COPACUL

Intr-o zi, magarului Stelica i-au facut cu ochiul nurii bunelului. Nu era nici prima data cand il gasea atragator si nu era nici primul dintre oameni, caruia magarul ii facea astfel de avansuri. Doar ca el a avut atunci ghinion, combinat poate si cu cateva pahare de vin inainte. Paharele bunelului desigur, nu ale magarului, desi nici acesta din urma nu ar fi spus nu, daca nu ar fi fost mai degraba bautor de bere, pe care tata i-o mai servea uneori cu veselie, direct din sticla, la botul calului cum ii placea magarului sa i se spuna.

In ziua aceea, bunelul, cand a simtit avansurile magarului imbratisandu-i umerii si mataranga acestuia rascolindu-i pieptul, l-a respins cu fermitate cu cateva branciuri date in bot. Ceea ce nu i-a convenit deloc animalului care, ranit probabil in orgoliu, i-a muscat cu salbaticie unul dintre degete si a inceput sa il mestece ranjind ostentativ. Bunelul a strigat: au!!!… s-a sucit cumva, a scapat din stransoarea magarului si a luat-o la sanatoasa, cu animalul dupa el.

Din batatura, am auzit zgomotele de lupta si tipatul bunelului si veneam intr-un suflet, alergand ca sa il scap. Dar cand i-am vazut pe amandoi gonind inspre mine, mi-am schimbat brusc planurile si am inceput sa fug in sens invers, cu bunicul in urma mea, tinandu-se de mana din care sangele ii siroia si cu magarul Stelica, turbat, caci simtise gust de om, pe urmele noastre.

De la un timp, am inteles ca nu puteam castiga teren in fata atacatorului decat pe la viraje si fugeam catesitrei in cerc, in jurul capitei de paie, atat de abitir incat incepusem sa ajungem din urma magarul, de nu mai stia nici el cine pe cine alearga.

Dupa cateva ture bune, ochii mi-au picat pe o despartitura tainica din peretele capitei, in care am recunoscut calea catre cazemata secreta, croita acolo de mine si Ionel cu multa vreme inainte, unde ne ascundeam sa punem tara la cale, sporovaind cate cele. Asa ca, la una dintre treceri, cand mi-a venit mai bine, l-am tras pe bunelul de haina si am navalit amandoi in burta secreta a capitei, lasand agresorul sa continue sa alerge singur in cerc in jurul ei, multa vreme. Si a tot alergat asa, pana cand si-a amintit deodata ca pierduse ceva prin alta parte si a plecat intr-un suflet gonind spre acolo, ca sa il caute.

***

Nu mica i-a fost mirarea felcerului cand ne-a vazut venind, plini de sange, bunic si nepot deopotriva, inconjurati de curiosi si binevoitori, la dispensarul satului.

– Nea Culaita, i-a spus acesta bunelului, contempland locul gol unde, nu cu mult timp inainte, se afla mai mult de jumatate din degetul acestuia; unde este nene degetul, ca sa il coasem la loc!?

– L-a mancat magarul, l-a asigurat bunelul, l-a mancat si mi-a ras in fata, doctore! Dar lasa ca o sa imi vina si mie randul sa rad de el!

***

Si bunelul si-a tinut cuvantul! Peste doua zile a venit la noi veterinarul, insotit de vreo patru flacai mai vanjosi. Au pus jos magarul si i-au scos afara, cu o taietura iscusita, maretia dar si naravul, spre linistea noastra si razbunarea degetului bunicului.

Bunelul a apucat fuduliile magarului, s-a dus in fata ochilor indurerati ai acestuia si a facut gestul ca si cand ar musca din ele:

– Eeei… cum e acuma, Stelica, l-a intrebat el, aratandu-i podoabele inca pline de viata!? Nu-ti mai arde sa razi, nu-i asa!?

Si le-a lasat sa cada in praf, in fata magarului care a inchis ochii cu amaraciune, plecandu-si capul cu supunere.

©️copacul.ro

<Si-apoi dati-ne ce ne-oti da, ca nu suntem de ici de colea,

Suntem de la Cioca-Boca, unde se face mamaliga cat nuca,

Si-o pazesc douzecisiunu cu maciuca, sa n-apuce nici furnica!>

Si mie imi placea teribil sa repet cuvintele astea: Cioca-Boca, o rosteam asa, apasat, ca pe un loc tainic, unde totul era posibil. Auzi tu, imi spuneam: mamaliga cat nuca si o pazesc o droaie de oameni cu maciuca. Apoi cuprins de indoiala il iscodeam curios:

– Dar hai mai, bunelule, pai ce, ai fost matale la Cioca-Boca? Spui si matale asa, o vorba oarecare!?

– Am fost ma ‘Neata, de ce sa nu fi fost!

– Pai si daca ai fost, atunci sa-mi spui matale unde vine Cioca-Boca asta, ca sa vedem daca stii!

– Pe langa Pitesti vine, unde altundeva! Ia asculta tu acolo si scrie mai departe!

Si bunicul isi dregea glasul si revenea si mai cu putere:

< Si-apoi dati-ne ce ne-oti da, ca nu suntem de ici de colea,

Suntem de la Pitesti, unde lapte nu gasesti,

Plang fetele de lapte dulce si-o pisica miorlaia,

Credea c-o-mpusca pe ea, baaaaaa!>

– Bunelule, sa stii matale ca eu imi notez, ma-nvoiam, dar pe asta cu pisica parca nu as spune-o, ca mi-e ca rade lumea de mine!

– Pai de ce sa rada ma ‘Neata, daca asa e colindul lasat de cand lumea?! Asa m-a invatat si pe mine Tata Mosu’,  pe cand eram mai copil decat esti tu acuma.

– N-are cum, bunelule, ma revoltam eu cu mintea unui scolar silitor, ca sa stii si matale, ca nici Pitestiul nu e de cand lumea! Ce e Roma? Daca vrei sa fie pe asa, atunci da, sa schimbam si sa spunem: suntem de la Roma unde lapte nu gasesti!

– Bine ma, fie, se indupleca bunicul, spune tu asa cu Roman, cum iti place tie si vezi ce or sa spuna oamenii, cand te-or auzi pe la geamuri. Dupa mintea ta, nici Cioca-Boca nu o fi veche de cand lumea, asa gandesti!?

– Ba Cioca-Boca este, bunelule, ma invoiam eu, Cioca-Boca este!

©️copacul.ro

Rica a iesit la poarta cu o moaca adormita de om proaspat ridicat din somn.

– Ce faci ma, dormi pana la namiezi, l-am intampinat eu!?

– Lasa-ma ma in pace ca m-am culcat abia de dimineata! M-a luat tata cu el de paza la bostana si m-au nenorocit tantarii pe acolo, de n-am inchis un ochi toata noaptea. Uita-te si tu cum arat!

Si intr-adevar ca aveam ce vedea. Tot corpul lui Rica era semanat cu niste blande mari, rosii, care probabil ca il mancau ingrozitor.

– Lasa ma, l-am incurajat eu zambind, pana te insori iti trece! Hai mai bine sa iti arat ce dubluri am!

Si am scos din buzunarul de la piept un pachet prins ingrijit cu elastic si i l-am dat. Rica a inceput grabit sa rasfoiasca hartiile de pret, privindu-le cu pofta

– Dar ce ma, se opri el asupra uneia dintre ele, tu ai dublura si cu Lacatus?

– Am ma, dar nu il schimb decat cu Hagi sau cu Camataru, i-am raspuns.

– Pe aia nu ii am ma, eu am doar Echipa Romaniei, dar nu o dau ca nu am dublura la ea. Dar daca vrei iti dau cinci surprize la schimb pe el, pe aleselea din ce mai am eu la dubluri.

