Am fost copil intr-un oras din Romania pe ale carui strazi limba romana era la fel de rara ca turistii americani inainte de revolutie. Intr-o lume ermetica si autosuficienta, primele cuvinte pe care le-am invatat in limba romana au fost “DoiMaiAm“, la fel ca strigatul devenit renume al unui negustor ce in copilarie batea strazile orasului meu.
Negustorul avea permanent agatate de umar doua sacosi grele incarcate cu obiecte de artizanat si purta intotdeauna doar cate unul in fiecare mana, sa iti ofere iluzia posibilitatii de a alege. Dar odata ce unul era ales si vandut era pe data inlocuit completand astfel, fidel, ideea de “doi mai am“.
Negustorul umbla pe strazi cat era ziua de lunga, strigandu-si neobosit mesajul intr-o limba pe care aproape nimeni din audienta nu o putea intelege. Iar eu, dimpreuna cu toti ceilalti, credeam ca strigarea este numele personajului “DoiMaiAm“.
Uneori, cand absenta vanzatorului devenea prea lunga, cand zabovea prea mult in alte cartiere, organizam adevarate expeditii pe taramuri necunoscute cu scopul declarat de a-l gasi pe negustor. Seara, in scara blocului, jocul nostru favorit era “jocul de-a DoiMaiAm“, iar fiecare dintre noi devenea, pentru cateva clipe, chiar el faimosul negustor.
Intr-un loc in care produsele pe care si el le vindea se gaseau la tot pasul, arta de a vinde si renumele negustorului faceau diferenta si astfel isi epuiza stocul in fiecare zi . Pentru ca orice obiect, oricat de comun, capata in mana negustorului valoarea atingerii de vedeta. Intocmai ca un obiect banal care, purtat de un star, isi multiplica impresionant valoarea. Cu totii, copii fiind, ne doream sa cumparam obiectele “vrajite” ale lui “DoiMaiAm“, cu care, aratandu-ne, sa trezim invidia prietenilor si vecinilor.
Si astazi legenda negustorului “DoiMaiAm” traieste inca in amintirea mea, desi negustorul poate demult s-a stins. Copil fiind, mi-am dorit sa ma fac, atunci cand voi fi mare, vanzatorul “DoiMaiAm“… acum, mai putin copil, imi construiesc acest vis.
