetat într-un final unul, care era mai atent la pungă pe care o purta mamaia decât la mine.

– Cred că m-am lovit sau poate m-am înțepat în ceva, i-am mărturisit eu, nu îmi mai amintesc așa bine.

Și doctorul m-a pus să mă descalț și m-a pipăit în talpă, minunandu-se:

– Păi tu ai o grămadă de înțepături pe aici, te doare careva?

Dar nu mă durea niciuna, eram copil de la țară, care mă descălțam în martie și mă mai încălțăm în noiembrie înapoi și nu știu cum se aștepta el să arate tălpile mele, dacă în toate lunile astea mă purtau pe oriunde mi-ar fi trecut prin cap să mă duc.

Când ne-am întors a două zi să primim rezultatele, doctorul a luat-o deoparte pe mamaia și i-a spus cu un tot grav:

– Este ceva suspiciune la el și cel mai bine ar fi să îl internăm în spital ca să îi facem mai multe analize. Are acolo în tălpi mai multe răni și e posibil să se se fi infectat vreuna, iar infecția să-i fi ajuns deja în sânge și va trebui să îi administrăm antibiotic, dacă e așa. Mergeți acasă acum, dar să îl aduceți mâine dimineață înapoi, cu bagajelul făcut, pregătit pentru internare.

Și am plecat noi de acolo cătraniți și ne-am oprit, în drum spre casă, pe la poștă și i-am trimis o telegramă mamei: <Antika trebuie internat. Puroi în sânge. Revin cu vești>

Dar mama, când avea să primească telegrama, nu mai avea ea inimă să aștepte să primească vești și mergea de cerea de urgență concediu, să vină la Odorhei.

***

În dimineața următoare m-am îmbrăcat speriat, am pus câteva lucruri în bagaj și am plecat cu mamaia la spital pentru internare. Ne-am așezat acolo la o coadă și așteptam amândoi îngândurați, iar mamaia se întorcea din când în când cu capul într-o parte și își ștergea câte o lacrimă pe furiș.

Directorul spitalului din Odorhei era pe atunci un cardiolog renumit, un om înalt, cu voce puternică și impunător. A trecut pe lângă noi, înconjurat de mai mulți oameni îmbrăcați în halate albe și a recunoscut-o pe mamaia, i-a văzut lacrimile din ochi și s-a oprit. A prins-o ușor de umăr și a întrebat-o calm:

– Dar ce se întâmplă, Lidia neni?! De ce ești pe aici, iar te supără ceva pe la stomac, sau ce!?

– Doktor ur, s-a repezit mamaia, izbucnind în plâns, uite sunt aici cu nepotul ăsta al meu, că am venit să îl internez, că i-a rămas un picior mai mic și șchioapătă, iar acum are în el mai mult puroi decât sânge, de nu mai știm ce să ne mai facem!

Iar Doctorul s-a uitat la mine, iar eu eram speriat, eram trist, dar altfel păream sănătos și nu dădeam semne că mi-aș fi încheiat socotelile cu lumea.

– Lidia neni, i-a spus el, ia să-l aduci pe băiatul ăsta la mine la cabinet, ca să îl examinez și eu!

Și a plecat înainte și noi ne-am rupt din rând și am pornit în urma lui, mamaia călcând repede și eu topiand ca să țin pasul. Și a mai intrat el în câteva saloane și apoi alaiul s-a risipit și ne-am oprit în fața unei uși, iar Doctorul s-a uitat la mamaia și i-a spus:

– Așteaptă aici Lidia neni, ca să mă uit eu la el și apoi am să te chem și vedem ce e de făcut!

Și am intrat amândoi în cabinet, iar eu m-am lepădat de pantaloni și m-am întins speriat pe un pat înalt și rece pe care Doctorul mi l-a indicat într-un colț. Era aproape întuneric și statura bărbatului domină toată camera, m-a prins ușor de picior, mi-a palpat genunchiul și glezna, s-a uitat în talpă.

– De la ce schiopatezi m-a întrebat el, te-ai lovit sau te-ai înțepat în ceva?!

– Nu îmi mai amintesc! i-am spus eu cu voce stinsă, iar lacrimile mi se adunau în ochi și de teamă dar și de o emoție ciudată.

Apoi bărbatul s-a îndreptat puțin și a părut că vrea să se ridice dar s-a rotit fulgerător și m-a izbit peste față cu o palmă grea și răsunătoare de am văzut scântei.

– Ia întinde mă piciorul!!! a tunat el cu o voce de cred că s-a auzit nu doar până în fața ușii unde aștepta mamaia, dar și până acasă unde mama plângea cu o telegramă sub ochi.

Iar eu am întins piciorul dintr-o dată cu un zvacnet și apoi l-am strâns și l-am întins din nou, de câteva ori, de parcă asta făcusem în fiecare zi, de parcă săptămânile de șontâcăială nu ar fi existat, de parcă zeci de bărbați mai grei decât tata s-ar fi urcat pe genunchiul meu în același timp.

