Imi place sa imi numar degetele, dar niciodata nu ajung prea departe cu asta. Cand eram copil numaram cu usurinta pana la 20. Primii 20. Urmatorii 20.
Apoi jumatate dintre degete s-au intins prea departe si nu le-am mai putut ajunge si n-am mai numarat decat pana la 10. Alti 10. Si inca 10.
Dupa un timp mi-a fost din ce in ce mai greu sa ajung chiar si pana la 5. Numai 5. Ultimii 5.
4. 3. 2. 1. Nimic.
Mi-am pierdut un nasture de la gat si vorbele oamenilor imi ajung acum direct pe piele si ma zgarie ca un frig cu gheare.
Degeaba ti-ai vopsit unghiile in toate culorile pamantului, taisul lor nu ma raneste mai putin.
Daca ma impungi cu un cutit cu manerul incrustat in diamante nu te astepta sa sangerez mai frumos. Nu te astepta sa mor mai estetic. O sa te dezamagesc din nou.
Nu imi mai functioneaza sariturile. De aceea, acum, fiecare obstacol oricat de mic in inaltime, nemaiputand sa-l sar m-am apucat sa-l ocolesc. Obstacolele insa, chiar si cele mai marunte, sunt totusi destul de intinse. S-au latit, s-au lungit, intr-atat cat sa stea in calea cat mai multor oameni. Iar eu le ocolesc uneori prin fata oamenilor care se pregatesc sa le sara, alteori prin spatele lor.
“Atentie ca trec!”, le strig, “Aveti grija sa nu ne ciocnim!” Si trecerea mea ii nedumereste pe saritori.
“Unde se mai duce si asta?”, isi arata ei mirarea. “Vai, ce m-ai intarziat!, imi mai spune cate unul, luandu-si avant. “Din cauza ta acum trebuie sa recuperez “, imi reproseaza, sarind cate doua obstacole odata.
“Iertati-ma”, le raspund, “Ocolesc pentru ca mi s-au stricat sariturile”.
Unii oameni rad de nepriceperea mea, altii se incrunta, rareori cineva isi consuma o lacrima. Iar eu, printre liniile verticale, imi continui calatoria orizontala… singur ca si nebunia.