Author Archive

Unchiul Ion

Posted by on Wednesday, 12 May, 2021

Pe unchiul Ion îl cunoștea tot omul că știa rosti descântece de fura laptele de la vaci. Se fereau oamenii de el ca dracu’ de tămâie, că nu era ghinion mai mare decât să-i iasă vita ta în cale, iar el să-și bolborosească asupra ei cuvintele tăinuite, ca apoi la un semn din mână să golească din ugerul ei tot laptele. De ajungeai să mai mulgi seara mai nimica, în vreme ce el aduna în ugerul vacii lui din grajd tot laptele furat și mulgea găleată după găleată, până se îndestula și făcea brânză pe care o vindea în tot satul.

Oamenii îi purtau supărare și îl priveau cu teamă dar și cu invidie, era însă respectat și cinstit în sat că tot mai bine era să te faci frate cu dracu’, măcar până treceai puntea. Iar dacă unchiul Ion putea să aleagă dacă să te lipsească de lapte sau nu, mai bine era să îl ții de prieten, decât de dușman.

La toate astea mă gândeam și eu atunci când parcă dracu’ mi-l scosese pe unchiul în cale. Mă întorceam pe înserat cu vaca de pe vale, iar ea călca greoi târând în spatele ei o funie lungă petrecută pe după gât, terminată la capăt cu un pripon gros, ca să țină.

Ulița era îngustă, străjuită de garduri, de nu găseam nici o scăpare la stânga sau la dreapta, iar din față venea unchiul. Am călcat cu hotărâre pe funie și vita s-a oprit în loc, căutând înapoi, spre mine, cu mirare.

—Ce e stăpâne? parcă îi venea să mă întrebe. Nu mai mergem acasă?

Iar eu cum nu dădeam semne să o eliberez, s-a supus indiferentă, prinzând a culege cu limba aspră cele câteva fire de iarbă ce creșteau pe lângă gard.

Hait!!! mi-am spus. Ce mă fac eu acum și pe unde îmi scot cămașa? Să smucesc de funie și să mă întorc cu animalul din drum nu prea mai era vreme și apoi unchiul era aproape, iar dacă se prindea că fug din calea lui, mi-l puneam mai rău în cap și atunci să te ții la blesteme. Așa că stăteam împietrit în mijlocul drumului, iar nădușeala îmi cobora pe șira spinării și îmi venea să mă fac mic cât să mă ascund într-o gaură cu văcuță cu tot, până o trece urgia. Dar cum nici asta nu puteam face m-am îmbărbătat și l-am privit pe unchiul în ochii și l-am salutat cu tărie, întrebându-l de vorbă, gândind să îl amăgesc ca să nu mai aibă vreme să își bolborosească descântecele lui.

—Bună ziua, unchiule! Dar unde mergi mata așa cu grabă? l-am iscodit.

—Ia că mă duc până la pădure! mi-a răspuns. 

Dar tot cu ochii căuta la văcuță, de parcă mă împungea cu un fier înroșit prin suflet. 

—Ce vacă frumoasă, mă! s-a minunat el. Și, ia zi, e bună de lapte!? Cât dă!?

—Nu e bună, unchiule! l-am asigurat eu căutând să scap de primejdie. Nu dă mai nimic, de mă mir de ce o mai ținem prin bătătură. Că nu mulge tata mai mult de un litru de lapte pe seară sau doi.

Și îi tot dădeam înainte cu brașoavele de până și vaca s-a oprit din jumulit iarba și m-a privit mirată de îi atârnau balele de la bot până la pământ. Mai că îmi venea să îi fac și ei un semn complice, dar nu eram prea încredințat că m-ar pricepe. Și apoi la ce folos, că vaca se foia mândră arătându-și ugerul imens, de nu încăpea nici o îndoială de cât lapte putea da la o singură mulsoare. Că nici odată nu umplea mai puțin de o găleată întreagă de se minunau mama și tata, de vrednicia ei.