©️copacul.ro

Share

la Prival

Saturday, February 13, 2021 Posted by

– Caramida rea, da Doamne sa stea… Caramida lucitoare, da Doamne sa iasa soare! bolboroseam eu descantece de la adapostul streasinei, ridicandu-mi bratele catre fata posomorata a cerului, mimand gesturile unui mag din vechime.

– Nu, ma asa, se impotrivea Mihaita, mai bine zi caramida noua, da Doamne sa ploua! se repezea si el, curmandu-mi cantecul de vreme buna, ca o paparuda intarziata.

– Ma, Mihaita, il certam eu, dar nu mai bine taci tu din gura!? Ce… nu vrei sa se faca soare si sa mergem la peste la Prival?

Si scoteam din buzunar o sticla mica de pepsi infasurata in guta, de care spanzurau, la un capat, doua ace mari si o bucata de plumb ce purta urme de dinti si o fluturam prin fata lui:

– Uite ca ti-am facut si tie un pripon, ca sa putem sa aruncam amandoi la fund! Gasim si rame, repede, doar sa se opreasca ploaia.

Iar Mihaita se invoia la planul meu si incepeam sa cantam impreuna, behaind ca niste tapi:

– Caramida rea, da Doamne sa stea! Caramida lucitoare, da Doamne sa iasa soare!

Iar ploaia ne asculta si dadea semne sa se ostoiasca, dar si mama ne auzea de pe unde era ascunsa, pe sub vreo polata din curte si iesea zbarlindu-se la noi si strigand:

– Mai taceti, ma, pieze rele, lasati sa ploua! Dar ce vreti voi, sa mi se usuce rosiile in gradina? Ca daca am sa va chem mai tarziu sa carati apa cu galeata de la put, o sa vedeti voi cum va astampar eu pofta de a mai goni ploaia!

Dar noua ne era mai drag de Prival decat de rosiile mamei, asa ca ne ascundeam pe sub vreun pom si continuam sa menim in surdina:

– Caramida lucitoare, da Doamne sa iasa soare…

Si ploaia se oprea iar noi luam baltoacele la alergat, topaind in ele cu picioarele goale, spre marginea satului, in directia padurii, dincolo de care ne astepta Privalul!

La intrare in padure era cel mai falnic roscov al locului si il usuram de roscove pana ne umpleam sanul si plecam mai departe, rontaind la ele ca niste iepuri, pana ajungeam de prindeam coada lacului si ne furisam prin stuf, tot cu ochii la panda, sa nu ne prinda paznicul. Aruncam apoi cu  indemanare pripoanele intr-un ochi de bradis, infigeam sticlele bine cu gura in jos in namolul moale si asteptam in tacere, intinsi pe o rana, muscatura infometata a pestelui.

– Auzi ma, Mihaita, ii sopteam eu dupa un timp, crezi tu ca pestele vede prin apa unde am aruncat noi ramele?

– Vede, ma, cum sa nu vada, ca doar stii si tu ce ochi mari si verzi are! imi raspundea el.

– Hai ca esti prost, ma amuzam eu! Dar unde ai mai vazut tu peste cu ochii verzi? Asa ceva nu se poate nici daca ar manca pestele tot stuful din balta…

Iar Mihaita radea si el si se invoia la cuvintele mele.

– Bine ma, cum spui tu, atunci nu are ochii verzi, dar sa stii ca stuf tot mananca fitofagul.

Iar orele treceau grabite si soarele se holba la noi de sus, scarpinandu-ne pielea de pe burta, cat sa ne aminteasca de foame.

– Mai, Mihaita, ma incumetam eu, hai ma sa ne bagam la mana prin stuf, macar prindem cativa pesti mai mici si plecam de aici si facem un foc langa padure, ii curatam si ii prajim, ca urla foamea in mine ca lupul!

Iar Mihaita parca de abia astepta indemnul, ne uitam inca odata imprejur dupa paznic, ne dezbracam pana la chiloti si ne furisam incet in apa in mijlocul stufului, inantand usor cu mainile in fata in cautarea pestilor adormiti prin namol.

– Bravo ma, hai ca l-ai prins! ma bucuram eu dupa putin timp, vazandu-l pe Mihaita ridicand intre degete trofeul stralucitor.

Iar el il tinea in dinti si isi continua cautarea si iesea mai apoi, ducand tot cate doi pesti deodata, ca sa ii adune intr-o groapa de pe mal.

– Dar ce faci ma? se uita el dupa o vreme la mine cum cautam de zor si inca nu vizitasem deloc malul. Tu nu ai prins nimic? Ce, ti-e frica sa bagi mana prin gropi!? Baga ma fara grija, ca nu sunt serpi, se sumetea el, ca daca nu prinzi nimic, eu nu iti dau din ai mei si te las sa mori de foame!

– Eeei, ma lasi tu o laie… ma amuzam eu. Oricum nu am eu nevoie de pestii tai!

