COPACUL

Trebuie sa reclam proasta organizare de la Opera de Stat din Bucuresti. Pentru ca m-am dus aseara plin de asteptari, hotarat sa va scriu astazi cronica vie a unei seri minunate. Dar in schimb nu va pot descrie decat istoria trista a unei esec organizatoric. Caci nu stiu cum altfel sa descriu ceea ce am trait acolo.

Totul a inceput cand orchestra nici nu terminase bine uvertura. Atunci de pe un portativ al grupului de viori din fata…si aici simt nevoia sa dechid o paranteza. Caci de cand merg la opera nu am putut sa nu remarc modul in care fiecare dirijor favorizeaza grupul de viori. Le aduce in fata , nu le scapa din ochi, plus ca nu ataca nici macar o singura arie fara sa le implice. << Scuzati-ma, dar astfel nu faceti decat sa le umflati atat de mult pana s-or face toate violoncele sau contrabasuri.>>

Dar sa revenim la incidentul de aseara. Deci, imediat dupa uvertura, de pe un portativ al grupului de viori , ca sa fiu mai précis de pe portativul celei de-a doua viori din dreapta dirijorului, desprinsa de o miscare parca intentionat gresita a arcusului, s-a smuls o pagina din partitura. Bineinteles ca aceasta a fost imediat aspirata in sus de curentul de aer ce trecea peste scena. Astfel pagina a calatorit pana in cupola si de acolo a inceput un joc de caderi si ridicari, devenind cand mai mica, cand mai mare, cand ajungand in lumina refelctoarelor, cand pierzandu-se in intuneric. Tot actul intai am urmarit-o atent zburand parca asemenea unui future alb imprejurul salii si am pierdut astfel toata actiunea de pe scena.

La pauza, am vazut-o agatata de candelabrul central, ca un future asezat pe o floare la odihna.

Cazi! Cazi! i-am strigat iritat de gandul ca as putea pierde din cauza acestui incident si actul doi.

Curand luminile s-au stins din nou, s-a ridicat cortina si actul doi a inceput. Dar vioara a doua a ajuns la pagina lipsa si a inceput sa-si cante partitura defazat de toate celelalte. M-am uitat atunci in jurul meu si am constatat cu tristete ca nimeni nu mai sesizase greseala. Nici macar dirijorul care, intre noi fie vorba, continua sa favorizeze grupul de viori, nici macar el nu s-a sesizat sau poate nu a avut curajul sa le infrunte.

Bine, mi-am spus hotarat sa ignor vioara aceea si sa ma concentrez doar la actul artistic de pe scena. Dar atunci, parca pentru a-mi face in ciuda, pagina desprinsa a aparut din nou, plutind pe deasupra orchestrei ca un future mare de culoarea untului. Prinzand un moment de acalmie a scenei aceasta si-a continuat corborarea: zece metri, noua metri, opt, …cazi! cazi! am inceput sa soptesc! Cazi odata! Trei metri, doi metri, deja intrase in fosa orchestrei si vioara a doua a vazut-o si a recunoscut-o. Si-a intins arcusul ascutit ca un ac si acesta a strapuns-o oprindu-i in sfarsit zborul.

Chiar atunci orchesta si-a incheiat ultimele acorduri, dirijorul a dat sa plece dar a intalnit privirea tiranica a vioarei a doua. Aceasta nu isi terminase inca norma de acorduri si a inceput sa recupereze deficitul cantand partitura din pagina prizoniera pe arcus. Dirijorul a urmat-o ascultator iar spectatorii s-au oprit din drumul spre iesire, fiecare in pozitia in care l-a surprins solo-ul vioarei.

Sala a inghetat, iar eu am putut in sfarsit asculta primele acorduri ale serii:  “dincoace de ocean, Cio-cio San , un future daca pica in maini de om este infipt cu un ac intr-o placa pentru ca astfel sa ramana pe viata al lui, sa nu mai fuga.”

Iata de ce as vrea sa dau acest sfat bun tuturor operelor din lume. Atunci cand pe scena voastra se joaca Madama Butterfly va rog sa prindeti cu bolduri partiturile orchestei in portative sa nu mai zboare.

Si-a scos mainile din buzunar si a incetat sa mai fluiere incremenit in mijlocul aleii. La picioarele lui putea distinge clar silueta unei femei intinse pe asfalt. Era goala si doar parul incerca neglijent sa o acopere.

De necrezut dar aparitia nu-l tulbura deloc. Oare e vie, gandi… daca era vie facea struguri… ii veni in minte dar alunga raspunsul. Normal ca era vie. Asa cum statea cu o mana sub cap putea sa ii vada respiratia miscandu-i pieptul. Oricum o alee din parc nu era cel mai potrivit loc pentru somn.