– Nu vreau ma asa… nu-mi convine, ti-am mai spus ca nu il schimb pe altceva. Mai tarziu am sa ma duc si pe la Ionel sa vad, ca poate ii are el.

Dupa cateva schimburi si negocieri incordate, la final, ne-am strans fiecare dintre noi comorile si le-am bagat bine la pastrare in buznare.

– Auzi ma Toni, ma mai intreba Rica, tu cum faci ma rost de surprize? Ce… nu era bine sa avem si noi aici in sat de unde sa cumparam, ca zece imi luam si imi cadeau numai Hagi si Lacatus!

– Mie ultima oara mi-a adus mama cand a fost pe la Slobozia, acum vreo doua saptamani, cu treburi. Dar de atunci nimic, am mai facut doar schimburi.

– Da, asa e, la Slobozia are. Dar de ce nu mergem ma noi la rata, sa rugam pe vreunul de se duce pe acolo, sa ne cumpere si noua, ma incerca Rica?

– Am fost ma eu odata si l-am rugat pe ala a lu’ Pascal, dar mi-a baut banii si m-a lasat si cu buza umflata. Auzi ma Rica, ma luminai dintr-o data, dar de ce sa nu mergem ma noi pana acolo. Plecam cu rata de opt si, cand ajungem, e un butic chiar acolo in autogara la Slobozia, le luam repede, ne urcam in rata de unsprezece si ne intoarcem. Tac-Pac, cat ai zice peste!

– Eu nu stiu ma ce sa zic, se indoi Rica, eu nu am mai fost niciodata singur la Slobozia. Tu ai mai fost?

– Nu ma, dar nu auzi ca nici nu iesim din autogara si ne intoarcem imediat cu rata urmatoare. Ce poate sa ni se intample? Nu spunem ma la nimeni… si daca ne-o vedea careva, doar nu crezi ca va da fuga sa ne parasca. Hai ma, Rica sa mergem! Eu am bani sa imi iau si zece si poate mai vorbim si cu vreo cativa baieti de pe la noi, sa le cumparam si lor. Le mai cerem cate un leut in plus si facem si de banii de bilete.

– Bine ma, accepta Rica cu greu, hai atunci sa mergem pe la astia din clasa sa vedem care mai e doritor!

Si am plecat la colindat prin sat si, pana seara, am adunat noi banuti ca pentru vreo optzeci de gume de mestecat cu surprize. Drept e ca de fapt pe nimeni nu il interesa prea mult guma, era tare si isi pierdea gustul foarte usor, dar surpriza era ceva de pret, iar daca erai norocos si iti cadea ceva rar, putea sa fie chiar o comoara,

In dimineata urmatoare ne-am urcat cuminti in rata si am plecat la Slobozia. Am coborat in autogara si am navalit cu Rica la primul butic. Cu mainile incarcate de monede si bacnote de mai multe feluri si marimi, Rica a tras aer in piept, s-a apropiat de gemut, si a cerut gatuit de emotie:

– Optzeci…. Doamna… da-ti-ne si noua optzeci de ciungi!

©️copacul.ro

Dudul din curtea lui Mihaita arata chiar jalnic. Cum te uitai la el, pana aproape de varf, nici o ramura nu mai purta vreo frunza, iar in varf mai erau doar unele mici si greu de ajuns. Si prin vecini toti duzii aratau cam la fel, asta dupa ce ii cercetaseram de mai multe ori, cam fara stirea stapanilor, ce-i drept, dar nu era sa ne incurce asa un detaliu. Si, din cate stiam eu pe atunci, asa trebuie ca aratau toti duzii de pe Pamant.

Din cand in cand se mai intampla insa cate o minune, cum a fost si cea cand, sa tot fi trecut vreo doua saptamani de atunci, cineva, poate chiar de la noi din clasa sau un baiat mai mare, a descoperit o comoara, sub chipul a noua duzi, nu foarte inalti dar stufosi, cu frunzele mari cat palma. A incercat desigur sa tina descoperirea doar pentru el, dar s-a aflat repede si, in curand fiecare dud purta pe el si pana la sapte sau opt flacai, mari cat niste omizi gigant. Asa ca, in scurt timp, acei duzi nu au mai fost nimanui de vreun folos. Apoi fiecare dintre noi s-a mai descurcat cum a mai putut, multi dintre noi luand calea codrilor, unde, ne spuneau batranii ca ar exista un crang strabun, cu duzii mai inalti decat turla bisercii si cu frunzele mari ca lipanul. Dar cum noi, nu prea ne dumiriseram cum sa gasim acel loc, stam acum unul in fata celuilalt descumpaniti, dand din umeri a paguba!

• Ce facem ma, Mihaita, il intrebam eu plin de obida? Daca nu ducem traistele astea pline cu frunza nu ne primeste Dirigu’ la scoala si ne trimite la dracu pe pustii si poate ne scade si nota la purtare?
• Nu stiu ma, imi raspundea Mihaita, eu nu mai stiu nici un dud de unde sa adunam. Dar facem si noi, asa cum au mai facut si altii pana la noi: bagam niste frunze de vie dedesubt si punem cateva frunze de dud deasupra lor, le varsam repede peste gramada si poate nu se prinde nimeni.
• Ma, eu nu ma risc asa, ma ingrijoram eu, a inceput Dirigu’ sa se uite prin sacose si i-a prins pe unii cu din astea saptamana trecuta si nu iti spun ce nuiele si-au luat! 

Ne-am asezat pe iarba, la marginea santului, oftand cu ingrijorare. Ma gandeam cat de repede am ajuns toti baietii din sat sa uram viermii astia de matase. In fiecare an ii vedeam sosind cu un TV verde, inchisi in cateva cutii care nu aveau in ele nimic amenintator, apoi incepeau sa manance, si nu le cadea bine decat frunza asta de dud. La inceput nu era prea greu, viermii erau inca mici si duzii infrunziti se gaseau la tot pasul. Dar primavara era lunga si noi eram multi baieti in sat. Si cum nu puteai lipsi de la scoala de frica parintilor, dar nu puteai nici sa te duci de focul Dirigintelui, care la prima ora in fiecare zi facea inspectia sacoselor, nelasand pe niciunul sa intre, fara sa-si fi platit tributul de frunze, ne aflam cam intre ciocan si nicovala. Cateodata mai auzeam de cate un baiat norocos care a cazut din vreun dud de si-a frant vreun madular, cum ca era scutit saptamani bune de la corvoada si il invidiam in taina toti, dorindu-i locul in fiecare dimineata.

***

Tarziu, catre asfintit, dinspre vale, l-am vazut urcand pe Paulica. Cara in spate o sacosa burdusita, iar forma poverii, ce nu lasa nici o umbra de indoiala cu privire la continut, a reaprins speranta in inimile noastre, ca soarele dupa o zi ploioasa. Cand a ajuns la noi a lasat traista jos si ne-a privit senin.

• Ai gasit duzii din padure ma, nu-i asa, l-am cercetat cuprins de-o banuiala?
• Nu am gasit ma decat unul, dar e destul de mare si frunzos, ne-a raspuns! Am umblat dupa el zile intregi si nici nu va inchipuiti unde era ascuns!
• Hai ma, Paulica, l-am implorat, nu ne arati ma si noua unde este!? Ca uite avem traistele astea goale si nu mai stim incotro sa o mai apucam!
• Ma, nu pot sa va arat, va dati si voi seama, ca daca le arat la toti, maine nu mai gasesc acolo nimic!
• Pai nu la toti, ma Paulica, l-am incredintat noi intr-un glas, doar noua si juram sa nu spunem la nimeni nimic!