Si ieseam incet din apa tinandu-ma strans de elasticul de la chiloti si desertam din ei pe mal ca la vreo sase pesti deodata!

– De ce esti ma prost!? se scarbea Mihaita. Cine crezi ca mai mananca pestii aia pe care i-ai tinut tu la oua? Mai bine rupe-le dracu’ jumatate din coada ca sa le faci semn ca eu nu mananc din pestii tai!

– Dar bine ca vrei sa-i mananc eu pe aia pe care i-ai tinut tu in gura, ma incontram eu! Oricum ii punem pe foc de li se schimba tot gustul, il asiguram zambind!

Si ma induplecam sa le fac semn dar ii alegeam pe furis si le rupeam pe jumatate numai cozile pestilor lui Mihaita.

©️copacul.ro

Share

leacul

Friday, February 12, 2021 Posted by

– Unde te duci ma cu costumul ala bun pe tine, infofolit asa pe caldurile astea!? Poarta-i ma de grija, ca altul nu mai ai, iar daca avem de mers la vreo nunta anul asta, o sa mai pui ciuciu pe tine!

Si mama se tot invartea dupa mine prin casa, cautand sa ma convinga sa ma dezbrac de hainele bune. Dar eu nu bagam in seama tanguielile ei si continuam sa scotocesc peste tot, deschideam pe rand fiecare camera, ma uitam pe sub paturi sau prin dulapuri.

– Si crezi tu, se supara mama, ca daca nu vorbesti cu mine si te comporti asa ca un bolund, e mai bine, sau cum!? Te-ai imbracat ca nelumea, in mijlocul saptamanii in hainele astea, ca sa te duci unde? Macar explica-mi si mie ce ai de gand, ca poate nu sunt asa proasta cum crezi tu si inteleg! Sau barem spune-mi ce cauti, de ai dat toata casa peste cap, ca sa te ajut si eu!

– Ba nu o sa ma ajuti deloc, o repezeam eu cu vocea ragusita de efort, transpirat si nervos! Pai nu vezi ca dumneata nu vrei decat sa ma faci sa ma dezbrac de hainele astea!? Te-ai gandit ca poate am eu socoteala mea cu ele, ca doar nu o sa umblu in fiecare zi in picioarele goale, maieu si pantaloni scurti, ca un taran, sa rada toata lumea de mine!?

– Eeei, hai ca asta e buna acum, se mira mama! Dar cine sa rada, ma, de tine, daca umbli in maieu!? Pai nu asa se umbla vara, crezi tu ca o sa-ti fie mai bine in costum, in puterea zilei, cand sunt patruzeci de grade afara!?

– Daca te intereseaza, sa stii ca nici nu mi-e cald, ma incapatanam eu sa-i raspund!

Dar naduseam din belsug si ma manca pielea ingrozitor sub costumul gros si camasa incheiata strans pana la gatul strangulat de cravata innodata stramb ca vai de ea. Mai cu seama ceafa si umarul ma chinuiau ingrozitor, aveam acolo de luni bune iesita o pecingine mare si urata si ma scarpinam la ea pe furis, de imi ramanea toata pielea sub unghii. Si cate leacuri nu incercase biata mama, dar boala se incapatanase sa fie mai darza decat stradaniile ei si, ce-i drept, nici eu nu ii eram de vreun ajutor. Ma tot zgandaream la rana mereu sau o duceam la apa verzuie a garlei ori o tot purtam pe sub arsita soarelui, iar fiecare pas inainte spre vindecare castigat de mama, era urmat imediat de doi pasi inapoi irositi de mine.

Iar acum, rana, starnita de agitatia mea, mustind de un lichid galbui, imi pata cu nepasare camasa alba si eu tot trageam de haina spre gat si ma inchideam la toti nasturii, ca sa nu ma observe mama.

– Deschide ma haina aia, se infuria ea! Ce vrei tu sa dovedesti cu asta? Tu nu vezi ca esti rosu tot si nadusit ca un cal!? Vrei sa te imbolnavesti, sau ce!? Hai, mai bine, spune-mi ce cauti, ca uite ca promit sa te ajut, daca stiu! Ca vad si eu ca esti capos si mai bine iti spun eu unde sa gasesti, decat sa rascolesti tu toata casa si apoi tot eu sa strang dupa tine!

– Bine iti spun, ma induplecam eu, epuizat de cautare si infierbantat de efort! Dar vezi ca ai promis ca ma ajuti si daca nu te tii de cuvant, nu mai vorbesc cu dumneata niciodata, o amenintam eu!

– Bine ma, asa e, am promis, acum imi spui?

– Imi caut pantofii de la costum, asta imi caut! Dumneata nu vezi ca sunt in picioarele goale? Doar ce credeai, ca am sa plec asa, sau ce!?

Iar mama scotea atunci un tipat si se repezea la un loc din sifonier, bine stiut de ea, unde baga mana sub niste haine, apuca pantofii si ii lua de ii strangea cu putere la piept.

