nepotrivit

Saturday, August 7, 2021 Posted by

Ai ramas in urma, sub pleoapele inchise ale verii, sa locuiesti singura umbra spre care am tot fugit in felurite chipuri. Anapoda ca o muscatura subtire de ruj pe gura brumata a unei halbe tocite de bere, o alcatuire stranie de parfum scump si mujdei, cum nici ca am sa mai vad vreodata ceva mai frumos de nepotrivit decat noi.

©️copacul.ro

Share

fluier

Wednesday, July 28, 2021 Posted by

Poti deschide orice fereastra. Cine s-a trezit devreme a pieptanat orizontul de neguri si a potrivit norii pe bigudiuri. 

Calatoreste cu ochii deschisi, minunandu-te de cate poti sa cuprinzi cu privirea. Te insotesc umbre ce te vor urma la raspantii. 

Ti-au fost platite vamile si ti-au fost cinstite gazdele! Daca nu poti ajunge oriunde, cand te ratacesti, fluiera!!!

©️copacul.ro

Share

Cățeaua

Monday, July 26, 2021 Posted by

Din când în când câte unui câine îi venea cheful să mănânce ouă. Că era câinele din bătătură sau era vreo potaie de prin vecini nu conta prea mult, pentru că un astfel de nărav îl transforma dintr-o dată în dușmanul tuturor. Poate că le încerca de foame sau din vreo curiozitate a lui, dar odată ce simțea gustul ouălor nu se mai putea lipsi de plăcerea lor. Iar omul de la țară știa că ăsta era un învăț de la care nu exista scăpare ori poate că nimeni nu avusese vreodată răbdare să cerceteze mai mult. Neindoielnic este însă că o astfel de îndeletnicire îi însemna bietului animal o țintă în frunte, fiind vânat și încolțit de toți, care mai de care mai hotărât să îi aplice singura corecție știută din moș-strămoși pentru o asemenea vină: pedeapsa capitală.

De fiecare dată câinele era judecat în lipsă iar sentința îl găsea nepregătit și, luat fără veste, execuția se întâmpla cel mai ades la prima înfățișare, chiar de mâna stăpânului, în fața căruia câinele venea să se gudure neștiutor.

Țăranul îl pedepsea cu furie, grăbit și fără remușcări, ca pe un hoț care a râvnit la avuția cuvenită doar lui. Pentru că la țară câinele era rar socotit un prieten sau un tovarăș, fiind mai degrabă asemuit unui simbriaș, tocmit pe mâncare, apă și un acoperiș, ca să apere tocmai avutul la care râvnise nerecunoscător.

Și uite așa că, într-un an, i-a venit rândul cățelei noastre să poftească la ouă. Era aproape să fete și poate că puținul de îl primea nu îi mai era de ajuns sau poate că avea ea unele pofte, ca orice suflet de mama.

Eram copil și când am aflat vestea, știind ce urmează să i se întâmple, pedeapsa mi s-a părut prea grea. Am căutat-o mai înaintea tuturor, i-am pus la gât o zgardă, am prins-o cu un lanț nu foarte lung și m-am târât pe coate trăgându-o după mine, până într-un cotlon ascuns de sub dracila ce ne ținea loc de hotar și am legat-o acolo. Cățeaua m-a privit cu îndoială, era prima oară când se vedea înlănțuită și nu i-a convenit deloc. S-a zbătut, s-a văitat, dar eu nu am ținut seamă de nemulțumirile ei și am lăsat-o acolo, vizitându-o însă mai multe zile la rând cu mâncare și apă, până ce a adus pe lume trei căței orbi și împiedicați, care se pierdeau mereu prin hățiș, amărând inima mamei ce îi chema de zor.

Iar vecinii și tata au căutat-o îndelung, dar nu le-am mărturisit taina mea. Așa că au așezat în calea ei, pe toate potecile știute, prin toate trecerile de prin garduri, lațuri de sârmă, gândind să o prindă. Iar eu stricam capcanele în urma lor, pe ascuns, lăsându-i să citească din asta tot felul de semne ale trecerii cățelei și tata îmi spunea:

—Iar am găsit lațurile deranjate, mă! Să vezi că a trecut dar nu s-a prins dar lasă că îi dau eu de cap.

