În fiecare an, când se apropia Paștele, poposeau pe la noi câteva familii de căldărari. Își ridicau corturile pe coclaurile de la marginea satului iar bărbații pocaneau cât era ziua de lungă, făurind căldări de aluminiu sau aramă, țesute din foi de tablă tăiată cu iscusință, cu marginile zimțuite ca un fermoar din care ferecau dimprejurul și fundul dimpreună, cu lovituri mărunte de ciocan. Puteai sta să îi privești fără să ții socoteala ceasurilor cât era ziua de lungă și tot ți-ar mai fi rămas multe lucruri de mirare de văzut. Însă de cum se pregătea să apună soarele viața în șatră se schimba fără măsură. Începea să miroasă a carne friptă și a alte miresme căpătate sau tocmite de prin sat ori poate chiar a câte o găina mai curioasă din fire “împrumutată” de vreun puradel. Locul răsuna de cântece și veselie, dar și de blestemele și cearta chefliilor atunci când spiritele se încingeau petrecând până târziu în noapte.
Dar căldaritul era doar îndeletnicirea bărbaților, pe când ocupația femeilor și a copiilor de o șchioapă era să umple ulițele satului de culoarea țipătoare a hainelor, umblând cu “Bogdaproste”, fiind bine știut că în ajun de sărbătoare așa mare, milostivenia deschidea inimile creștinilor; ori dând cu ghiocul sau citind în cărțile de la care puteai lesne afla ceasul morții sau chiar ursita, plătind doar prețul câtorva ouă sau a unui borcan de untură; ori chiar să tocmească vânzarea căldărilor mai mari sau mai mici sau a căzănelelor de țuică, ieșite din mâinile de făurari ale bărbaților.
Corturarii nu au lipsit nici în anul acela, dar parcă niciodată nu i-am așteptat eu cu așa nerăbdare. Mă trezeam ca pe ghimpi și alergam ca un cal în galop în fiecare dimineață, vizitând rând pe rând toate locurile în care bănuiam că ar putea să își ridice corturile, dar ei tot întârziau și mai era doar o săptămâna până la Paște și mai că îmi venea să îmi pierd nădejdea. Până când, în chiar dimineața Floriilor, când se anunța ceva dezlegare la dulce, după cum speram eu, fiind ziua de nume a mamei, i-am găsit în valea de la marginea satului zorind să ridice corturile, să își așeze tabăra, grăbiți să ia la rând ulițele și bunătatea inimilor oamenilor locului.
Îmi era cu zor și nu am mai așteptat nici o clipă mai mult, am luat calea înapoi acasă, de unde am dosit în grabă ca la vreo zece ouă, un borcan cu untură și unul cu garniță și m-am întors într-un suflet la corturi plimbându-mă ca un încurcă-lume printre pânzele și sforile desfăcute, ferindu-mă de năravul cailor mici și păroși, cărora li se spune catâri, ce căutau să mă muște. Până când a luat seama la mine o țigancă bătrână, cu pielea ca o măslină uscată, slabă și hârâită, așa cum sunt înfățișate vrăjitoarele prin cărțile de povești.
—Hai să-ți dea baba cu ghiocul! m-a îmbiat ea, rânjind din cei câțiva dinți galbeni și rari. Să-ți cetesc de dragoste, de noroc sau de bani. Să-ți spună baba care e ursită ta.
Iar eu m-am dus bucuros, tocmindu-mă cu pricepere ca baba să își folosească tot harul ei, iar eu să plătesc întocmai cu prețul a tot ceea ce adusesem de acasă.
Și unde nu a început baba să bolborosească cuvinte neștiute, să își dea ochii peste cap, să asculte ghiocul la ureche, iar apoi m-a întrebat.
—Și ia zi, de ce vrei să-ți ghicească baba?
—De dragoste, mamaie! i-am mărturisit eu cu un oftat păsul meu.
Iar baba a prins imediat firul poveștii și a incput să îmi spună toate cele de parcă ghiocul ei mă cunoștea de când lumea, îmi știa toate gândurile tainice, nopțile nedormite și întrebările nerostite.
—Apoi, ia zi, ți-e gândul la cineva, nu-i așa!? Te gândești tot ceasul și te perpelesti mai ceva ca un pește pe uscat…Nu ai somn și nu ți-e foame sau sete.
—Da, chiar așa că este! am răspuns eu vrăjit, cu ochii plecați în jos ca în fața unui duhovnic, care mirosea acru a fum și cenușă.
—Te gândești la o fată, ia spune?… De e blondă, brunetă sau șatenă?
—Brunetă! am confirmat eu cu tărie.
—Da, brunetă este! a întărit baba, închizând ochii și zăbovind așa preț de câteva clipe. Mi s-a arătat acum și să știi că și ea se gândește la tine. O cheamă Maria, Elena, Ana… ? Nicoleta… Raluca?
—O cheamă Paula, mamaie! m-am repezit eu să îi vin în ajutor ghiocului.
—Așa, da… da, Paula, m-a aprobat baba cu vocea schimbată, cât să sune ca ecoul unei voci mai mici pe care o auzea în ureche, a ghiocului. Orișicât, ăsta e un nume mai rar! a adăugat încet cu vocea ei hârâită.