– Pantofii astia, nici sa nu te gandesti, se incorda ea, uitand pe loc de promisiunea facuta! Cum sa-ti iei, ma, prin praful de acum, tocmai pantofii astia care sunt noi, ca nu i-ai purtat decat de cateva ori!? Eeei uite, ca sa stii si tu, ca eu pe asta nu o inghit nici in ruptul capului!

Iar eu ma luptam cu mama, o apucam de maini si incercam sa ii smulg incaltarile pe care le strangea cu putere la piept, dar ma resemnam curand, rabufnind:

– Gata, nu mai vorbesc cu dumneata toata viata mea, sa nu ma mai intrebi niciodata, nimic!

Apoi ma duceam intr-un loc unde stiam ca mai am o pereche de adidasi albi, chinezesti, dar strambam din nas cand ii gaseam plini de noroiul ramas de la ultima purtare, cu plasticul ros si scalciati ca vai de ei. Ma apucam de ii stergeam cum puteam cu o carpa si ii incaltam apoi peste piciorul gol, strangandu-i sus cu doua cureluse ce se inchideau cu arici, de-mi flencaneau in picioare la fiecare pas.

Ieseam apoi val-vartej din curte si plecam grabit rascolind praful drumului in urma mea.

***

Sa vezi ca am intarziat, imi spuneam in gand si iuteam pasul si mai ca as fi alergat, daca nu mi-era teama ca ajung acolo gafaind si cu hainele mai transpirate decat erau deja.

Ma foisem de nerabdare toata noaptea si numarasem fiecare minut din orele scurse de cand ma intorsesem aseara acasa, pana venise clipa sa plec din nou, acum, ca sa o intalnesc pe ea.

Ma tineam de capul ei inca de la inceputul verii, de cand venise in vacanta la bunici. Era dintr-o familie bogata si nu prea venea sa se amestece cu noi, nici la jocurile de pe ulita, nici la scaldat si nici la padure. Asa ca nu gaseam nicicum un prilej sa o intreb de vorba si imi munceam mintea ca sa gasesc o cale sa ajung pana la ea. Si au trecut asa multe saptamani, de imi pierdusem toate sperantele, dar aseara, fara nimic special ori vreun semn care sa vesteasca schimbarea, ea a iesit in strada, acolo unde ne jucam mai multi copii si ne-a intrebat timid:

– Dar ce va jucati ma aici… pot sa ma joc si eu cu voi!?

Iar noi ne jucam atunci “cazane… cazane” si am vorbit pe ascuns cu cativa dintre copii si faceam tot asa de pica numai ea ca sa ma pupe pe mine.

Cand ii venea randul cate unui complice, acesta se prefacea ca inchide ochii si incepea sa se invarta in mijlocul cercului, cu ambele brate intinse, ca limbile unui ceasornic si avea grija ca la finalul cantecului un brat sa o indice pe ea, iar celalalt pe mine:

– Cazane, cazane, sticle si borcane, pepsi cola, cola, pupa-l tu pe ala!

Iar ea se supunea bucuroasa si venea si ma pupa direct pe buze, ceea ce nu facea nimeni la acest joc, decat daca era in vorba cu cineva de mult timp ori se mai pupasera deja.

Asa ca, de la o vreme am tras-o putin mai la o parte si am intrat in vorba cu ea si am sporovait pret de un ceas, pana a venit mamaie-sa sa o cheme si atunci i-am soptit repede, ca sa vina sa ne intalnim a doua zi pe la trei, pe dealul de la pod, iar ea m-a strans de mana cu putere, in semn de raspuns.

***

Acum era doar putin trecut de ora trei si ea ma astepta batand usor din picior la capatul podului. Era imbracata lejer, de vara, cu o rochita colorata si o pereche de sandale usoare. Adunase cateva flori si impletise din ele o cununita pe care o purta pe cap ca o aparitie din basme, dar nu era singura. Era insotita de unul mai pitic cu vreo doi sau trei ani decat noi, care roia in jurul ei ca un bondar in jurul unei flori.

– De ce nu mi-ai spus ma ca intarzii, m-a intampinat ea de cum am ajuns!?

Dar inca purta zambetul pe fata si eu m-am scuzat cum am putut mai bine:

– M-a tinut putin mama, cu o treaba, dar am scapat repede de ea si am venit alergand!

– Il stii pe fratele meu, nu-i asa, m-a intrebat ea indicandu-l pe bondarul ce se invartea in jurul nostru!? L-am luat si pe el, ca nu ma lasa bunica sa plec singura de acasa!

Da, el era, l-am recunoscut eu si nu imi convenea deloc, mai ales ca muscoiul se tot baga intre noi, ca un incurca lume.

Si am plecat sa ne plimbam umar la umar pe la poalele padurii, sporovaind vorbe nevinovate si lasand taceri stanjenitoare intre noi.

Ah, ca fir-ai tu sa fi de muscoi, imi spuneam in sinea mea, cum ai venit sa imi incurci tu mie socotelile. Si noi continuam sa vorbim mai departe, despre vreme, despre sat.