—Știu și eu, Ticule! îi spuneam. Dar de ce nu o lăsăm noi în pace? Trebuie să fete sau poate are deja și căței. Iart-o, Ticule! îl rugam.

Dar tata era de neînduplecat. Și nimic din ce îi spuneam nu îl putea întoarce din ale lui. Așa că mă socoteam să mai aștept o vreme, cât să mai crească puii și să îi iau apoi cu tot cu mamă și să îi duc pe ascuns cât de departe voi putea, în pădure sau la vreo stână, ca să se hrănească pe acolo mai bine decât ce soarta îi aștepta pe aici. Însă tare îmi era teamă că ar găsi cumva drumul înapoi către casă și moarte.

Așa că m-am ținut de capul tatei, cu rugăminți, cu lacrimi, până s-a înduplecat cumva și s-a învoit sa ținem noi cățeaua legată câte zile o mai avea pe pământ și să o scăpam așa de pedeapsa mai grea.

Dar, într-o zi când m-am întors acasă de la școală, l-am găsit pe tata trăgând după el un sac și am început să plâng, nu cu furie, ci domol, cu năduf. Plansul acela care ține sufletul în întuneric multe ore.

—De ce, Ticule!? mi-am mai găsit puterea să-l întreb. De ce?

—Așa e datul, tată! m-a asigurat el catranit. Nu mai ai ce-i face! Că dacă a apucat de s-a spurcat la ouă nu o mai poți tine prin bătătură. Ca mâine poimâine începea să mănânce și pui, și găini, iar apoi nouă ce ne mai rămânea!? Să o mâncăm pe ea? Eei nu, ca așa nu mergea!

Și a dus-o tata și i-a aruncat trupul neînsuflețit afară din sac, peste gunoiul de din vale de curte. Avea sărmana țeasta zdrobită de lovituri, dar ochii încă deschiși, încercând parcă să își mai vadă pentru ultima dată puii. De gât purta sârma ce o prinsese strâns a lațului în care a găsit-o tata zăcând, dar și zgarda pusă de mine, de care atârnau câteva zale, marcând locul unde, în zbaterile ei, rupsese lanțul pentru a-și redobândi libertatea efemeră.

Am plecat cu inima strânsă și m-am târât cu greu, însângerându-mă, prin toate cotloanele, până am dibuit și am scos de acolo cei trei căței. I-am așezat într-o găleată și i-am dus într-un suflet în vale, la o stână, unde copilul ciobanilor mi-era prieten și i-am dăruit lui.

După câteva zile însă, pe unul dintre ei, m-am dus și l-am adus înapoi acasă. I-am pus numele Rih, ca numele unui armăsar faimos, neîmblânzit și iute ca vântul, ca nici un laț să nu poată să îl prindă vreodată.

©️copacul.ro

Share

Unchiul Ion

Wednesday, May 12, 2021 Posted by

Pe unchiul Ion îl cunoștea tot omul că știa rosti descântece de fura laptele de la vaci. Se fereau oamenii de el ca dracu’ de tămâie, că nu era ghinion mai mare decât să-i iasă vita ta în cale, iar el să-și bolborosească asupra ei cuvintele tăinuite, ca apoi la un semn din mână să golească din ugerul ei tot laptele. De ajungeai să mai mulgi seara mai nimica, în vreme ce el aduna în ugerul vacii lui din grajd tot laptele furat și mulgea găleată după găleată, până se îndestula și făcea brânză pe care o vindea în tot satul.

Oamenii îi purtau supărare și îl priveau cu teamă dar și cu invidie, era însă respectat și cinstit în sat că tot mai bine era să te faci frate cu dracu’, măcar până treceai puntea. Iar dacă unchiul Ion putea să aleagă dacă să te lipsească de lapte sau nu, mai bine era să îl ții de prieten, decât de dușman.

La toate astea mă gândeam și eu atunci când parcă dracu’ mi-l scosese pe unchiul în cale. Mă întorceam pe înserat cu vaca de pe vale, iar ea călca greoi târând în spatele ei o funie lungă petrecută pe după gât, terminată la capăt cu un pripon gros, ca să țină.

Ulița era îngustă, străjuită de garduri, de nu găseam nici o scăpare la stânga sau la dreapta, iar din față venea unchiul. Am călcat cu hotărâre pe funie și vita s-a oprit în loc, căutând înapoi, spre mine, cu mirare.