Dar Paulica a ramas neclintit in hotarare. Ne uitam la sacosa lui si era mare cat un sac, pe langa ea traistele noastre puteau usor trece drept derizorii.

• Mai Paulica, i-a mai spus Mihaita cu o voce rugatoare, ai sacosa aia mare facuta bomba, mai scoate ma din ea cat sa o afanezi un pic, ca oricum la Dirigu’ este tot una la numar si da-ne ma si noua sa punem ceva in traistele astea!

Dar Paulica nu s-a lasat induplecat asa usor. Dar noi ne-am lipit de sufletul lui si mai cu o gluma, mai cu rugaminti, mai cu promisiuni ca ii vom intoarce ajutorul intr-o zi, intr-un final, a desertat cam jumatate din sacosa, a afanat bine tot ce i-a ramas si a plecat in drumul lui. Noi am impartit bucurosi pe din doua darul neasteptat, am rasfirat bine traistele si am rasuflat usurati ca am mai scapat de o zi.

***

Dimineata ne-a gasit pe toti incolonati in curtea scolii. Imi tineam traista agatata pe un brat si o mai rascoleam din vreme in vreme, cat sa o fac sa para mai plina, dar frunzele se incapatanau sa se lase mereu la loc, de-mi umpleau sufletul de incordare si spaima. Eram multi, cu fetele posomorate si ingandurati ca inainte de un examen. Insotit de Mihaita, sosisem cu noaptea in cap si eram bucurosi ca am prins rand mai in fata, acolo unde Dirigu’ era mai ingaduitor si nu spre coada, unde era mai mereu asa de nervos incat aplica pedepse din orice motiv.

Cand l-am vazut venind pe Paulica i-am facut semn bucurosi chemandu-l sa vina langa noi:

• Da-te ma mai incolo, i-am zis celui aflat inapoia noastra! Ce, n-auzi ca avea rand aici?
• Hai Paulica aici, l-am strigat, hai ca ti-am tinut rand langa noi!

Curand a venit si Dirigu’ si a inceput examinarea, dar semnele nu prevesteau nimic bun:

• Prea putin… de ce le-ai afanat ma asa… de ce sunteti ma lenesi, se auzeau vorbele lui, masurandu-i pe cei de dinaintea noastra.

Si, pe masura ce se apropia de noi, devenea mai nervos, se rastea si ameninta cu nuiaua sau cu nota la purtare. Am ridicat cu mana, usor, inaltimea sacosei si m-am uitat speriat la Mihaita care urma la control.

• Ma Ilie, l-a repezit Dirigu’, de ce ai ma traista asta asa mica, cand se duce tac-tu pe la pomene prin sat tot cu asta umbla? Ca nu mai stiti cum sa ma furati si sa veniti cu doua frunze amarate, de lenesi ce sunteti! Ia uita-te si la asta a lu’ Zarnescu, se stropsi el inaintand in fata mea! Ba, sa va fie cu tinere de minte, ca e ultima data cand va primesc in halul asta! Hai intrati repede in clasa amandoi pana nu ma razgandesc si nu mai pupati voi la scoala decat daca veniti cu ma-ta de mana!

Apoi s-a oprit in fata lui Paulica, l-a privit crunt si a tunat:

• Nu ca asa nu mai merge, odata si odata tot trebuie sa va dau eu pe unul ca exemplu, ca sa va intre bine in cap la toti! Ce e ma cu sacosa asta asa afanata, vrei sa nu ma prind eu ca este mai mult goala decat plina?! De ce esti ma hot!? Ia iesi ma tu din rand si tine palmele sa iti primesti cele doua nuiele si apoi meri tu la ma-ta acasa si sa ii spui din partea mea ca ai si nota scazuta la purtare. Si sa nu mai vii inapoi decat cand o sa vad sacosa asta umpluta ochi ma, ai inteles!?… Rasa voastra de hoti!

©️copacul.ro

Inaintam cu greu. Erau locuri unde zapada imi trecea de brau, iar viscolul ma izbea furios, in rafale. O tineam ascunsa la piept, acoperita cu haina si ma opream uneori la raspantii, cat sa ma intorc cu spatele pavaza in calea vantului. Imi deschideam atunci nasturele de la gat si aruncam cu grija o privire inauntru: Uff, hai ca sta bine, ma imbarbatam si porneam mai departe!

Cand mai aveam doar cativa pasi pana la scoala, l-am zarit pe Ionel. Venea anevoios, purtand o caciula mare din blana de iepure, infasurata in jurul obrajilor si legata strans cu sireturile, ca un burlan, din intunericul caruia ma priveau doi ochi curiosi, sclipind de fericire.

– Ba, n-auzi, nu mai facem ore azi, a racnit el la mine, incercand sa acopere suieratul vantului prin curtea pustie a scolii! Cica s-a troienit drumul mai la vale de Poiana si nu mai trece rata cu profesorii. Ai sa vezi tu ca o sa ne trimita Nea Ilie acasa pe toti.

Asta era o veste care m-ar fi umplut de bucurie in orice zi, dar care, acum, ma facea sa ma cutremur mai rau decat tremuram de frigul de afara.

– Poate ca vine, ma, de unde stii tu, i-am raspuns suparat!? O fi resusit sa treaca si vine!

Intrasem in scoala si Ionel s-a oprit brusc, s-a intors spre mine si m-a intrebat privindu-ma nauc:

– Ba, da ce, tu esti prost? Pai ce, tu vrei sa facem ore?

– Ei, lasa ca stiu eu mai bine… i-am mai raspuns imbufnat.

In clasa fetele erau adunate cu toatele ciucure in jurul godinului care, cu tabla lui incandescenta, bine hranit cu carbuni inca de cu zori de Nea Ilie, ingrijitorul, amortise placut atmosfera hibernala. Intr-un alt colt, baietii jucau tzaca’ pe luatelea, cu monede mari de o suta si, de cum i-a zarit, Ionel, si-a aruncat grabit haina si caciula si s-a dus direct spre ei, cautandu-se prin buzunare de ceva maruntis. 

M-am asezat tacut in banca si, neindraznind sa imi dezbrac haina groasa, priveam absent dansul fulgilor de nea care se izbeau in fereastra.

– De ce stai mai asa incotosmanat, nu vezi ca a facut Nea Ilie focul in godin? Vrei sa transpiri si apoi cand iesi afara sa racesti?

– Mai lasa-ma in pace, Tantico, i-am raspuns repezit, Stau cum vreau si…apoi e numai treaba mea cum stau!

***

– Ma, copile, aveam sa aud mai tarziu vorbele inecate de lacrimi ale mamei, ce-ai facut ma cu cala mea? Tu nu stii ma, cat m-am trudit eu cu ea? De ce i-ai taiat, ma neispravitulule floarea?

Era cala ei si mama a vegheat-o, a ingrijit-o si a asteptat-o cu rabdare sa infloreasca mai multe luni. A udat-o mereu si i-a vorbit in soapta uneori. Pana cand, intr-o zi, aproape de inceputul primaverii, minunea s-a aratat purtand chipul unei flori albe, imaculate, gingasa ca o ureche de copil in care sta ascuns, tainuit, un puf de aur galben.

***

I-am auzit glasul prin usa deschisa a cancelariei. Era la noi in scoala de doar cateva luni, fiind unul dintre profesorii suplinitori. Terminase liceul in urma cu un an si acum se pregatea pentru facultate, dar, cu chipul ei de copil si trupul ei firav, te putea face usor sa o socotesti drept una dintre eleve. 