Dar unchiul s-a prefăcut să nu observe bogăția de lapte a ugerului și m-a căinat legănând ușor din cap la vorbele mele:

—Mare păcat, auzi, măi, nepoate! Mare păcat. Să ții așa o vită cu cheltuială și trudă și să nu te bucuri de lapte de pe urma ei. Eeei! Dar hai noroc și să-l saluți pe tată-tu din partea mea! mi-a mai spus și mi-a întors spatele și a plecat în ale sale.

Iar eu am ajuns acasă cu inima strânsă și nu am suflat o vorbă nimănui despre pățania mea. Dar când a venit seara și s-a pregătit tata de muls, stăteam tot ca pe ace de îmi venea să plec în lume și să nu mă mai întorc prea curând.

—Mă, ia vino tu încoace! m-a strigat tata la o vreme chemându-mă în grajd.

Iar eu m-am dus spășit, ca la tăiere, îngăimând scuze de cum am ajuns în prag.

—Iartă-mă tată! îmi venea să-i zic. Că nu m-am păzit mai bine.

Dar tata era vesel nevoie mare. Mulsese o găleată de lapte și pentru că ugerul încă dădea semne că e plin o umplea acum pe a doua.

—Unde ai priponit, mă, vaca asta azi?! m-a întâmpinat el cu mirare. Bravo! Tot numai acolo să o duci că a făcut lapte ca niciodată!

Și a continuat să o mulgă mormăind de încântare. Iar eu am plecat de acolo minunându-mă ca un smintit. Că uite că avea unchiul nu doar puterea de a lua ci și iscusința de a pune laptele în ugere după bunul plac. Și poate că nu mi-a crezut el toate născocirile atunci când l-am întâlnit mai devreme, dar l-a mișcat ceva din strădania mea și m-a răsplătit fără măsură.

©️copacul.ro

Share

Câinele

Posted by on Sunday, 9 May, 2021

Daz s-a învoit de l-a lăsat pe tati să îl ridice din scaunul de mașină, ca să îl scoată și să îl plimbe prin parcarea de la benzinărie. Era un popas binevenit. Și-a întins oasele și s-a oprit din plâns, socotind să aprobe decizia luată.

Dar ce greu mai înțeleg părinții ăștia! și-a spus el cu năduf. Zece minute de plâns ca să priceapă si tati că e timpul să opreasca putin.

Parcarea era plină de oameni, de mașini. Cerul era albastru și iarba era verde. Nimic nou, în afară de…  de… dar ce era aia, tati!?

S-a întors iscodind cu privirea pe tati, mirat peste măsură. Iar el l-a adus aproape, i-a indicat arătarea și i-a spus răspicat pe nume:

—Un câine, tati! Un câine!

Iar Daz și-a amintit că mai auzise cuvântul ăsta. Că doar nu asta puneau ei pe masă și mâncau în fiecare zi, când o tăiau în felii subțiri cu cuțitul și o ungeau cu tot felul de chestii. Și parcă i-a părut rău de soarta micului suflețel și a început din nou să plângă.

©️copacul.ro

Share

Ochelarii

Posted by on Sunday, 9 May, 2021

Pe Daz îl deranja teribil lumina, așa că mami i-a așezat cu grijă pe nas o pereche de ochelari de soare cu lentilele mici cât două capace de bere. Arăta foarte chic așa de întorcea capetele oamenilor pe stradă, iar Daz se bucura de plimbare și de antenția tuturor, zâmbind îngăduitor trecătorilor. Ridica uneori ochelarii și îi cobora înapoi iar lumea își schimba tonurile după voia lui, se făcea ziuă sau venea seară într-o clipă, iar Daz se minuna de noile lui puteri și îndrăgea ochelarii fără măsură.

La o vreme, lângă ei s-a oprit o tanti cu părul roșu ca focul, cărând două plase grele. S-a apropiat cerându-le îngăduință lui mami și tati și li s-a adresat.