—Ce e stăpâne? parcă îi venea să mă întrebe. Nu mai mergem acasă?

Iar eu cum nu dădeam semne să o eliberez, s-a supus indiferentă, prinzând a culege cu limba aspră cele câteva fire de iarbă ce creșteau pe lângă gard.

Hait!!! mi-am spus. Ce mă fac eu acum și pe unde îmi scot cămașa? Să smucesc de funie și să mă întorc cu animalul din drum nu prea mai era vreme și apoi unchiul era aproape, iar dacă se prindea că fug din calea lui, mi-l puneam mai rău în cap și atunci să te ții la blesteme. Așa că stăteam împietrit în mijlocul drumului, iar nădușeala îmi cobora pe șira spinării și îmi venea să mă fac mic cât să mă ascund într-o gaură cu văcuță cu tot, până o trece urgia. Dar cum nici asta nu puteam face m-am îmbărbătat și l-am privit pe unchiul în ochii și l-am salutat cu tărie, întrebându-l de vorbă, gândind să îl amăgesc ca să nu mai aibă vreme să își bolborosească descântecele lui.

—Bună ziua, unchiule! Dar unde mergi mata așa cu grabă? l-am iscodit.

—Ia că mă duc până la pădure! mi-a răspuns. 

Dar tot cu ochii căuta la văcuță, de parcă mă împungea cu un fier înroșit prin suflet. 

—Ce vacă frumoasă, mă! s-a minunat el. Și, ia zi, e bună de lapte!? Cât dă!?

—Nu e bună, unchiule! l-am asigurat eu căutând să scap de primejdie. Nu dă mai nimic, de mă mir de ce o mai ținem prin bătătură. Că nu mulge tata mai mult de un litru de lapte pe seară sau doi.

Și îi tot dădeam înainte cu brașoavele de până și vaca s-a oprit din jumulit iarba și m-a privit mirată de îi atârnau balele de la bot până la pământ. Mai că îmi venea să îi fac și ei un semn complice, dar nu eram prea încredințat că m-ar pricepe. Și apoi la ce folos, că vaca se foia mândră arătându-și ugerul imens, de nu încăpea nici o îndoială de cât lapte putea da la o singură mulsoare. Că nici odată nu umplea mai puțin de o găleată întreagă de se minunau mama și tata, de vrednicia ei.

Dar unchiul s-a prefăcut să nu observe bogăția de lapte a ugerului și m-a căinat legănând ușor din cap la vorbele mele:

—Mare păcat, auzi, măi, nepoate! Mare păcat. Să ții așa o vită cu cheltuială și trudă și să nu te bucuri de lapte de pe urma ei. Eeei! Dar hai noroc și să-l saluți pe tată-tu din partea mea! mi-a mai spus și mi-a întors spatele și a plecat în ale sale.

Iar eu am ajuns acasă cu inima strânsă și nu am suflat o vorbă nimănui despre pățania mea. Dar când a venit seara și s-a pregătit tata de muls, stăteam tot ca pe ace de îmi venea să plec în lume și să nu mă mai întorc prea curând.

—Mă, ia vino tu încoace! m-a strigat tata la o vreme chemându-mă în grajd.

Iar eu m-am dus spășit, ca la tăiere, îngăimând scuze de cum am ajuns în prag.

—Iartă-mă tată! îmi venea să-i zic. Că nu m-am păzit mai bine.

Dar tata era vesel nevoie mare. Mulsese o găleată de lapte și pentru că ugerul încă dădea semne că e plin o umplea acum pe a doua.

—Unde ai priponit, mă, vaca asta azi?! m-a întâmpinat el cu mirare. Bravo! Tot numai acolo să o duci că a făcut lapte ca niciodată!

Și a continuat să o mulgă mormăind de încântare. Iar eu am plecat de acolo minunându-mă ca un smintit. Că uite că avea unchiul nu doar puterea de a lua ci și iscusința de a pune laptele în ugere după bunul plac. Și poate că nu mi-a crezut el toate născocirile atunci când l-am întâlnit mai devreme, dar l-a mișcat ceva din strădania mea și m-a răsplătit fără măsură.

©️copacul.ro

Share

Câinele

Sunday, May 9, 2021 Posted by

Daz s-a învoit de l-a lăsat pe tati să îl ridice din scaunul de mașină, ca să îl scoată și să îl plimbe prin parcarea de la benzinărie. Era un popas binevenit. Și-a întins oasele și s-a oprit din plâns, socotind să aprobe decizia luată.