– Vinerea viitoare este ziua mea, se confesa ea unei colege, dar sa stii ca eu nu mi-am sarbatorit ziua niciodata. Am fost crescuta pe cand eram mica de bunici, dar am simtit ca le-am amintit mereu de parintii mei care au pierit. M-au iubit, in felul lor, dar s-au stins si ei, parca prea repede, fara sa ma fi strans in brate cu bucurie si fara sa sarbatorim impreuna sau sa ne fi facut vreodata vreun dar. Si, cumva, m-am invinovatit pentru toate astea multa vreme.

***

Eu nu aveam nimic mai de pret pe care sa i-l fi putut aduce in dar. Si, pe masura ce se apropia ziua hotarata, ma perpeleam tot mai tare. Insa, chiar in dimineata in care s-a implinit sorocul, mi-a venit un gand. M-am urcat cu hotarare pe un scaun, am apucat floarea firava a calei si am desprins-o cu un cutit. Am ascuns-o apoi cu grija, la piept si m-am daruit viscolului.

***

Dupa o vreme, Nea Ilie a venit pe la noi si, strangandu-ne pe toti in jurul lui, ne-a zis cu glasul lui domol:

– Ma copii, vedeti si voi ca nu prea sunt vesti bune legate de ore. Dar mai stati si voi pe aicea o vreme, poate ajunge careva cu rata, dar daca nu, mergeti si voi pe la casele voastre. 

Si a plecat in treburile lui, insotit pe holuri de chiotele de bucurie ale tuturor.

Afara vantul se incordase si mai puternic si ningea cu furie. Scoala s-a golit curand si elevii au plecat zgribuliti in grupuri razlete spre case. 

Inca o mai purtam la piept, dar acum nu o mai simteam zvelta si frageda. Cand am ramas singur, mi-am desfacut haina, am scos pe banca floarea ofilita si am mangaiat-o trist, ca pe trupul parasit de suflet al iubitei. 

M-am ridicat apoi si m-am uitat pentru ultima data inspre statia de autobuz, dar afara doar viscolul era stapanul pamantului. M-am apropiat incet de godin si i-am deschis usa, am asezat floarea in palma si am lasat-o sa cada usor in flacari. Floarea s-a zvarcolit scurt si, cu un pocnet mic, s-a ridicat in scantei. 

©️copacul.ro

• Mai mama, dar cine a mai pomenit ca un popa sa se dea pe rotile din alea? Pai nu mi-a zis mie Tica a lu’ Toasca ca tu il trageai dupa tine cu bicicleta prin sat, de-ati ajuns pana hat la Ghimpati, pe sosea!?
• Dar ce ma intereseaza pe mine ce spune lumea, mama! Te-ai gandit ca poate asa e el, mai altfel, ca ii place sa zboare cu rotilele, ca Olandezu’ Zburator. Ce, daca e popa, nu mai poate omul sa aiba o distractie? La Bucuresti toata lumea se da cu ele si nu mai zice nimeni nimic.
• Mai mamica, eu nu stiu cum o fi acolo la Bucuresti dar, aici la noi, asa ceva e de rusine mare, sa stii. Rade toata lumea de el si rade si de tine. Nu s-a mai vazut una ca asta in sat si apoi nici nu se cade, mai ales pentru un preot, sa dea asa in mintea copiilor.

***

Te-am intalnit pentru prima data in autobuz. Eu ma intorceam pe drumul meu zilnic de la liceu si tu reveneai dintr-una din primele tale calatorii la Slobozia. Erai imbracat in haine de preot, aveai o geanta de piele si o purtai tinereste cu cureaua data dupa gat, iar la picioare tineai doua baxuri grele de apa plata.

Era prima oara in viata mea cand vedeam pe cineva cumparand apa imbuteliata si mi s-a parut, desigur, un lucru prostesc. Mi-am spus: cum poate cineva sa dea banii pe apa si sa o mai si care de la oras, cu atata efort! La noi in sat apa se gasea din belsug, gratis, in fantani sau curgea dintr-o teava ruginita din curte, careia ii spuneam pompa. 

Cand ai coborat, ai asezat cu grija apa in praful de la marginea statiei. Era cald si hainele tale lungi nu iti erau prea comode. Cu tine au mai coborat cativa, te-au privit lung si apoi ti-au intors spatele, plecand fiecare in drumurile lui. 

• Sa va ajut cu apa, Parinte, ti-am propus!?
• Iti multumesc, mi-ai raspuns zambind!

Si-am ridicat baxurile si am plecat impreuna cu pas domol, insotiti doar de privirile oamenilor care ne iscodeau cu fereala peste garduri.

***

Dupa un timp mi s-a parut firesc sa venim cu apa de la Slobozia si nu m-a surprins nici cand ai aparut intr-o zi, carand o cutie mare, din care ai scos o pereche de rotile. Erau unele mari si grele, trozneau a plastic ieftin si aveau pe talpa roti ce nu se-nvarteau prea usor.

Cand am inceput sa le purtam, eram neindemanatici si, cand inaintam, fluturam din brate ca niste mori de vant. Erau insa naravase si, oricat ne straduiam sa le-mblanzim, mergeau greoi si stramb; si am descoperit mai tarziu ca erau amandoua facute pentru piciorul stang si am ras.

Nu era nimic care sa ne opreasca sa zburam cu ele pe sosea cat mai departe, cum nici vorbele oamenilor nu puteau sa ne opreasca din ispravile pe care le mai aveam de facut.

©️copacul.ro

• Motopompaaaaaa baaaaaa, a racnit el, desenand cu jetul o parabola generoasa, ce tulbura la aterizare fata linistita a apei! 
• Ma n-auzi, i-am suierat, da-te ma dracu’ jos de acolo, poate te vede careva, am scrasnit printre dinti!

Mihaita, si-a ridicat dintr-o singura miscare pantalonii si a sarit de pe marginea bazinului, facand o tumba de acrobat.

• Ma nu te mai pisa, ma in bazin! Ne prinde dracu’ careva si ne-o luam pe coaja. Beau oamenii astia apa de acolo, am continuat cu naduf.

Dar Mihaita nu ma mai asculta, ajunsese deja in umbra padurii si l-am auzit de acolo strigandu-ma bucuros.

• Ia uite ma cata iarba grasa e aici! Vino ma sa adunam din ea, sa ducem acasa la gaini!

Iarna abia se sfarsise si anuntul lui mi-a fost a mirare, dar, cand l-am ajuns, statea intins pe spate intre firele verzi si musca cu pofta dintr-un manunchi pe care il strangea intr-o mana.

• Ce faci ma, te-ai prostit, m-am amuzat eu? Mananci iarba, ce esti vaca?
• Vezi ma ca tu esti prost, ca nu am cum sa fiu vaca, ca sunt bou, a raspuns el, scuipand firele de iarba din gura si ridicandu-se in picioare dintr-un salt.
• Mihaita, hai ma sa cautam Rodul Pamantului, crezi ca a rasarit?

Si am pornit amandoi, cu ochii la panda, rascolind cu picioarele frunzisul sonor, ca sa alungam din el urmele grele ale ultimei ierni.

• Poate gasim si viorele sau ceapa ciorii, se veseli Mihaita.
• Cum ai spus ma, m-am prefacut eu a nu intelege, ceapa cui?
• Ceapa ciorii, a repetat el!
• Sa mananci pizda Tudorii, i-am strigat!

Si am ras amandoi ca de o gluma buna, intinzandu-ne pe spate pe covorul moale de iarba si privind cerul.

***

Mihaita s-a dezbracat de bluza de trening, i-a legat atent capetele manecilor si i-a inchis fermoarul pana la gat. S-a asezat in genunchi si a inceput sa rupa tacut iarba cruda cu mainile goale.