—Dar să știi că și Paula se gândește la tine! m-a vestit hârca. Chiar acum are ea un gând, că vrea să îți dea o veste mare când te întâlnește. Ceva de o să se lase cu mare bucurie și cu așternut, la drum de seară.
—Dar ce vrea să îmi spună, mamaie? am întrebat eu gâfâind, năucit de bucuria veștilor bune cu care ghiocul a binevoit să mă urseasca.
—Uite că nu mai vede, baba, nu i se mai arată! s-a strâmbat oracolul. Dară tu nu mai ai nimic pe la tine? Doar atât ai adus?
—Nu mai am, mamaie! i-am mărturisit eu cu tărie, arătându-i palmele întinse cu fața în sus, goale ca fudul găurit al unui sac.
—Apoi trebuie atunci să te mai duci până acasă, să mai aduci ceva, niște brânză sau mălai, sau o sticlă de vin. Că e tare păcat să nu i se arate babei ce vrea să-ți mai zică fata. Că poate nici nu se mai îndeplinește nimica.
Iar eu m-am ridicat și am plecat într-un suflet înspre casă speriat de așa gând. Dar de acolo nu era chip să mă mai întorc așa de curând. De cum m-a zărit mama m-a și luat la rost.
—Pe unde umbli, mă, așa teleleu, cu noaptea în cap? Dă și tu mâncarea asta la găini și adu apă de la fântână de o dă la vacă! Rănește apoi la porci și… tot așa, alte zeci de treburi care parcă nu se mai terminau niciodată. Iar mâinile mele lucrau dar mintea îmi era doar la taina pe care urma Paula să mi-o spună. Iar gândurile îmi zburdau iar eu umblam ca un orb prin bătătură, lovindu-mă de uluci sau lucruri, împlinind sarcinile ca un somnambul.
Pe la prânz, pe când eu încă nu isprăvisem toate muncile de le pusese mama în seama mea, a venit și rândul porții noastre să fie scuturată de o țigăncușă nu foarte tânăra, dar oacheșă, cu părul lung, împletit în codițe ce îi ajungeau până aproape de călcâie.
—Bogdaproste, tanti! a întâmpinat-o ea pe mama, de cum s-a arătat de după colțul casei ca să vadă la ce fac larmă câinii ca la urs.
—Ajută-mă și pe mine cu ceva de mâncare, sfânta zi de Paște să îți ajute! Bogdaproste, tanti! Să îți dea Dumnezeu sănătate, la matale, la bărbat și copilași! Sfânta zi de duminică să îți ajute! Că sunt și eu sărmana, am copii mulți, tanti.
Iar mama i-a făcut semn să aștepte, a intrat în casă, de unde s-a întors cu câteva lucruri învelite într-un ștergar și i le-a întins femeii.
—De la mine mai puțin, dar de la Dumnezeu mai mult! i-a menit ea.
Iar țiganca a apucat iute ștergarul și l-a lăsat să cadă de-a valma peste altele, într-un sac pe care îl purta petrecut cu sfoară peste umăr.
—Auzi tanti, nu vrei că să-ți ghicesc?! Să ți zic de boală, de noroc!?
Dar mama i-a făcut semn din mâna că nu. I-a întors apoi spatele depărtându-se de la poartă. Dar țiganca nu se da dusă nicidecum.
—Auzi tanti, dar nu vrei ca să-ți repar și spăl căldarea asta de o ai matale în curte?
Și într-adevăr că în curte, pe niște pirostrii mari, țineam o căldare în care puteam intra și eu la o adică. Iar țigăncușa atât s-a ținut de capul mamei, până a convins-o să îi dea nu numai căldarea, dar a adunat mama de prin casă tot ce avea ea mai de preț, oale, tigăi și cratițe, tuciuri, toate înnegrite de focul din sobă, ce își pierduseră de mult strălucirea de altădată. Le-a făcut pe toate pachet și le-a încredințat țigăncii, care și-a chemat degrabă o căruță în ajutor, tot frecându-și mama mâinile de bucurie la gândul că se vor întoarce toate ca noi și lucitoare, spre fala ei și pizma vecinelor.
Iar țiganca le-a săltat în căruță și a tocmit preț greu pentru așa muncă, încât multe dintre bucatele mamei au plecat drept arvună în căruța țiganilor, urmând ca socoteala finală să se facă în a treia zi după Paște, când vasele curate aveau să fie aduse înapoi.
Iar când țiganca da zor ca să plece, ochii mamei au căzut pe căzănelul de țuică al tatei și s-a gândit ea să îi facă și lui o bucurie, așa că l-a adăugat la socoteală și l-au așezat țiganii la loc de preț deasupra tuturor și s-au tot dus. Iar mama i-a petrecut cu privirea până departe, așteptând cu nerăbdare să vină a treia zi după Paște, care, în acel an, s-a întâmplat să pice tocmai după ce țiganii și-au strâns toate corturile și au plecat la ale lor.
©️copacul.ro