– Stii, se destainuia ea, ce imi place mie cel mai mult la tara!? Imi place mirosul asta de animale care se simte peste tot. Uite…  vezi, si se oprea pe loc si tragea aer cu putere in piept, il simti si tu, nu-i asa!?

Si adia un miros puternic de balegar, iar eu stiam de unde vine si simteam nevoia incurcat sa ma scuz in fata ei:

– E de la mine, i-am marturisit, ca am eu aici peste gat o buba care nu vrea sa imi treaca cu nimic! Dar a invatat-o pe mama o baba din vecini sa ma unga la ea cu balega, ca sa se spurce rana bine si sa ma vindec mai usor!

©️copacul.ro

Share

dicta mamo ki bori

Thursday, February 11, 2021 Posted by

– Manu… Manu… Manu… Manuela, tu san mârâ bahtali thai mârâ dadeschi!

– Da, mai Nicule, doar ca pe ea o cheama Mihaela. Si atunci eu am sa schimb asa in cantec si am sa zic: Miha… Miha… Miha… Mihaela, tu san mârâ bahtali…

– Da ma, tu poti sa schimbi linistit, ca ea tot intelege, ca restul cantecului ramane la fel, se invoia el.

Asa ne petreceam drumul de la gara, ca era lung dar umbrit de padure si puteam acolo canta cat ne tinea pieptul.

– Dar ia mai zi odata, mai Nicule, ma rugam eu, ca sa repet si eu dupa tine, sa pot sa-l tin minte!

Si Nicu nu statea prea mult pe ganduri si incepea din nou, mai avantat, sa cante:

– Ghili, ghili romani… tu san mârâ bahtali thai mârâ dadeschi!

Si eu repetam dupa el o data, de doua ori, pana cand, de la o vreme, cantam dimpreuna, intr-un glas.

– Bravo ma, hai ca l-ai invatat! Ai vazut ca nu a fost greu deloc, ma incredinta Nicu!

– Si ia zi ma, Nicule, ma minunam eu, dar de unde stii tu sa vorbesti asa in tiganeste?

– Nu vorbesc eu, ma, doar ce am prins asa cateva cantece! Ca am un coleg de e tigan si m-a invatat el!

Si el incepea sa cante din nou, iar eu ma bucuram ca drumul spre casa era asa lung, dar imi parea si rau ca Nicu nu imi era tovaras mereu.

– Auzi mai, Nicule, il mai intrebam!? Dar cum e ma pe la tine pe acolo, pe la Calarasi!?

– E bine ma, imi marturisea el, dar cel mai mult imi place ca e Borcea aproape si au amenajat din ea un loc unde putem sa mergem cu barca. Tu il stii pe Luci, pe varu-meu, el e de patru ani pe acolo si deja se cunoaste cu toata lumea si m-a ajutat mult cand eram la inceput, iar acum tot el m-a luat si la canotaj!

– Trebuie ca e frumos la conotaj, mai Nicule, dar ma gandesc ca e si greu cu draci, nu-i asa?

– La mine nu e ma asa greu, ca eu sunt carmaci, iar astia de trag la rame sunt toti mari asa cat Luci si nu le e frica de efort. Dar carmaciul e totusi bine sa fie mai subtirel, sa nu atarne prea greu in barca si sa il tina plamanii sa strige tare cand tine ritmul, ca sa stie ailalti cat sa vasleasca de repede.

– Ce bine ar fi fost daca eram si eu carmaci ma, Nicule, ii marturiseam eu. O furam pe Mihaela cu barca si coboram cu ea pe Dunare pana la mare, sa stii.

Si el radea de gandul meu si eu ma minunam cum drumul de la gara, care imi parea atat de lung si anevoios atunci cand eram singur, se scurta asa de mult acum cand il masuram in doi!

Dar Nicu se intorcea acasa doar vinerea, nu ca mine in fiecare zi. Lua atunci trenul de la Calarasi, si, cand intra in gara de la Slobozia, ma gasea asteptandu-l bucuros pe peron si imi facea semne sa ma urc in vagonul lui.

– Vino ma incoace, ca ti-am tinut loc langa mine, ma striga el razand.

Iar eu ma aruncam pe bancheta din fata lui marturisindu-i intr-un suflet:

– De abia asteptam ma sa vii, ca am atatea sa-ti spun!

– Pai toarna nene, sa vedem ce mai e nou, ma poftea el! 

Si ma impungea apoi usor cu capul in piept, tachinandu-ma ca un tap.

– Ce sa fie, ma, ii recunosteam eu, uite ca acum sunt in limba dupa o tiganca. E de pe la Andrasesti fata si am vazut-o la tren saptamana asta de vreo cateva ori. E frumoasa de mori, ma! L-am si intrebat pe un baiat de pe la ei, despre ea si el mi-a spus ca o cheama Mihaela si ca e tac-su mare bulibasa prin sat. Ieri m-am hotarat si m-am dus de m-am bagat in seama cu ea. Dar stii cum m-a repezit pe tiganeste, ma!? Nici nu vreau sa imi inchipui cate mi-o fi spus ea acolo, pe limba ei!