Dar ce greu mai înțeleg părinții ăștia! și-a spus el cu năduf. Zece minute de plâns ca să priceapă si tati că e timpul să opreasca putin.

Parcarea era plină de oameni, de mașini. Cerul era albastru și iarba era verde. Nimic nou, în afară de…  de… dar ce era aia, tati!?

S-a întors iscodind cu privirea pe tati, mirat peste măsură. Iar el l-a adus aproape, i-a indicat arătarea și i-a spus răspicat pe nume:

—Un câine, tati! Un câine!

Iar Daz și-a amintit că mai auzise cuvântul ăsta. Că doar nu asta puneau ei pe masă și mâncau în fiecare zi, când o tăiau în felii subțiri cu cuțitul și o ungeau cu tot felul de chestii. Și parcă i-a părut rău de soarta micului suflețel și a început din nou să plângă.

©️copacul.ro

Share

Ochelarii

Sunday, May 9, 2021 Posted by

Pe Daz îl deranja teribil lumina, așa că mami i-a așezat cu grijă pe nas o pereche de ochelari de soare cu lentilele mici cât două capace de bere. Arăta foarte chic așa de întorcea capetele oamenilor pe stradă, iar Daz se bucura de plimbare și de antenția tuturor, zâmbind îngăduitor trecătorilor. Ridica uneori ochelarii și îi cobora înapoi iar lumea își schimba tonurile după voia lui, se făcea ziuă sau venea seară într-o clipă, iar Daz se minuna de noile lui puteri și îndrăgea ochelarii fără măsură.

La o vreme, lângă ei s-a oprit o tanti cu părul roșu ca focul, cărând două plase grele. S-a apropiat cerându-le îngăduință lui mami și tati și li s-a adresat.

—Nu va supărați! s-a scuzat ea. Cum îl cheamă pe micuțul acesta!? Imi permiteți să îl privesc mai bine, că tot cu ochii la el am uitat să mă opresc și am trecut de mult de intrarea în scară.

©️copacul.ro

Share

Papagalul

Sunday, May 9, 2021 Posted by

Daz a deschis ochii, a căscat zgomotos și i-a zâmbit papagalului. Cine mai era și tipul ăsta?! s-a mirat el, de umbla îmbrăcat așa colorat și stătea acum holbându-se la el cu capul sucit într-o parte. Trebuie că era vreo nouă jucărie, de i-o cumpărase mami și tati. Dar oare ce se pricepea să facă!? Și Daz a întins mânuța spre el și și-a chirait scurt nedumerirea, într-o limbă pe care papagalul a înțeles-o imediat, s-a înviorat îndată și i-a răspuns pe măsură.

Așa i-a găsit tati sporovăind când a intrat în cameră, bebeluș și papagal deopotrivă, niciunul dintre ei neavând habar că discuția lor, oamenilor mari, nu li se parea posibilă.

©️copacul.ro

Share

Khaleesi

Sunday, May 9, 2021 Posted by

Toate erau jucăriile lui dar dintre toate o prefera pe Khaleesi, că ea îi fusese mereu alături, chiar și în ziua în care făcuse febra. Și ce s-au mai speriat mami și tati atunci, își amintea Daz. Ca el stătea așa lipsit de vlagă și închidea ochii câteodată iar ei imediat săreau în sus de îi puneau mâna pe frunte și îl întrebau câte cele în limba lor complicată, până l-au obosit și l-a furat somnul iar când s-a trezit febra plecase.

—Unde e Khaleesi, mami!? a iscodit-o nervos, bătând cu putere din picior în stinghia patului. Eu o vreau pe Khaleesi!?

Și s-a înfuriat și a început să urle ca din gură de șarpe. Iar mami a dat toate bagajele peste cap, a ridicat toată casa în picioare și s-au adunat acolo și tati și bunicii care îi primiseră în vizită, doar Khaleesi lipsea. Iar mami se jura că o pusese în bagaje, dar dragonița, având aripi, pesemne zburase înapoi acasă.

