Archive for May, 2021

Omul

Posted by on Monday, 3 May, 2021

Pentru o zi de iarnă era neobișnuit de cald. Streșinile plângeau cu picuri mari din țurțurii lungi ca niște stalactite seculare. Am țâșnit afară lăsând ușa larg deschisă în urma mea, am apucat frâiele saniei și am ieșit grăbit în uliță.

—Închide, mă, ușa după tine, zăbăucule! am auzit-o pe mama boscorodind în urma mea. Unde pleci așa nemâncat? Tu nu vezi că e mâncarea gata?

Și mama a ieșit după mine până în prag, uitându-se mirată cum parcă mă evaporasem într-o clipă și a oftat a pagubă.

—Unde te-ai dus, mă!? a întrebat ea neașteptând parcă nici un răspuns.

Din drum am auzit-o însă și i-am strigat înapoi peste umăr:

—Nu mi-e foame, ți-am mai spus! Mă duc Devale la pârtie!

Și mi-am continuat drumul până am ajuns în fața unui gard dărăpănat, cu poarta spânzurând în câteva sârme legate parcă în pripă, de părea că stă să cadă în orice clipă.

—Mihaitțăăăăă, bă, Mihaițăăăă! am răcnit cât mă ținea pieptul. Ieși, mă, până afară că a dat soarele tare! Mihaițăăăăă!

Iar el s-a ivit de după colțul casei, călcând molcom, fără nici un zor, de îmi venea să mă duc ca să îl iau de o mâna și să îl trag după mine să îl fac să vină mai degrabă.

—Calcă, mă, mai repede, n-auzi! Tu nu vezi ce bate soarele ăsta!?

—Ce ai, mă? Ce urli așa?! Dacă bate soarele ce? Unde dai pe foc așa?

—Mă, Mihăiță! mi-am îndulcit eu chemarea. Vino, mă, cu mine ca să mă ajuți să mutăm omul de zăpadă sub pod, la umbră. Îl înmoaie soarele, mă, și mai târziu nu mai rămâne din el decât o baltă.

—Nu merg, mă! Dă-l dracu, dacă se topește facem altul și gata.

—Eu nu vreau să facem altul, mă, vreau să-l mutăm pe ăsta! Că ăsta e omul nostru, nu altul! i-am răspuns cu năduf. Iar dacă nu vii cu mine, atunci  nu mai ești prietenul meu, așa să știi!

—Nu vin, mă, n-auzi!? Că nu e mama acasă și m-a lăsat să am grijă de soră -mea așa că nu pot să plec.

Iar Mihăiță, a dat din mâna a lehamite, s-a sucit în loc și a plecat înapoi înspre casă, călcând la fel de leneș cum venise.

—Dacă te superi, te superi, treaba ta! a mai mormăit el cu indiferență.

—Prostule! am strigat în urma lui cu obidă.

Și am plecat alergând spre vale cu sania săltând în urma mea. Am văzut de departe omul de zăpadă. Îl clădisem temeinic pe vârful unui delușor, încă mai purta fularul meu la gât și pe cap o cratiță cu smalțul sărit găsită de Mihăiță prin gunoaie. Era puțin gârbovit de tăria soarelui dar încă se ținea bine și zâmbea chiar dacă își pierduse aproape toți dinții pe care îi făcusem din pietre. Ia uite, mi-am zis, ce râde știrbu’!

Era un om de zăpadă mare, cu trupul făcut din două bile bătătorite și capul dintr-un bulgare mai mic, dar rotunjit cu grijă. În locul nasului purta o bucată de lemn mai groasă iar urechi nu avea, așa că, în loc de salut, am preferat să îi flutur din mână în fața ochilor mari, strălucind a piatră neagră de rău. Una dintre crengile care îi țineau loc de brațe căzuse iar omul de zapadă, așa cum stătea aplecat părea că era împietrit într-un efort de a o aduce înapoi. Trecuse prin multe pesemne, m-am gândit. Bine că am ajuns că dacă mai întârziam puțin nu mai găseam mare lucru din el.

Am apucat apoi capul și l-am despărțit de trup strangandu-l în brațe și l-am lăsat ușor pe zăpada moale. Apoi am prins un bulgăre și încă unul și i-am așezat cu grijă pe sanie, unul lângă celălalt, apoi am ridicat capul și l-am sprijinit deasupra. Am petrecut sforile saniei pe după ceafă și brațe, ca pe un ham și am pornit pășind cu grijă, trăgând sania în urma mea. Podul nu era departe, dar înaintam încet și drumul mi s-a părut lung. Am ajuns însă într-un târziu și am coborât bulgarii în umbra răcoroasă a podului. I-am așezat apoi cu grijă la locul lor, am peticit pe ici pe colo cu zăpadă proaspătă și am completat zestrea de dinți a omului. La sfârșit l-am privit cu mândrie și arăta tare fercheș și parcă imi zâmbea. I-am mai desenat atent două urme de urechi și i-am șoptit în taină:

—Rămâi aici! l-am îndemnat. Vei fi bine! Soarele nu o să te găsească, iar eu am să vin la tine curând.

Am urcat apoi pe mal și am plecat zâmbind dar m-am auzit strigat și m-am oprit împietrit în loc, caci m-am gândit că omul de zăpadă a prins glas și că mă cheamă.

—Toniiii, mă, Toni! s-a auzit din nou chemarea.

Iar de sub mal s-a auzit larmă de pași și… s-a ivit Mihăiță alergând ca un cal în galop.

©️copacul.ro

Share