– Pai vezi, ma, ca tu ai gresit! Trebuia mai bine sa-i canti ceva pe tiganeste, se amuza Nicu! Asa le place lor. Eu stiu, ca am umblat cu una vreo cateva luni. Si o luam asa deoparte pe vreo banca din parc si ii trageam imediat cate o dedicatie, i-auzi:

– Dicta mamo ki Bori, ki bori da ki bori, Te avelamenga bahtali, Dieula bahtali…

– E frumos ma ce canti tu acolo, apreciam eu, dar eu de unde amarului sa stiu sa-i cant pe tiganeste, doar nu am crescut la satra!?

– Lasa, ma, ca o sa te-nvat eu cate ceva, ma incredinta Nicu! Si cand o sa te mai vezi cu ea, ii tragi direct o cantare si ai sa vezi cat o sa-i placa.

Si Nicu incepea sa ingane din nou cantecul iar eu, cu urechile la panda, il insoteam pe cat puteam pe la refren:

– Dicta mamo ki Bori , ki bori da ki bori…

– Auzi mai Nicule, ii marturiseam eu intre doua reprize de cantat, stii ce mi-a spus tata cand m-a auzit ca umblu dupa o tiganca!? Ca cica daca te iubesti cu una din astea aprinzi focul si pe gheata, cica il aprinzi si fara chibrit ma, cu ochii!? Crezi tu ca e adevarata vorba asta!?

Iar Nicu radea si se prindea numaidecat in jocul meu.

– E adevarata, ma, cum sa nu fie! Pai nu ti-am spus ca eu am umblat cu una, iar acum, daca nu sunt atent, aprind focul si cand dorm. Uite, daca vrei, pot sa-l aprind chiar si acum!

– Ma, nu cumva sa faci asa ceva, ma amuzam eu, ca ne dau dracu’ astia jos din tren pe aici si ne e drumul mai lung si avem si mai mult de cantat pana acasa!

©️copacul.ro

Share

Mitica Popescu

Monday, February 8, 2021 Posted by

Asa era pe atunci, nuntile in sat se tineau la cort si muzica ducea vestea pana departe. Iar noi, copiii locului, ne adunam odata cu intunericul si ascultam din strada lautarii ori aruncam cate o privire in cort, cat sa radem de vreun nuntas sau sa ne minunam de frumusetea feciorelnica a miresei. Iar daca vreunul dintre noi se arata mai iscusit, ne mai lipeam poate si de vreo sticla sau doua ori de vreo portie de mancare sau poate chiar de niste prajituri, mai ales atunci cand nunta era in toi si vinul deschidea inimile mesenilor.

Despre nunta lui Costel a lui Ciorovanca oamenii vorbeau de multa vreme. El nu locuia la noi in sat, avea aici doar o bunica batrana, care traia singura, uitata de lume, la doar cateva case mai incolo pe ulita mea. Si apropierea asta ma facuse cumva, pe mine, a fi cel mai potrivit ca sa raspund la intrebarile ce curgeau pe buzele tuturor.

– Si ia zi ma, Toni, ma intreba cate un coleg pe la scoala, e adevarat ma, ca vine la nunta la Costel ala, chiar Mitica Popescu? Care ma, ala de il vedem noi la televizor, vine el aici in sat!?

– Da mai, Steliane, asa am auzit si eu, ca vine! Ca ar fi, cica, chiar nasul lui Costel asta, ca el il cununa. Si face Costel nunta aici la noi, doar pentru ca are ma-sa-mare mai mult loc in curte. Ca ai lui stau pe undeva pe la Ciochina, dar pe acolo nu prea au loc. Si, cica se insoara cu una de a cunoscut-o el pe acolo, pe la Bucuresti, de ii e nas de botez chiar Mitica Popescu. Iar acum vrea ala sa le fie nas si de cununie.

Si dupa ceva vreme venea un altul si o luam cu povestea de la inceput, iar eu cam pierdusem sirul de unde aflasem toate lucrurile astea. Ca doar nu vorbisem nici cu Costel ala si nici cu vreo ruda de-a lui. Dar mai prinsesem si eu o vorba de la un vecin, o alta de pe la altul si le legasem impreuna, de eram acum gata-gata sa jur cu mana pe inima in fata tuturor, ca uite chiar ca asa stateau lucrurile. Cand aveam ocazia vorbeam despre toate astea si in clasa, cu voce tare, de intorceam privirile fetelor, iar cate una mai curioasa venea mai aproape si ma intreba pisicindu-se:

– Auzi, Toni, dar tu l-ai mai vazut pe Mitica Popescu sau de unde stii tu toate astea?

– N-auzi Rodico, ma grabeam eu sa ii raspund, pai daca iti spun ca suntem vecini cu ei si tata mai e si ceva neam cu parintii lui Costel asta. Ca doar e hotarat deja ca o sa mearga si el si mama la nunta, ca sunt si ei invitati. Si am sa ma duc si eu pe acolo. Iar daca vrei pot sa te iau cu mine, sa il cunosti pe Mitica Popescu si tu.

