Pe unchiul Ion îl cunoștea tot omul că știa rosti descântece de fura laptele de la vaci. Se fereau oamenii de el ca dracu’ de tămâie, că nu era ghinion mai mare decât să-i iasă vita ta în cale, iar el să-și bolborosească asupra ei cuvintele tăinuite, ca apoi la un semn din mână să golească din ugerul ei tot laptele. De ajungeai să mai mulgi seara mai nimica, în vreme ce el aduna în ugerul vacii lui din grajd tot laptele furat și mulgea găleată după găleată, până se îndestula și făcea brânză pe care o vindea în tot satul.
Oamenii îi purtau supărare și îl priveau cu teamă dar și cu invidie, era însă respectat și cinstit în sat că tot mai bine era să te faci frate cu dracu’, măcar până treceai puntea. Iar dacă unchiul Ion putea să aleagă dacă să te lipsească de lapte sau nu, mai bine era să îl ții de prieten, decât de dușman.
La toate astea mă gândeam și eu atunci când parcă dracu’ mi-l scosese pe unchiul în cale. Mă întorceam pe înserat cu vaca de pe vale, iar ea călca greoi târând în spatele ei o funie lungă petrecută pe după gât, terminată la capăt cu un pripon gros, ca să țină.
Ulița era îngustă, străjuită de garduri, de nu găseam nici o scăpare la stânga sau la dreapta, iar din față venea unchiul. Am călcat cu hotărâre pe funie și vita s-a oprit în loc, căutând înapoi, spre mine, cu mirare.
—Ce e stăpâne? parcă îi venea să mă întrebe. Nu mai mergem acasă?
Iar eu cum nu dădeam semne să o eliberez, s-a supus indiferentă, prinzând a culege cu limba aspră cele câteva fire de iarbă ce creșteau pe lângă gard.
Hait!!! mi-am spus. Ce mă fac eu acum și pe unde îmi scot cămașa? Să smucesc de funie și să mă întorc cu animalul din drum nu prea mai era vreme și apoi unchiul era aproape, iar dacă se prindea că fug din calea lui, mi-l puneam mai rău în cap și atunci să te ții la blesteme. Așa că stăteam împietrit în mijlocul drumului, iar nădușeala îmi cobora pe șira spinării și îmi venea să mă fac mic cât să mă ascund într-o gaură cu văcuță cu tot, până o trece urgia. Dar cum nici asta nu puteam face m-am îmbărbătat și l-am privit pe unchiul în ochii și l-am salutat cu tărie, întrebându-l de vorbă, gândind să îl amăgesc ca să nu mai aibă vreme să își bolborosească descântecele lui.
—Bună ziua, unchiule! Dar unde mergi mata așa cu grabă? l-am iscodit.
—Ia că mă duc până la pădure! mi-a răspuns.
Dar tot cu ochii căuta la văcuță, de parcă mă împungea cu un fier înroșit prin suflet.
—Ce vacă frumoasă, mă! s-a minunat el. Și, ia zi, e bună de lapte!? Cât dă!?
—Nu e bună, unchiule! l-am asigurat eu căutând să scap de primejdie. Nu dă mai nimic, de mă mir de ce o mai ținem prin bătătură. Că nu mulge tata mai mult de un litru de lapte pe seară sau doi.
Și îi tot dădeam înainte cu brașoavele de până și vaca s-a oprit din jumulit iarba și m-a privit mirată de îi atârnau balele de la bot până la pământ. Mai că îmi venea să îi fac și ei un semn complice, dar nu eram prea încredințat că m-ar pricepe. Și apoi la ce folos, că vaca se foia mândră arătându-și ugerul imens, de nu încăpea nici o îndoială de cât lapte putea da la o singură mulsoare. Că nici odată nu umplea mai puțin de o găleată întreagă de se minunau mama și tata, de vrednicia ei.
Dar unchiul s-a prefăcut să nu observe bogăția de lapte a ugerului și m-a căinat legănând ușor din cap la vorbele mele:
—Mare păcat, auzi, măi, nepoate! Mare păcat. Să ții așa o vită cu cheltuială și trudă și să nu te bucuri de lapte de pe urma ei. Eeei! Dar hai noroc și să-l saluți pe tată-tu din partea mea! mi-a mai spus și mi-a întors spatele și a plecat în ale sale.
Iar eu am ajuns acasă cu inima strânsă și nu am suflat o vorbă nimănui despre pățania mea. Dar când a venit seara și s-a pregătit tata de muls, stăteam tot ca pe ace de îmi venea să plec în lume și să nu mă mai întorc prea curând.
—Mă, ia vino tu încoace! m-a strigat tata la o vreme chemându-mă în grajd.
Iar eu m-am dus spășit, ca la tăiere, îngăimând scuze de cum am ajuns în prag.
—Iartă-mă tată! îmi venea să-i zic. Că nu m-am păzit mai bine.
Dar tata era vesel nevoie mare. Mulsese o găleată de lapte și pentru că ugerul încă dădea semne că e plin o umplea acum pe a doua.
—Unde ai priponit, mă, vaca asta azi?! m-a întâmpinat el cu mirare. Bravo! Tot numai acolo să o duci că a făcut lapte ca niciodată!
Și a continuat să o mulgă mormăind de încântare. Iar eu am plecat de acolo minunându-mă ca un smintit. Că uite că avea unchiul nu doar puterea de a lua ci și iscusința de a pune laptele în ugere după bunul plac. Și poate că nu mi-a crezut el toate născocirile atunci când l-am întâlnit mai devreme, dar l-a mișcat ceva din strădania mea și m-a răsplătit fără măsură.
©️copacul.ro