• Bine ma, hai sa adunam, l-am urmat, dezbracandu-ma si eu de bluza pentru a pregati din ea un sac incapator.
• Auzi Toni, m-a intrebat el deodata, oprindu-se pentru a ma privi direct in ochi, tu stii ce este fericirea?
• Nu stiu Mihaita, poate ca fericirea inseamna asa, sa razi, ca atunci cand te gadila cineva si tu razi ca iti place…

***

Asa ne gadila pe noi atunci Universul, eram copii si viata ne radea in suflet de orice grija ca de o gluma buna.

©️copacul.ro

Dupa pranz a trecut pe la el un coleg, l-a tras deoparte si i-a zis cu un ton grav, afisand pe fata o grimasa de ingrijorare.

• Ma Ioane, ii zice ala, vin acum de la birouri, ca am fost acolo sa-mi iau o hartie de-mi trebuie mie la doctor. Ma, ii zice, m-a oprit Secretarul si mi-a spus sa te anunt ca sa te prezinti de urgenta, imediat ce-ti termini programul, pe la birou, pe la tovarasul Presedinte de CAP.
• Dar ce treaba are Presedintele cu mine, ma Cornele, de ce sa ma duc, l-a intrebat tata, cuprins de ingrijorare? < Ca de, se gandea el, doar nu te cheama astia sa iti dea vreun premiu sau vreo diploma. Curat ca nu putea sa fie lucru bun.>
• Nu stiu, Ioane ca nu imi spuse. Dar m-a chemat si mi-a zis asa, raspicat: Auzi, ba Cornele, zice el, sa treci ba si sa ii lasi vorba lui Ion ala a lu’ Albesteanu’, ca sa nu dea dracu sa nu se prezinte la tovarasul Presedinte, imediat cand termina programul, ca e jale.
• Bine, mai Cornelus, m-oi duce atunci, de ce sa nu ma duc, i-a raspuns tata. Hai Noroc, ma si multumesc ca m-ai anuntat! … <Fir-ar mamitica ta a dracu, cu hartia ta pentru doctor si cu tovarasu’ tau Presedinte in brate cu tot!> a mai adaugat el printre dinti, cand ala s-a departat destul cat sa nu-l auda.

Dupa ce a plecat Cornel, si-a mai facut de lucru un ceas sau doua pe langa strung. Apoi a intrat in hala si l-a gasit acolo pe Tica, trebaluind ceva, intins sub un tractor. Era murdar de motorina din cap pana in picioare, doar dintii i se mai vedeau albi, lucind in penumbra din hala.

• Auzi ba Tica, cica ma cheama Presedintele asta de la CAP, sa trec pe la el cand termin programul, i-a marturisit tata cu naduf in suflet.
• Asta nu e lucru bun, ma Ioane, nu e, s-a mirat Tica. Dar cine te-a anuntat, ma?!
• Uite ca a trecut mai devreme Cornel asta al lui Usurelu’, fir-ar capul lui al dracu, cu doctorul lui cu tot.
• Ce doctor ma Ioane, mai apuca sa intrebe Tica?!

Dar tata nu i-a mai raspuns. Plecase deja hotarat spre vestiare. Mai era o ora pana la terminarea programului, dar asteptarea ii rodea sufletul ca un vierme.

• Ba, daca il vedeti careva pe Sefu’ asta de Sectie, a lasat tata vorba cu voce tare cand a iesit, catre toate lumea si catre nimeni, sa-i spuneti ca am plecat mai devreme ca am eu o treaba cu tovarasul Presedinte de la CAP.

Apoi a luat-o cu pasi repezi din loc si dupa cateva minute batea domol in usa capitonata de la biroul din antecamera Presedintelui.

I-a raspuns Silvia, secretara.

• Aaa, tu erai mai Ioane?! Bine ca ai venit, hai intra ca tovarasul Presedinte te asteapta de mult timp.
• Pai, ingaima tata, Cornel zicea sa vin cand termin programul…
• Intra ma, n-auzi, si nu ma mai zapaci atat la cap, i-o taie Silvia!

A apasat clanta cu o mana moale si a impins usa doar atat cat sa se strecoare inauntru pasind intr-un cant si a intrat. Asezat la birou, Presedintele nota ceva in niste registre groase cu un stilou mare cu penita aurita.

• Sa traiti, tovarase Presedinte a salutat tata, fara sa inainteze mai mult de un pas sau doi in incaperea spatioasa!
• Vino ma mai aproape, i-a spus Presedintele, fara sa-i raspunda la salut si fara sa il invite sa se aseze pe unul dintre cele doua scaune din fata sa.

Tata a mai inaintat putin si s-a oprit incurcat la doi pasi de biroul masiv din fata sa. Presedintele a inchis cu un pocnet sec registrul in care lucra, a impins cu putere scaunul inspre inapoi, facand podeaua din lemn sa scoata un tipat ascutit. S-a ridicat, a inconjurat biroul si s-a oprit in fata lui tata, privindu-l manios.

• Dar ce facem noi ba Ioane, a ridicat brusc vocea Presedintele, furam din avutul obstesc, ba!?

Si bagand mana intr-un sertar, a scos de acolo o fata de perna mototolita si a aruncat-o in bratele tatei.

• Ia uita-te ba la ea si spune-mi daca o recunosti de undeva, l-a imboldit el!

Tata a desfacut-o absent, inghitind un nod greu care i se ridicase in gat. Era o fata de perna albastra, murdara de pamant si plina de pete. Avea in ea ceva familiar, dar tata nu se putea deloc dumiri.

• Ce e asta… ce e cu asta, tovarase Presedinte, a baguit el cu vocea inecata?!
• Ce e cu asta? E ca sunteti hoti, Ioane! Ba voi vreti sa va deschid dosar penal si sa infundati toti puscaria!? Ba voua nu va e deloc rusine, ca m-am purtat cu voi cu manusi si voi v-ati urcat toti in capul meu?!
• Tovarase Presedinte, se lamenta tata, de ce vorbiti asa cu mine, tovarase Presedinte?! Eu nu ma stiu vinovat cu nimic si daca v-a spus altcineva altceva, sa stiti ca ala minte!
• De ce iti inveti ba copilul sa fure din avutul obstesc? De ce il trimiti ba pe fi-tu sa fure CAP-ul, de l-a prins azi paznicul de la gradini cu perna asta plina cu rosii si ardei…!?

***

Stateam ascunsi dupa coltul casei si i-am facut semn lui Mihaita cu degetul pe buze sa facem liniste, apoi ne-am asezat amandoi cu urechile la panda, sa nu ne scape nici macar o vorba. La doi pasi mai incolo, ceilalti, asa cum stateau cu totii adunati in jurul lui Florica, faceau impresia unei cete careia el ii era Capitanul de necontestat. Florica tinea in mana un bat si le desena cu el, in tarana din fata lui, elementele unui plan care, de acolo de unde noi il ascultam cu urechile ciulite, aducea cu o aventura din basme, cu eroi legendari, care fura merele de aur dintr-o gradina pazita de-un balaur fioros.

• Ce nu va e clar ba, ii chestiona Florica, asta e sansa noastra! Nu v-am zis ca mi-a spus mie Sile a lu’ Cojanu’ ca azi ii e randul la paza lu’ Bobu’. Ala e un mosalau ba, de d’abia isi taraie basinile. Trecem cu totii padurea si pandim din tufisurile de langa drum, asa cum am stabilit…

Si Florica le desena pe rand un cerc umplut cu mai multe impunsaturi, aia era padurea si o linie groasa, sprijinita de el, care aducea atat de bine cu drumul… iar langa linia groasa, aseza atent ca la vreo patru x-uri mici, ceata lui!