Iar Rodica se rosea si se fastacea toata, iar eu prindeam prilejul sa ii propun ceva ce imi dorisem de multa vreme:

– Dar de ce nu vrei tu, mai bine, sa trec eu pe la tine diseara si sa iti povestesc mai multe despre asta, mai stam noi de vorba si de altele, ce spui!?

Iar Rodica se invoia intr-o doara.

– Bine ma! Dar zici tu ca ma iei cu tine acolo, la nunta, da!? Ca o sa-l vad si eu… ma iei!?

– Te iau, Rodico, pai nu ti-am spus ca te iau!

Si mai erau doua saptamani pana la nunta si eu gaseam seara de seara drumul spre casa Rodicai si o asteptam sa iasa la poarta, cum ne era vorba. Iar mai incolo, la o raspantie, era un trunchi mare de copac, slefuit de vreme si de fundurile oamenilor si noi ne asezam pe el si, pana la ceasurile tarzii ale noptii, furat de rasuflarea ei fierbinte, ajungeam sa-i promit cate in luna si in stele.

– Cum sa nu, Rodico, ii sopteam, pai nu vorbesc eu atunci cu el. Il trag asa mai la o parte si te prezint foarte frumos. Ii spun, uitati, ea e prietena mea, Rodica! Si apoi tu poti sa vorbesti cu el cat vrei. Daca vrei poti sa il pui si sa-ti povesteasca cum e pe acolo pe la televizor. Ai sa vezi!

Si nimic din ce ii spuneam nu imi parea prea greu. Ei lasa, ma socoteam, sa ma vad eu acolo, ca daca nu ma duc direct la el si exact asa am sa fac. Ce, nu era si el tot un om ca noi? De ce sa se supere din asta? Ca daca vine la nunta stie si el cum e, mai vorbesti cu unul, mai vorbesti cu altul, ma incurajam eu.

Si am trait asa zile lungi si nopti frumoase si scurte. Imi placea Rodica de eram gata sa ma duc si la televizor, la o adica si sa vorbesc cu Mitica Popescu acolo, pentru ea.

Apoi a venit si ziua nuntii si ne adunasem pe la gardul batranei, cam toti copiii din sat.

– Ia ziceti ba, l-ati vazut careva, a venit!?

Dar nimeni nu-l vazuse pe Mitica, dar poate ca inca era prea devreme si nunta abia la-nceput. Si toate privirile cautau atunci spre mine, cuprinse parca de indoiala.

– Ia zi ma, mai vine asta, sau ce!?

– Vine ma, ce n-auzi, daca am zis ca vine, vine!

Dar ma macina un gand rau si m-am furisat cum am putut inauntru si i-am vazut acolo, in capul nuntii, chefuind si pe miri si pe nasi. Iar nasii erau unii tineri, care radeau prosteste din orice, parca sa-mi faca in ciuda.

Dar ce faceau astia pe aici, m-am intrebat cu naduf? Doara nu asa era stabilit. Apoi mi-am zis, eei lasa, ca au pus si ei pe unii asa sa tina locul la masa, de nasi, ca doar nu statea Mitica Popescu toata ziua si noaptea la cheremul lor. Dar vine el, daca asa a zis ca vine, atunci vine.

Se inserase bine cand am vazut-o si pe Rodica venind, iar inima mi-a luat-o la goana de-mi venea sa intru chiar atunci in televizor si sa il scot de acolo pe Mitica si sa-l aduc in fata ei. Era imbracata in alb, purta hainele ei cele mai bune si se apropia parca plutind, asa cum doar o mireasa vine la nunta ei.

– Hai, mi-a spus cand a ajuns, ma duci acum sa il cunosc pe Mitica Popescu!?

Am inghitit un nod greu. Din jur ma taiau ca niste cutite privirile scaparand de invidie ale baietilor. Era frumoasa Rodica si m-am aplecat si am sarutat-o usor pe obraz, acolo, in fata tuturor. Iar ea s-a lipit usor de mine si mi-a soptit mieros:

– Hai ma, cand mergem sa vorbim cu el!? Mergem!?

– Asteapta-ma putin aici, i-am raspuns, cat sa intru sa vad ce si cum si apoi am sa ma intorc pe la tine, sa te iau.

Si m-am strecurat din nou, dar inauntru nu era nici macar o urma cat o scama din marele actor.

Dar mi-a venit ca un gand si mi-am spus: Pai cum, la cat era el de ocupat, cat sa fi putut sa ramana pe aici, la o amarata de nunta de la sat? Poate fusese deja, a salutat si el ca tot omul, in stanga si dreapta, a dat apoi darul si-a plecat. Da, asa trebuie sa fi fost, m-am incredintat si mai mult. A stat putin si apoi a plecat, iar acum doar nu o sa mai vina omul inca odata. M-am intors apoi in strada si le-am marturisit cu o mutra plouata tuturor:

– Ba, nu mai asteptati ca prostii degeaba pe-aci, ca a fost Mitica dar nu a stat prea mult, ca a trebuit sa plece repede, ca avea o treaba pe la televizor!

