Poti deschide orice fereastra. Cine s-a trezit devreme a pieptanat orizontul de neguri si a potrivit norii pe bigudiuri.
Calatoreste cu ochii deschisi, minunandu-te de cate poti sa cuprinzi cu privirea. Te insotesc umbre ce te vor urma la raspantii.
Ti-au fost platite vamile si ti-au fost cinstite gazdele! Daca nu poti ajunge oriunde, cand te ratacesti, fluiera!!!
©️copacul.ro
Din când în când câte unui câine îi venea cheful să mănânce ouă. Că era câinele din bătătură sau era vreo potaie de prin vecini nu conta prea mult, pentru că un astfel de nărav îl transforma dintr-o dată în dușmanul tuturor. Poate că le încerca de foame sau din vreo curiozitate a lui, dar odată ce simțea gustul ouălor nu se mai putea lipsi de plăcerea lor. Iar omul de la țară știa că ăsta era un învăț de la care nu exista scăpare ori poate că nimeni nu avusese vreodată răbdare să cerceteze mai mult. Neindoielnic este însă că o astfel de îndeletnicire îi însemna bietului animal o țintă în frunte, fiind vânat și încolțit de toți, care mai de care mai hotărât să îi aplice singura corecție știută din moș-strămoși pentru o asemenea vină: pedeapsa capitală.
De fiecare dată câinele era judecat în lipsă iar sentința îl găsea nepregătit și, luat fără veste, execuția se întâmpla cel mai ades la prima înfățișare, chiar de mâna stăpânului, în fața căruia câinele venea să se gudure neștiutor.
Țăranul îl pedepsea cu furie, grăbit și fără remușcări, ca pe un hoț care a râvnit la avuția cuvenită doar lui. Pentru că la țară câinele era rar socotit un prieten sau un tovarăș, fiind mai degrabă asemuit unui simbriaș, tocmit pe mâncare, apă și un acoperiș, ca să apere tocmai avutul la care râvnise nerecunoscător.
Și uite așa că, într-un an, i-a venit rândul cățelei noastre să poftească la ouă. Era aproape să fete și poate că puținul de îl primea nu îi mai era de ajuns sau poate că avea ea unele pofte, ca orice suflet de mama.
Eram copil și când am aflat vestea, știind ce urmează să i se întâmple, pedeapsa mi s-a părut prea grea. Am căutat-o mai înaintea tuturor, i-am pus la gât o zgardă, am prins-o cu un lanț nu foarte lung și m-am târât pe coate trăgându-o după mine, până într-un cotlon ascuns de sub dracila ce ne ținea loc de hotar și am legat-o acolo. Cățeaua m-a privit cu îndoială, era prima oară când se vedea înlănțuită și nu i-a convenit deloc. S-a zbătut, s-a văitat, dar eu nu am ținut seamă de nemulțumirile ei și am lăsat-o acolo, vizitându-o însă mai multe zile la rând cu mâncare și apă, până ce a adus pe lume trei căței orbi și împiedicați, care se pierdeau mereu prin hățiș, amărând inima mamei ce îi chema de zor.
Iar vecinii și tata au căutat-o îndelung, dar nu le-am mărturisit taina mea. Așa că au așezat în calea ei, pe toate potecile știute, prin toate trecerile de prin garduri, lațuri de sârmă, gândind să o prindă. Iar eu stricam capcanele în urma lor, pe ascuns, lăsându-i să citească din asta tot felul de semne ale trecerii cățelei și tata îmi spunea:
—Iar am găsit lațurile deranjate, mă! Să vezi că a trecut dar nu s-a prins dar lasă că îi dau eu de cap.
—Știu și eu, Ticule! îi spuneam. Dar de ce nu o lăsăm noi în pace? Trebuie să fete sau poate are deja și căței. Iart-o, Ticule! îl rugam.
Dar tata era de neînduplecat. Și nimic din ce îi spuneam nu îl putea întoarce din ale lui. Așa că mă socoteam să mai aștept o vreme, cât să mai crească puii și să îi iau apoi cu tot cu mamă și să îi duc pe ascuns cât de departe voi putea, în pădure sau la vreo stână, ca să se hrănească pe acolo mai bine decât ce soarta îi aștepta pe aici. Însă tare îmi era teamă că ar găsi cumva drumul înapoi către casă și moarte.
Așa că m-am ținut de capul tatei, cu rugăminți, cu lacrimi, până s-a înduplecat cumva și s-a învoit sa ținem noi cățeaua legată câte zile o mai avea pe pământ și să o scăpam așa de pedeapsa mai grea.
Dar, într-o zi când m-am întors acasă de la școală, l-am găsit pe tata trăgând după el un sac și am început să plâng, nu cu furie, ci domol, cu năduf. Plansul acela care ține sufletul în întuneric multe ore.
—De ce, Ticule!? mi-am mai găsit puterea să-l întreb. De ce?
—Așa e datul, tată! m-a asigurat el catranit. Nu mai ai ce-i face! Că dacă a apucat de s-a spurcat la ouă nu o mai poți tine prin bătătură. Ca mâine poimâine începea să mănânce și pui, și găini, iar apoi nouă ce ne mai rămânea!? Să o mâncăm pe ea? Eei nu, ca așa nu mergea!
Și a dus-o tata și i-a aruncat trupul neînsuflețit afară din sac, peste gunoiul de din vale de curte. Avea sărmana țeasta zdrobită de lovituri, dar ochii încă deschiși, încercând parcă să își mai vadă pentru ultima dată puii. De gât purta sârma ce o prinsese strâns a lațului în care a găsit-o tata zăcând, dar și zgarda pusă de mine, de care atârnau câteva zale, marcând locul unde, în zbaterile ei, rupsese lanțul pentru a-și redobândi libertatea efemeră.
Am plecat cu inima strânsă și m-am târât cu greu, însângerându-mă, prin toate cotloanele, până am dibuit și am scos de acolo cei trei căței. I-am așezat într-o găleată și i-am dus într-un suflet în vale, la o stână, unde copilul ciobanilor mi-era prieten și i-am dăruit lui.
După câteva zile însă, pe unul dintre ei, m-am dus și l-am adus înapoi acasă. I-am pus numele Rih, ca numele unui armăsar faimos, neîmblânzit și iute ca vântul, ca nici un laț să nu poată să îl prindă vreodată.
©️copacul.ro