©️copacul.ro

Share

Puii

Sunday, May 9, 2021 Posted by

Când a venit mama seara acasă a găsit toată curtea mișunând de pui mici de gâină, piuind de ți-era mai mare dragul să îi auzi. Iar eu o așteptam cu nerăbdare, cuminte simrna și nu-mi mai încăpeam în piele de cum mă umflam de mândrie gândind cât o să se bucure ea.

—Ce e, mă, cu puii ăștia!? m-a întrebat mama, nevenindu-i să-și creadă ochilor de așa vedenie.

—Ce pui, mămică!? am făcut eu pe niz-nai-ul, de parcă nici usturoi nu mâncasem și nici răsuflarea nu îmi mirosea.

—Cum ce pui, mă!? a ridicat mama tonul. Tu nu-ți face de glumă cu mine că dacă îți ard una după ceafă îți revine mintenaș văzul.

—Puii ăștia, i-am răspuns eu cuminte, simțind că se îngroașă gluma. Puii ăștia sunt ai noștrii, mămică! Să îi creștem ca să îi facem găini, să avem carne și ouă.

Mama m-a privit aiurită neștiind ce să înțeleagă din asta.

—Ce vorbești, mă, tu acolo!? s-a bâlbâit ea. De unde și până unde ai scos tu ideile astea?

Iar mama nu înțelegea că eu fusesem treaz pe când ea credea că dorm și că o auzisem cu o seară înainte pe când se plângea tatei și îi spunea:

—Nu ne-au mai rămas bani, măi, Ionele, se căina ea, ca să cumpărăm și noi câțiva pui să îi creștem. Iar fără carne și ouă nu ne va fi prea ușor tot anul ăsta…

—Păi și ce să mă fac eu femeie? o repezea tata. Lasă că am să mă ou eu ca să te văd mulțumită! Că doar nu o să făt acum bani, dacă nu mai sunt! Mâncăm urzici și ștevie și o lămurim noi până la urmă…

Așa că am privit-o acum cu bucurie și i-am mărturisit încet ca pe o taină:

—I-am cumpărat eu, mămică! am încredințat-o eu.

Și ochii mi s-au umplut de lacrimi când mi-am amintit ce preț greu plătisem pentru ei. Că nu era ușor să te tocmești cu Florică. Că a adunat el puii din bătătură lor și mi i-a adus dimpreună cu Mihăiță și cu Olele, frații lui și a ales ca la o plasa dintre jucăriile mele cele mai de preț, pentru plata puișorilor. Iar eu am înghițit cu greu și m-am despărțit de comorile mele, oftând. Da, îi plătisem scump, dar mă alinam la gândul că am să văd bucuria mamei, atunci când va ajunge acasă.

Dar mama nu s-a bucurat deloc ci m-a strâns cu ușa și m-a tras de limbă până i-am mărturisit tot negoțul. Și a adunat ea atunci puii unul câte unul, i-a pus într-un coș mare de răchită și a strigat pe înoptat la poartă la tanti Anișoara, mama negustorilor mei. Iar ea a primit înapoi piuitorii, având tot numai cuvinte de ocară la adresa odraslelor, rămânând mai apoi ca să lămuresc eu cu ei altă dată soarta prețului plătit, a jucăriilor pe care nu aveam să le mai primesc niciodată înapoi.

©️copacul.ro

Share

Omul

Monday, May 3, 2021 Posted by

Pentru o zi de iarnă era neobișnuit de cald. Streșinile plângeau cu picuri mari din țurțurii lungi ca niște stalactite seculare. Am țâșnit afară lăsând ușa larg deschisă în urma mea, am apucat frâiele saniei și am ieșit grăbit în uliță.

—Închide, mă, ușa după tine, zăbăucule! am auzit-o pe mama boscorodind în urma mea. Unde pleci așa nemâncat? Tu nu vezi că e mâncarea gata?

Și mama a ieșit după mine până în prag, uitându-se mirată cum parcă mă evaporasem într-o clipă și a oftat a pagubă.

—Unde te-ai dus, mă!? a întrebat ea neașteptând parcă nici un răspuns.

Din drum am auzit-o însă și i-am strigat înapoi peste umăr:

—Nu mi-e foame, ți-am mai spus! Mă duc Devale la pârtie!

Și mi-am continuat drumul până am ajuns în fața unui gard dărăpănat, cu poarta spânzurând în câteva sârme legate parcă în pripă, de părea că stă să cadă în orice clipă.