—Nu va supărați! s-a scuzat ea. Cum îl cheamă pe micuțul acesta!? Imi permiteți să îl privesc mai bine, că tot cu ochii la el am uitat să mă opresc și am trecut de mult de intrarea în scară.

©️copacul.ro

Share

Papagalul

Posted by on Sunday, 9 May, 2021

Daz a deschis ochii, a căscat zgomotos și i-a zâmbit papagalului. Cine mai era și tipul ăsta?! s-a mirat el, de umbla îmbrăcat așa colorat și stătea acum holbându-se la el cu capul sucit într-o parte. Trebuie că era vreo nouă jucărie, de i-o cumpărase mami și tati. Dar oare ce se pricepea să facă!? Și Daz a întins mânuța spre el și și-a chirait scurt nedumerirea, într-o limbă pe care papagalul a înțeles-o imediat, s-a înviorat îndată și i-a răspuns pe măsură.

Așa i-a găsit tati sporovăind când a intrat în cameră, bebeluș și papagal deopotrivă, niciunul dintre ei neavând habar că discuția lor, oamenilor mari, nu li se parea posibilă.

©️copacul.ro

Share

Khaleesi

Posted by on Sunday, 9 May, 2021

Toate erau jucăriile lui dar dintre toate o prefera pe Khaleesi, că ea îi fusese mereu alături, chiar și în ziua în care făcuse febra. Și ce s-au mai speriat mami și tati atunci, își amintea Daz. Ca el stătea așa lipsit de vlagă și închidea ochii câteodată iar ei imediat săreau în sus de îi puneau mâna pe frunte și îl întrebau câte cele în limba lor complicată, până l-au obosit și l-a furat somnul iar când s-a trezit febra plecase.

—Unde e Khaleesi, mami!? a iscodit-o nervos, bătând cu putere din picior în stinghia patului. Eu o vreau pe Khaleesi!?

Și s-a înfuriat și a început să urle ca din gură de șarpe. Iar mami a dat toate bagajele peste cap, a ridicat toată casa în picioare și s-au adunat acolo și tati și bunicii care îi primiseră în vizită, doar Khaleesi lipsea. Iar mami se jura că o pusese în bagaje, dar dragonița, având aripi, pesemne zburase înapoi acasă.

©️copacul.ro

Share

Puii

Posted by on Sunday, 9 May, 2021

Când a venit mama seara acasă a găsit toată curtea mișunând de pui mici de gâină, piuind de ți-era mai mare dragul să îi auzi. Iar eu o așteptam cu nerăbdare, cuminte simrna și nu-mi mai încăpeam în piele de cum mă umflam de mândrie gândind cât o să se bucure ea.

—Ce e, mă, cu puii ăștia!? m-a întrebat mama, nevenindu-i să-și creadă ochilor de așa vedenie.

—Ce pui, mămică!? am făcut eu pe niz-nai-ul, de parcă nici usturoi nu mâncasem și nici răsuflarea nu îmi mirosea.

—Cum ce pui, mă!? a ridicat mama tonul. Tu nu-ți face de glumă cu mine că dacă îți ard una după ceafă îți revine mintenaș văzul.

—Puii ăștia, i-am răspuns eu cuminte, simțind că se îngroașă gluma. Puii ăștia sunt ai noștrii, mămică! Să îi creștem ca să îi facem găini, să avem carne și ouă.

Mama m-a privit aiurită neștiind ce să înțeleagă din asta.

—Ce vorbești, mă, tu acolo!? s-a bâlbâit ea. De unde și până unde ai scos tu ideile astea?