Hei! se auzi rostind. Cine esti? Cine te-a adus aici?…

Nu a primit nici un raspuns dar la picioarele lui necunoscuta s-a miscat dandu-i de inteles ca urmeaza sa se ridice. Dar ridicarea ei era stangace si greoaie. Si-a acoperit ochii cu mana stanga incercand sa trateze cu maxima pudoare momentul, dar a intins in acelasi timp mana dreapta in fata pipaind aerul incercand sa o sprijine, sa o ajute. Cum mana lui nu intalni nicio rezistenta o privi din nou incercand insa politicos sa nu se holbeze. Femeia se ridicase doar atat incat sa se sprijine intr-o mana si ramasese asa pe jumatate intoarsa catre el. Era prima oara cand ii zarea ochii si stralucirea lor il tinu captiv cateva secunde.

De unde esti? Cine te-a adus adus aici? … i se paru din nou cel mai potrivit sa intrebe. Era evident ca nu venise singura din moment ce si doar sa stea pe jumatate ridicata era un efort pe care necunoscuta nu putea deloc sa il ascunda.

Gravitatia… ! sopti femeia, si el isi simti zambetul alterandu- se pe buze pana cand acesta a ajuns de s-a descompus cazand apoi lin in golul deschis sub barba de gulerul camasii.

Esti o inge… un inge…? Ai cazut? se balbai el. Si imediat, regretand parca momentul de slabiciune de mai devreme, ii ceru hotarat socoteala: De ce ai cazut? iar de data asta satisfacut o impunse cu privirea, neparand insa sa astepte vreun raspuns.

Mi-am pierdut aripile! raspunse ea limpede, parand insa a nu fi nici prea afectata nici prea tulburata de aceasta veste. Cred ca mi-e sete! a mai spus si cu un efort scurt, nu lipsit de gratie, s-a ridicat in picioare acoperindu-si atent trupul cu parul desfacut, lung de ii ajungea pana mai jos de genunchi.

Mi-e sete! repeta necunoscuta si impinsa ori de racoarea noptii, ori de slabiciunea picioarelor, sau poate de un alt gand se apleca usor inspre el… (va urma)

Daca nu o sa ne mai vedem niciodata de unde o sa stiu ca nu m-ai uitat?

Astazi nu mai stiu daca tu esti oglinda mea sau eu sunt oglinda ta. Totusi, pentru mine doar lumea mea e reala si nu cred ca as putea sa traiesc dincolo de ea.

Mi-am pierdut capacitatea de a nu ma mai vedea in oglinda. Pentru ca ieri m-am privit in oglinda si m-am ras… e prima data cand am putut sa fac asta dupa foarte multa vreme. Habar nu am ce s-a schimbat, si poate ca totul a inceput atunci cand mi-a disparut dorinta de a mai ciocani in oglinda ca intr-o usa.

Sunt din ce in ce mai indraznet, astazi am sa-mi storc in oglinda un cos ce mi-a aparut pe frunte, ma voi spala pe dinti si ma voi cauta de carii. Oglinda a redevenit doar oglinda si atat iar eu am inceput sa o folosesc ca atare.

Doar un singur gand inca nu imi da pace: totusi, daca nu o sa ne mai vedem niciodata de unde o sa stiu ca nu m-ai uitat?

theAdviser

Nu-mi place ceata pentru ca nu poti bate in ea ca intr-o usa. Imi plac usile pentru ca deschid noi drumuri. Imi plac usile pentru ca pe ele ies atunci cand nu mai pot, ele imi permit evadarea, ele scartie cand imi simt vibratia sufletului si plang impreuna cu mine.

Dar cel mai mult imi plac ferestrele, pentru ca ele nu cer raspunsuri, nu iti cer actiune. Ferestrele ofera fara sa ceara nimic in schimb. Ferestrele se deschid atunci cand usile s-au inchis. Ele imi ofera sansa de care n-am stiut sa profit atunci cand am intrat pe usa. Prin ele intra lumina soarelui si prima raza de speranta care imi amintesc ca trebuie sa o iau de la inceput, ca este timpul sa ma scuturi de cosmaruri si sa gasesc minunea de a merge inainte.

Oamenii sunt compusi in cea mai mare parte a lor din apa. La fel si ceata. Ceata este misterioasa, vicleana, parsiva, inspira melancolie, ne impiedica sa vedem ce se ascunde cu adevarat dincolo de ea.

Atunci cand sunt om imi doresc ca apa care ma compune sa fie apa unui fluviu. Un fluviu care are de strabatut un drum lung si anevoios, care vede multe, aduna speranta, iar la final, se revarsa in bratele ocrotitoare ale oceanului.

Doar odata.