***

Il cercetam din priviri pe Mihaita. Hai ma sa mergem si noi, imi venea sa ii spun! Tu nu vezi ce aventura minunata se pune la cale acolo? L-am vazut cum imi raspunde miscand din cap a dorinta dar si a resemnare. Florica era fratele lui mai mare, o autoritate pe care de multe ori simtise chiar pe pielea lui ca nu e bine sa o conteste. Mi-am luat insa inima in dinti si m-am ridicat, tragandu-l si pe Mihaita dupa mine.

• Mai nene Florica, ia-ne ma si pe noi la gradini am rostit raspicat, privindu-l in ochi cu incordare.
• Ba, dar de ce trageti voi cu urechea pe aici, ba? Vreti sa va calc in picioare, s-a infuriat el fluturand mana cu degetele stranse in pumn la adresa noastra?! Si unde sa va iau ba, nu vedeti ca inca nu vi s-au uscat nici mucii la nas, s-a otarat Florica, scarbit, uitand parca pentru un timp ca si el si ceilalti erau tot niste copii, doar cu trei sau patru primaveri mai multe decat noi.
• Hai mai nenicule, ia-ne ma si pe noi! Uite promitem ca nu o sa iesim deloc din cuvantul tau, insista si Mihaita!
• De ce nu ne iei mai nene, ne iei?! Hai mai nene, Florica, il imploram si eu!
• Bine ma, fie, se invoia intr-un tarziu, Florica, am sa va iau! Haideti acum sa trecem si pe la cotoiul asta pe acasa, sa-si ia si el o sacosa si sa mergem, porunci el aratand cu capul spre mine. Dar cu zor mare, ca deja e tarziu.

***

Am descuiat si m-am naspustit in casa socotind sa infasc prima sacosa aflata in cale si sa ies. Dar parca nu era niciuna de gasit pe nicaieri, parca intrasera toate in pamant. Ba, dar unde arza-le-ar focul s-au ascuns toate sacosele astea m-am intrebat furios, alergand agitat dintr-o camera in alta, cuprins de disperare.

• Haide ba, nu vii odata, m-a strigat Florica din curte, pe cand eu inca mai dadeam casa peste cap, cautand o amarata de traista care sa imi fie de folos?
• Ba moscaitule, sa stii ca noi nu te mai asteptam, a strigat si un alt fartate!

Cum fara sacosa nu puteam sa plec si, cuprins de zor, ochii mi-au cazut pe perna mare a tatei, i-am prins colturile si am dezbracat-o de fata cu un gest grabit. Am mototolit apoi fata de perna si am aruncat-o in san sub tricou, gandind ca ar putea sa-mi fie un sac destul de potrivit, pentru aventura ce statea sa inceapa.

***

La un semn am traversat ca vantul drumul si-am navalit in gradini. Am scos fata de perna si am inceput sa arunc in ea cu graba, dimpreuna cu ceilalti, de a valma, ardei si rosii dar si pamant, tulpini si frunze…

• Ia uitati-va ba, s-a mirat un fartate, ati vazut ce traista are asta. Ce faci ba, ai luat perna lu’ ma-ta de-acasa?
• Baga ma mai putine, ca nu o sa le poti duce, m-a avertizat un altul.

Ia uite, inca unul care ma crede prea mic, m-am incontrat la el in sinea mea. Povara nu imi parea deloc a fi grea. Lasa… lasa, mi-am spus, ca o sa va arat eu tuturor cu cine aveti de-a face, si-am continuat sa var in fata de perna rosiile cele mai mari.

***

Totul a mers cum planuise Florica. Am umplut in graba sacosele si ne-am intors in padure. <Ba, n-auziti, sa va tineti departe de carare, ne mai avertizase Florica, pasind prin mijlocul hatisului inaintea tuturor.> Si l-am urmat cuminti. Dar parca trecuse o vesnicie de atunci. Tot ce imi mai doream acum era ca aventura sa inceteze, eram obosit si fiecare tufis avea spini cu cutite care ma raneau. Florica, urmat de ceilalti, mergea hotarat inainte si Mihaita ii urma si el, alergand usor cat sa tina pasul. Sacul meu de ocazie devenise greu, nu avea manere de care sa il apuc, dadea pe afara de plin si imi aluneca printre degete cu fiecare pas.

• Hai ma, sa ne oprim un pic, am scancit in urma tuturor, nu mai pot sa car de asta deloc!
• Cum sa ne oprim ba, mi-a strigat Florica peste umar fara a-si slabi pasul, vrei sa ne prinda?

Mi-am rotit ochii imprejur. Cine sa ne prinda, mi-am zis, aici nu eram decat noi si pasarile.

• Ma nene Florica, ma, am mai incercat eu cu implorare. Hai macar sa iesim la carare nene, ca sunt zgariat de tot si nu mai pot!
• Ba, mai varsa din ele si tine pasul ca nu iesim nicaieri. Si tine-ti dracului gura aia, ca ne aude careva.

Cum sa mai vars din ele m-am ingrozit? Ca sa rada uratu’ ala de mine ca el mi-a spus ca nu o sa pot sa le car? Am strans cu putere din dinti si am mai inaintat o vreme. Apoi m-am oprit o clipa, cat sa imi trag sufletul si cat sa imi schimb apucatura dureroasa a mainilor pe colturile pernei dar, cand am ridicat privirea, eram singur. Am continuat sa merg incet inainte, acum nu mai avea nici un rost sa ma grabesc, nu mai aveam pe nimeni de prins. Dar nici sa inaintez nu imi era prea usor. Inaintasem eu cu greu si cu ceilalti in fata mea care sa-mi deschida drumul prin hatis, dar acum nu ma inaintam deloc. Asta e, mi-am spus am sa ies la carare, doar am mers pe acolo si atunci cand am venit si nu am intalnit pe nimeni. Asa ca am iesit.

Pe carare mersul devenise mult mai usor si, zambetul si speranta mi s-au intors in suflet. Cararea nu imi aparea deloc a fi un loc asa de hain si periculos, precum ma speriase Florica si mai ales precum erau hatisurile care imi muscasera carnea pana atunci. Poate ca nu era, pana la urma, nici Florica asta un strateg si planificator asa de bun, m-am gandit amuzat.

Apoi gandul mi-a fugit la Mihaita, cum ma lasase el in urma, tradatorul, si cum am sa-i spun eu cateva, atunci cand ne-om intalni si cum o sa mai stau apoi suparat pe el vreo cateva zile. Si din nou la fartatul meu, si la cum am sa mai rad eu de el dupa ce am sa ajung acasa, cand o sa-i spun ca el si-a rupt pielea prin maracini si eu am mers cuminte pe carare si am adus si toata prada.

***

Padurea se preschimbase in luminis, iar cararea ajunsa acum drum in toata regula, putea in sfarsit sa respire, scapata din stransoarea copacilor seculari. Satul era aproape si zgomotele amiezii, purtate de vant pana la mine imi umpleau sufletul de bucurie. Undeva, nu departe auzeam un caine latrand cu putere, semn ca pe acolo trecea un necunoscut sau poate chiar o vulpe. Din alt loc se auzea mugetul prelung al unei vaci, iar un magar ii raspundea cu un raget caraghios silabisind ora exacta.

Dinspre poalele padurii, calcand agale, purtat de drumul care il aducea la mine, am vazut venind un strain. Avea parul sur, chipul blajin si hainele ingrijite. Cand ne-am intalnit, mi-am lasat usor jos sacul de ocazie si i-am zambit bucuros. Uite ma, mi-am spus in sinea mea, altul care s-a prins ca pe drum se umbla mult mai usor decat prin tufisuri. Si m-am bucurat gandindu-ma cum o sa ii indrept eu chiar si lui Florica planurile lui.