Iar mama nu înțelegea că eu fusesem treaz pe când ea credea că dorm și că o auzisem cu o seară înainte pe când se plângea tatei și îi spunea:

—Nu ne-au mai rămas bani, măi, Ionele, se căina ea, ca să cumpărăm și noi câțiva pui să îi creștem. Iar fără carne și ouă nu ne va fi prea ușor tot anul ăsta…

—Păi și ce să mă fac eu femeie? o repezea tata. Lasă că am să mă ou eu ca să te văd mulțumită! Că doar nu o să făt acum bani, dacă nu mai sunt! Mâncăm urzici și ștevie și o lămurim noi până la urmă…

Așa că am privit-o acum cu bucurie și i-am mărturisit încet ca pe o taină:

—I-am cumpărat eu, mămică! am încredințat-o eu.

Și ochii mi s-au umplut de lacrimi când mi-am amintit ce preț greu plătisem pentru ei. Că nu era ușor să te tocmești cu Florică. Că a adunat el puii din bătătură lor și mi i-a adus dimpreună cu Mihăiță și cu Olele, frații lui și a ales ca la o plasa dintre jucăriile mele cele mai de preț, pentru plata puișorilor. Iar eu am înghițit cu greu și m-am despărțit de comorile mele, oftând. Da, îi plătisem scump, dar mă alinam la gândul că am să văd bucuria mamei, atunci când va ajunge acasă.

Dar mama nu s-a bucurat deloc ci m-a strâns cu ușa și m-a tras de limbă până i-am mărturisit tot negoțul. Și a adunat ea atunci puii unul câte unul, i-a pus într-un coș mare de răchită și a strigat pe înoptat la poartă la tanti Anișoara, mama negustorilor mei. Iar ea a primit înapoi piuitorii, având tot numai cuvinte de ocară la adresa odraslelor, rămânând mai apoi ca să lămuresc eu cu ei altă dată soarta prețului plătit, a jucăriilor pe care nu aveam să le mai primesc niciodată înapoi.

©️copacul.ro

Share

Omul

Posted by on Monday, 3 May, 2021

Pentru o zi de iarnă era neobișnuit de cald. Streșinile plângeau cu picuri mari din țurțurii lungi ca niște stalactite seculare. Am țâșnit afară lăsând ușa larg deschisă în urma mea, am apucat frâiele saniei și am ieșit grăbit în uliță.

—Închide, mă, ușa după tine, zăbăucule! am auzit-o pe mama boscorodind în urma mea. Unde pleci așa nemâncat? Tu nu vezi că e mâncarea gata?

Și mama a ieșit după mine până în prag, uitându-se mirată cum parcă mă evaporasem într-o clipă și a oftat a pagubă.

—Unde te-ai dus, mă!? a întrebat ea neașteptând parcă nici un răspuns.

Din drum am auzit-o însă și i-am strigat înapoi peste umăr:

—Nu mi-e foame, ți-am mai spus! Mă duc Devale la pârtie!

Și mi-am continuat drumul până am ajuns în fața unui gard dărăpănat, cu poarta spânzurând în câteva sârme legate parcă în pripă, de părea că stă să cadă în orice clipă.

—Mihaitțăăăăă, bă, Mihaițăăăă! am răcnit cât mă ținea pieptul. Ieși, mă, până afară că a dat soarele tare! Mihaițăăăăă!

Iar el s-a ivit de după colțul casei, călcând molcom, fără nici un zor, de îmi venea să mă duc ca să îl iau de o mâna și să îl trag după mine să îl fac să vină mai degrabă.

—Calcă, mă, mai repede, n-auzi! Tu nu vezi ce bate soarele ăsta!?

—Ce ai, mă? Ce urli așa?! Dacă bate soarele ce? Unde dai pe foc așa?

—Mă, Mihăiță! mi-am îndulcit eu chemarea. Vino, mă, cu mine ca să mă ajuți să mutăm omul de zăpadă sub pod, la umbră. Îl înmoaie soarele, mă, și mai târziu nu mai rămâne din el decât o baltă.

—Nu merg, mă! Dă-l dracu, dacă se topește facem altul și gata.