De acolo de unde ma astepta, Rodica, a primit cu greu vestile rele si i-am simtit lacrimile adunandu-se in ochi.

M-am apropiat usor de ea, am prins-o de mana si am lipit-o de pieptul meu.

– Nu fi trista, Rodico, i-am spus, vor mai fi ocazii! Chiar si eu de abia am apucat sa dau mana cu el! Dar sa stii ca i-am spus numele tau, Rodico, i l-am spus si el a zambit!

©️copacul.ro

Share

haine

Sunday, February 7, 2021 Posted by

Dimineata, Directorul venea la scoala si intra la ora peste vreun profesor mai tanar. Ne alinia pe toti baietii in fata clasei si ne apasa pe rand, cu putere, pe umeri.

– Ia incordeaza-te ba, ne avertiza el ranjind!

Si noi ne intaream trupurile firave, strangand din dinti, pentru a ne dovedi puterile si voinicia umerilor.

– Ia uite, duce magarul, se amuza Directorul!

Apoi ne impingea din spate pe cativa, zicand:

– Tu, tu si tu, ia haideti voi cu mine, ba! Iar tu, vezi ca astia sunt invoiti de mine toata ziua, il mai avertiza pe profesorul ramas la catedra!

Si plecam cu el.

Sa lipsim de la scoala era, desigur, un prilej de bucurie pentru noi. Dar nu si atunci cand ne invoia Directorul. Stiam prea bine ce ne asteapta. Multe ore de corvoada grea in ograda lui, unde ne lasa sub stapanirea lui tata-su, un batran hain si lacom, care scotea si untul cu tot cu pielea de pe noi.

Nici treaba de o aveam de facut in acea zi, nu era prea usoara. Eram vreo sase baietani, nu mai mari de o schioapa si aveam de dovedit doua porumbare inalte pline cu stiuleti, gata sa intre la batut intr-o masina ce ne astepta urland flamanda, in mijlocul bataturii. De cum ajungeam, Hainul ne lua in primire si ne impartea pe la sarcini, tunand sec.

– Haideti ba, treceti la treaba! Ca doar nu ati venit pe aici la vreo petrecere!

Iar noi ne apucam de munca, supusi, imbolditi in ceafa de privirile nemiloase ale batranului.

Ma uitam cu jale la hainele mele, imbacsite de praf si de pleava si ma gandeam cum o sa ma mai certe mama. Erau noi si atunci le imbracasem pentru prima data. Mi se intampla rar sa primesc haine noi si zambeam amintindu-mi cu le capatasem pe astea. Cu vreo luna mai inainte, venise mama vesela nevoie mare de la serviciu si i-a spus tatei:

– Auzi tu, mai Ionele, de astazi m-au facut astia O.S.V-ista! A venit azi la mine inginera sa-mi spuna ca, cica sunt vrednica si imi merge mintea si m-a mai propus si la prima.

Apoi, intr-o duminica, m-a luat mama cu ea la Slobozia, si, de cum am coborat din autobuz, ne-am dus amandoi glont spre Magazinul Ialomita, o cladire cu vitrine inalte si mai multe etaje, un loc atat de mare incat puteai sa gasesti inauntru orice.

– Om te facem aicea, mi-a zambit mama! Te imbracam si te dichisim acuma, de o sa moara dupa tine toate fetele de la scoala.

Si uite asa ajunsesem sa port pe umeri darul mamei si il tavaleam acum sub greutatea cosurilor pe care le caram intr-un du-te-vino fara sfarsit, asa cum citisem eu odata, ca ar mai fi fost unul care urca aiurea o piatra pe un deal, de unde se tot rostogolea inapoi.

– Bai, Paulica, ma milogeam eu catre colegul catarat in hambar! Pune ba, dracului, mai putin, ca imi rupi spatele!

Dar Paulica radea si umplea cosurile mai abitir. Stia si el ce il asteapta. In curand Hainul avea sa ne schimbe sarcinile si in locul lui in porumbar va urca un altul, iar daca el va nimeri in locul meu, la carat, atunci ala nu va avea nicio mila de umerii lui.

Ziua era lunga si seara venea greu. Plecam atunci spre casa, franti de oboseala, insetati si flamanzi. De cum intram pe poarta mama se uita la mine, clatinand din cap, de paguba hainutelor noi.

– Iar te-a luat ma, Directorul, la munca, se caina ea!? Dar de ce nu ai venit ma, prapaditule, pe acasa ca sa te schimbi, mai inainte!?

– Nu m-a lasat sa vin, maicuta, nu m-a lasat, ii raspundeam eu cu amaraciune!… Hai sa mancam, o rugam apoi, ca mi-e o foame de lup!

©️copacul.ro

Share