• Buna ziua, nene, l-am salutat politicos, asa cum ma-nvatase mama sa fac, pe strainul care se oprise in fata mea!
• Sa traiesti ma nepoate, imi raspunse el, masurandu-ma din cap pana-n picioare. Dar de-al cui esti tu mai taca, se interesa el.
• De-al lui Albesteanu’ nene, i-am raspuns cu hotarare. Lui tata ii zice Ion… Ion Strungaru.
• Si ia zi ma, de la gradini vii, ma cerceta el aratand din cap spre cele cateva rosii revarsate din perna care zacea pe jos cazuta intr-o parte?
• De la gradini nene i-am raspuns eu, sumetindu-ma tot in fata lui!
• Si cum e pe acolo, ma? Ca as merge si eu sa iau niste rosii din astea, se interesa el!
• Mergi nene, mergi i-am raspuns razand, punand chezasie toata expertiza mea de hot cu experienta deja! Du-te nenicule linistit, i-am spus, e paznic azi unul Bobu’, un mos de nu-si prinde nici basinile, sa nu-ti faci mare grija din pricina lui!
• Ce bine! Asta e bine, se bucura strainul. Dar, se ingrijora el, chiar nu l-ai intalnit deloc pe paznic, pe acolo, sigur nu era?
• Nu era nene, nu l-am intalnit deloc, ma jur pe mama, i-am raspuns cu hotarare, gata sa fac si peste inima semnul crucii la o adica.
• Las’ c-o sa-l intalnesti tu chiar acum, a marait strainul prinzandu-ma cu putere de umar! Ca, vezi tu, eu sunt Mos Bobu’ ala!

©️copacul.ro

Imi intrase o sarma in deget si m-am oprit in mijlocul ulitei, descumpanit. L-am proptit bine cu umarul, mi-am ridicat capul si am privit in jur. De peste uluci, din intuneric, ochiul viu al unei tigari ma urmarea tacut.

• Auuuu… am gemut zgomotos, scuturandu-mi cu gesturi largi degetul ranit.
• Ce-i ma, ti-a intrat o sarma, m-a iscodit tigara?
• Da nene, i-am raspuns vesel, tragandu-mi sufletul cu un suierat zgomotos. E greuuu, i-am mai spus, mi-a rupt mainile!
• Hai ca l-ai gasit bine pe asta, e mare, arde toata noaptea, m-a incurajat vocea.

Apoi s-a auzit zgomotul unui zavor si o poarta s-a deschis scartaind prelung. 

• Sa traiesti nea Gioni, l-am salutat cand a ajuns aproape!
• Noroc ma nepoate, mi-a raspuns barbatul. Tu esti asta al lui Albesteanu, ma? Cum iti zice, Toni?
• Da nene, i-am raspuns darz, indreptandu-mi spatele ca la armata.
• De unde ai luat ma tu cauciucul asta, s-a mirat el? Asta-i cauciuc din ala mare, de tractor! Ia uita-te la el, e mai mare decat tine!
• De la unchiul Victor, i-am raspuns cu mandrie. L-am convins de mi l-a dat mie… Si zici matale ca-i mare, nene, crezi ca arde asta toata noaptea?
• Arde nepoate, arde, de ce sa nu arda, a intarit el cu convingere.
• Ce bine zici, nene, ce bine… am adaugat cuprins de o tainica bucurie!

***

O asteptam cu nerabdare sa se-ntoarca. Deschideam poarta si ma uitam lung spre capatul ulitei, dar de acolo nu se vedea nimeni venind. 

Offf, ardete-ar focul, Sandico, ca daca nu esti tu buna de trimis dupa moarte, gandeam abatut. Ma-ntorceam apoi in curte, dar ma apuca brusc nevoia sa aflu cat e ceasul. Deschideam usa de la casa si, din prag, strigam cu voce tare, la intamplare, catre mama sau tata, care dintre ei s-ar fi nimerit sa fie mai aproape.

• N-auziti… nu imi spune si mie cineva cat mai e ceasul ala?!
• Nu ma mai inebuni, ma repezea mama, e cat a fost si ieri pe vremea asta!

Si trecea in graba prin fata mea, cu capul acoperit de zeci de bigudiuri, calcand atat de apasat incat rasuna podeaua.

• Hai mai mama, spune-mi ma si mie cat e ceasul, ce mori daca imi spui, ma miorlaiam eu din prag?!
• Pai nu ti-am mai spus ma si acum zece minute, se inmuia ea. Nu pot sa stau doar de curul tau toata ziua, nu vezi ca am treaba? Pe tac-tu de ce nu-l intrebi? Uite, e patru fara zece, e bine!?
• Nu e bine mama, nu-i bine!

Si tranteam usa cu naduf si o luam de la capat cu drumul spre poarta.

• Asa tranteste-o, ma, faram-o, o auzeam pe mama strigand in urma mea. Pai nu te spun eu lui tac-tu?!

Pe ulita tot nu se vedea nici o urma de Sandica, in schimb, din curtea de peste drum, tocmai iesea Sorin, un tovaras de-al meu. Tragea dupa el un sac greu din panza de rafie alba, icnind uneori de efort.

• Gata, le scoatem, l-am intrebat?
• Da, ma, eu m-am gandit sa le scot. Am vorbit mai devreme si cu Olele si spunea ca a fost si prin Devale sa mai caute, dar nu prea a mai gasit mare lucru. Dar cum era sa gaseasca, daca toata lumea a fost la adunat acum?

A apucat sacul de fund si l-a intors scuturandu-l cu putere. Din el s-au revarsat cativa pantofi desperecheati, un cauciuc de bicicleta si alte cateva nimicuri numai bune de pus pe foc.

• Ai adus si placi de azbociment, am remarcat. Astea-s bune! Bubuie tare, nu?
• Da, fac ca o bomba, nu mai poti sa stai langa foc cand le bagi. Pacat doar ca nu prea avem cu ce sa facem un foc mai mare. Cu ce am strans eu aici nu arde nici macar doua ore. Tu ce ai gasit, nu le aduci si tu incoace, m-a mai intrebat el?
• Tot din astea am gasit, i-am raspuns, am si mai putine decat tine. Hai ca ma duc sa le aduc si eu!
• Stii ce ar fi fost bun, a strigat el in urma mea, un cauciuc din ala mare, daca aveam. Ala sigur ardea pana dimineata.

*** 

• Mai Sandico, si zici tu precis ca ai vorbit cu ea, si ti-a zis ea chiar asa, cuvant cu cuvant?
• Da, ma, exact asa mi-a spus: Nu pot, imi zicea ea, Sandico sa vin decat dupa ce se stinge focul la noi si intra tata in casa. Atunci am sa-i spun ca mai raman cu frate-miu si cu altii, ca sa mai mergem pe la vecini, pe la alte focuri. Iar daca la voi inca mai arde, atunci am sa vorbesc cu frate-miu sa venim amandoi acolo.
• Dar taica-su asta nu pleaca si el pe la nasi, ca tot omul? Ca tot asa se tine obiceiul de lasatul secului. Ai mei or sa plece si se intorc tarziu, dupa miezul noptii.
• Nu pleaca ma, nu ti-am zis? Sunt certati cu nasii sau nu stiu ce naiba au, dar nu se duc.
• Pai si ti-a zis ea ca daca nu mai arde focul la noi, atunci nu mai vine!?
• Nu mai vine ma, asa mi-a zis, ca nu o sa mai vrea frate-su sa vina atunci, ca cica pleaca si el singur prin sat sa mai caute alte focuri.

***

Eram obositi si incruntati. Scotocisem in toate locurile unde am mai fi putut gasi oaresce care sa poata fi pus pe foc si ce gasisem era aproape nimic: un papuc de dama si o curea veche de la o geanta de piele.