—Mihaitțăăăăă, bă, Mihaițăăăă! am răcnit cât mă ținea pieptul. Ieși, mă, până afară că a dat soarele tare! Mihaițăăăăă!

Iar el s-a ivit de după colțul casei, călcând molcom, fără nici un zor, de îmi venea să mă duc ca să îl iau de o mâna și să îl trag după mine să îl fac să vină mai degrabă.

—Calcă, mă, mai repede, n-auzi! Tu nu vezi ce bate soarele ăsta!?

—Ce ai, mă? Ce urli așa?! Dacă bate soarele ce? Unde dai pe foc așa?

—Mă, Mihăiță! mi-am îndulcit eu chemarea. Vino, mă, cu mine ca să mă ajuți să mutăm omul de zăpadă sub pod, la umbră. Îl înmoaie soarele, mă, și mai târziu nu mai rămâne din el decât o baltă.

—Nu merg, mă! Dă-l dracu, dacă se topește facem altul și gata.

—Eu nu vreau să facem altul, mă, vreau să-l mutăm pe ăsta! Că ăsta e omul nostru, nu altul! i-am răspuns cu năduf. Iar dacă nu vii cu mine, atunci  nu mai ești prietenul meu, așa să știi!

—Nu vin, mă, n-auzi!? Că nu e mama acasă și m-a lăsat să am grijă de soră -mea așa că nu pot să plec.

Iar Mihăiță, a dat din mâna a lehamite, s-a sucit în loc și a plecat înapoi înspre casă, călcând la fel de leneș cum venise.

—Dacă te superi, te superi, treaba ta! a mai mormăit el cu indiferență.

—Prostule! am strigat în urma lui cu obidă.

Și am plecat alergând spre vale cu sania săltând în urma mea. Am văzut de departe omul de zăpadă. Îl clădisem temeinic pe vârful unui delușor, încă mai purta fularul meu la gât și pe cap o cratiță cu smalțul sărit găsită de Mihăiță prin gunoaie. Era puțin gârbovit de tăria soarelui dar încă se ținea bine și zâmbea chiar dacă își pierduse aproape toți dinții pe care îi făcusem din pietre. Ia uite, mi-am zis, ce râde știrbu’!

Era un om de zăpadă mare, cu trupul făcut din două bile bătătorite și capul dintr-un bulgare mai mic, dar rotunjit cu grijă. În locul nasului purta o bucată de lemn mai groasă iar urechi nu avea, așa că, în loc de salut, am preferat să îi flutur din mână în fața ochilor mari, strălucind a piatră neagră de rău. Una dintre crengile care îi țineau loc de brațe căzuse iar omul de zapadă, așa cum stătea aplecat părea că era împietrit într-un efort de a o aduce înapoi. Trecuse prin multe pesemne, m-am gândit. Bine că am ajuns că dacă mai întârziam puțin nu mai găseam mare lucru din el.

Am apucat apoi capul și l-am despărțit de trup strangandu-l în brațe și l-am lăsat ușor pe zăpada moale. Apoi am prins un bulgăre și încă unul și i-am așezat cu grijă pe sanie, unul lângă celălalt, apoi am ridicat capul și l-am sprijinit deasupra. Am petrecut sforile saniei pe după ceafă și brațe, ca pe un ham și am pornit pășind cu grijă, trăgând sania în urma mea. Podul nu era departe, dar înaintam încet și drumul mi s-a părut lung. Am ajuns însă într-un târziu și am coborât bulgarii în umbra răcoroasă a podului. I-am așezat apoi cu grijă la locul lor, am peticit pe ici pe colo cu zăpadă proaspătă și am completat zestrea de dinți a omului. La sfârșit l-am privit cu mândrie și arăta tare fercheș și parcă imi zâmbea. I-am mai desenat atent două urme de urechi și i-am șoptit în taină:

—Rămâi aici! l-am îndemnat. Vei fi bine! Soarele nu o să te găsească, iar eu am să vin la tine curând.

Am urcat apoi pe mal și am plecat zâmbind dar m-am auzit strigat și m-am oprit împietrit în loc, caci m-am gândit că omul de zăpadă a prins glas și că mă cheamă.

—Toniiii, mă, Toni! s-a auzit din nou chemarea.

Iar de sub mal s-a auzit larmă de pași și… s-a ivit Mihăiță alergând ca un cal în galop.

©️copacul.ro

Share