• Ma, eu ti-am mai spus, imi zise el intorcandu-si fata catre mine, are unchiu-tau Victor un cauciuc din asta mare, de tractor. Dar la el degeaba te duci, ca au mai fost si altii inaintea ta si cica nu-l da. Zice ca-i trebuie lui, ca vrea sa il taie si sa faca din el o troaca la porci, sau asa ceva.
• Mai Mihaita, dar tu chiar nu vrei sa ma intelegi!? E musai, musai, ma sa facem un foc cat mai mare, sa se adune la el toata lumea din sat, atunci cand s-or stinge focurile pe la ei. Tu nu ai auzit ce ti-am spus pana acum: ca a vorbit Sandica astazi cu ea, si ca ea i-a spus ca nu poate sa vina decat mai tarziu, dupa ce se stinge focul la ei si intra tac-su in casa! Mai Mihaita, sa stii ca pana la coada eu ma duc la unchiul Victor sa i-l cer! Ce am de pierdut, fie ce o fi, stii si tu vorba aia: ori la bal ori la spital!

***

M-am asezat mai la o parte si m-am rezemat cu spatele de o uluca privindu-o duios. Focul desena pe chipul ei viu povesti din lumini si umbre atat de frumoase, incat as fi ramas acolo sa le privesc toata noaptea. L-am cautat din priviri pe Mihaita si el mi-a raspuns complice miscand usor din cap.

• Ramane asa cum ne-am inteles, am citit de la distanta soapta de pe buzele lui.

L-am vazut apoi cum trage adanc aer in piept si incepe sa topaie in jurul focului ca un smintit zeu pagan al amorului.

• Uraliaaaaaa baaaa, a urlat el din toti bojocii, cine s-a insurat baaaa!? Toni baaaa!  Si pe cine a luat baaa?! Pe Stefania baaa! Si ce i-a dat baa? Doua cepe-n loc de iepe, baa!  Doi cotoi in loc de boi, baaaa!!!

©️copacul.ro

Imi spuneau bozgoru’, un cuvant rau, de focul caruia plangeam deseori pe ascuns cu obida. Nu prea aveam prieteni, dar, in vecini, locuia Mihaita, un copil tot de varsta mea, sarman si el, deopotriva cu mine. Ne jucam uneori impreuna aproape de casa, in valea de la marginea satului, in nisip, cu mainile goale.

• Ba, dar ce faceti voi aici?! ne-a izbit fara veste, intr-una dintre zilele cand eram la joaca, intrebarea venita de deasupra noastra, de pe buza malului la umbra caruia rascoleam nisipul.

Am ridicat privirea si, de acolo de sus, ne vegheau umbrele mari ca ale unor pasari de prada a doi copii. 

• Ne jucam in nisip, le-a raspuns Mihaita cu veselie, aratandu-le incurcat mainile murdare pana mai sus de coate.
• Uite ma, asta e cu bozgoru’ ala, s-a mirat cel mai mic dintre cei de sus, chiraind cu voce tare catre celalalt!

Sa tot fi avut si el varsta mea si a tovarasului meu, dar, privindu-l cum statea acolo sus, deasupra noastra, parea mai mare si mai impunator. Langa el statea un al doilea, aproape barbat, cu un inceput de mustacioara, bine legat si vanjos, asa cum sunt pe la sat copiii obisnuiti de mici cu muncile campului.

• Ba, voi nu stiti ca nu aveti voie aici, s-a otarat din nou cel de varsta noastra? 
• Si tu, de ce te joci ba cu bozgoru’ asta, s-a burzuluit apoi suparat la Mihaita? Ia du-te tu acasa si joaca-te acolo!

Mihaita s-a ridicat incurcat, a facut cativa pasi inapoi indepartandu-se de umbra malului, a ridicat ochii si i s-a adresat: 

• Marinica, dar ce faceti ma voi pe aici!?
• Am dat apa la capre, nu vezi, a raspuns acesta, fluturand energic o galetusa de tabla!?
• Dar de ce zici ba ca te joci cu bozgoru’ asta, a repetat el intrebarea? Asta vorbeste ba romaneste? 
• Vorbesti ba romaneste, mi s-a adresat apoi mie? 

Si imediat a continuat rastindu-se din nou la Mihaita:

• Dar de ce stai ba asa acolo? Ia vino pana aici sus sa te intreb ceva!

Si Mihaita s-a urnit supus si a pornit sa inconjoare malul catre poteca de urcare. Si apoi s-a facut liniste, umbrele de sus s-au retras si eu mi-am plecat privirea continuand sa zamislesc forme din nisipul moale.

Dar, deodata, fara veste, cum stam asa acolo aplecat in genunchi, spatele, capul si hainele mele au simtit stropii bogati ai unui lichid cald, cu miros intepator si gust sarat

Am sarit cu dezgust la o parte, am ridicat privirea si, sus, l-am descoperit pe Marinica, cu pantalonii coborati in vine, ranjind diabolic, si tintindu-ma precis cu jetul de urina.

• Pleaca ba de aici, n-auzi, ca altfel ma pis pe tine, s-a rastit el!
• Dar ce ti-am facut eu, i-am strigat?! Si m-am oprit cat sa-mi ascund lacrimile, caznindu-ma din rasputeri sa imi sterg urina din par si de pe fata.
• Am sa te spun lui mama, l-am amenintat cu obida! Si m-am pornit sa plec spre casa, cu capul in pamant, pasind insa cu hotarare.
• Ia pune ma mana pe el, ia prinde-l ma, Aurele, am mai auzit in urma mea indemnul de sus, insotit de bufnitura unei umbre mai mari si imediat si a unei umbre mai mici, care strangea insa in pumn umbra cu toarta a unei galetuse de tabla! 

***

Va trebui sa-l scoatem mi s-a confesat domol omul cu halat alb din fata mea. Creste acolo de mult timp si a ajuns acum sa iti impinga incisivii unul peste celalalt spre afara, peste buza. L-am privit cu ochii licarind a speranta, aprobandu-l cuminte cu o miscare din cap. Ajunsesem la varsta cand incepusera sa imi surada fetele si dintii mei in dezordine nu imi erau deloc de vreun ajutor. O intamplare nefericita din urma cu mai multi ani facea ca unul dintre ei sa imi creasca stramb, intors spre interior, strapungand cerul gurii, ca un corn ascuns de rinocer. Cat era ziua de lunga il masuram cu limba, era acolo de atat de multa vreme incat nici nu imi mai imaginam cum ar fi sa nu mai fie. Chiar si multe luni dupa ce a fost scos, continuam sa simt, iscodind cu varful limbii, craterul ramas in locul unde a fost. 

***

Am ramas singur si m-am ridicat cu greu. Ma dureau coastele si pieptul. Din gura deschisa sangele galgaia tacut inrosindu-mi hainele. Pe umeri inca mai simteam apasarea grea a unei umbre mari cu genunchiul ei tintuindu-ma la pamant si, in jurul ei, vedeam rotindu-se ametitor o umbra mai mica, manuind o galetusa din tabla, cu care ma izbea fara mila.  Cu limba imi pipaiam dintii din fata si ii gaseam ciudati, moi ca o carpa, ii simteam cazuti spre-napoi, peste limba amortita si incercam sa ii indrept gemand de durere. Am privit spre cararea care ducea acasa si de acolo venea, intr-un suflet, mama. Alerga cu ochii cuprinsi de spaima si in urma ei alerga Mihaita plangand domol. Am intins mana catre ei si m-am lasat intr-un genunchi.

• Iarta-ma, mama, i-am soptit, mi-am murdarit hainutele! 

M-am intins apoi la pamant, am inchis ochii si am gemut incet atunci cand am simtit mainile ei cum ma cuprind, ma ridica la piept si ma poarta departe.

©️copacul.ro