—Eu nu vreau să facem altul, mă, vreau să-l mutăm pe ăsta! Că ăsta e omul nostru, nu altul! i-am răspuns cu năduf. Iar dacă nu vii cu mine, atunci  nu mai ești prietenul meu, așa să știi!

—Nu vin, mă, n-auzi!? Că nu e mama acasă și m-a lăsat să am grijă de soră -mea așa că nu pot să plec.

Iar Mihăiță, a dat din mâna a lehamite, s-a sucit în loc și a plecat înapoi înspre casă, călcând la fel de leneș cum venise.

—Dacă te superi, te superi, treaba ta! a mai mormăit el cu indiferență.

—Prostule! am strigat în urma lui cu obidă.

Și am plecat alergând spre vale cu sania săltând în urma mea. Am văzut de departe omul de zăpadă. Îl clădisem temeinic pe vârful unui delușor, încă mai purta fularul meu la gât și pe cap o cratiță cu smalțul sărit găsită de Mihăiță prin gunoaie. Era puțin gârbovit de tăria soarelui dar încă se ținea bine și zâmbea chiar dacă își pierduse aproape toți dinții pe care îi făcusem din pietre. Ia uite, mi-am zis, ce râde știrbu’!

Era un om de zăpadă mare, cu trupul făcut din două bile bătătorite și capul dintr-un bulgare mai mic, dar rotunjit cu grijă. În locul nasului purta o bucată de lemn mai groasă iar urechi nu avea, așa că, în loc de salut, am preferat să îi flutur din mână în fața ochilor mari, strălucind a piatră neagră de rău. Una dintre crengile care îi țineau loc de brațe căzuse iar omul de zapadă, așa cum stătea aplecat părea că era împietrit într-un efort de a o aduce înapoi. Trecuse prin multe pesemne, m-am gândit. Bine că am ajuns că dacă mai întârziam puțin nu mai găseam mare lucru din el.

Am apucat apoi capul și l-am despărțit de trup strangandu-l în brațe și l-am lăsat ușor pe zăpada moale. Apoi am prins un bulgăre și încă unul și i-am așezat cu grijă pe sanie, unul lângă celălalt, apoi am ridicat capul și l-am sprijinit deasupra. Am petrecut sforile saniei pe după ceafă și brațe, ca pe un ham și am pornit pășind cu grijă, trăgând sania în urma mea. Podul nu era departe, dar înaintam încet și drumul mi s-a părut lung. Am ajuns însă într-un târziu și am coborât bulgarii în umbra răcoroasă a podului. I-am așezat apoi cu grijă la locul lor, am peticit pe ici pe colo cu zăpadă proaspătă și am completat zestrea de dinți a omului. La sfârșit l-am privit cu mândrie și arăta tare fercheș și parcă imi zâmbea. I-am mai desenat atent două urme de urechi și i-am șoptit în taină:

—Rămâi aici! l-am îndemnat. Vei fi bine! Soarele nu o să te găsească, iar eu am să vin la tine curând.

Am urcat apoi pe mal și am plecat zâmbind dar m-am auzit strigat și m-am oprit împietrit în loc, caci m-am gândit că omul de zăpadă a prins glas și că mă cheamă.

—Toniiii, mă, Toni! s-a auzit din nou chemarea.

Iar de sub mal s-a auzit larmă de pași și… s-a ivit Mihăiță alergând ca un cal în galop.

©️copacul.ro

Share

Peștele

Posted by on Sunday, 11 April, 2021
roach Fish frozen in ice in the winter in the river

Rih s-a codit o vreme. A alergat pe mal în sus și în jos de câteva ori, apoi a sărit dintr-o dată și m-a urmat pe gheața netedă ca o sticlă.

– Așa, bravo băiatu’! l-am încurajat vesel. Și m-am așezat în genunchi iar câinele a venit de și-a lipit capul de pieptul meu scâncind încet, ca un cățel.

Bravul meu Rih, cu lătratul lui gros, cu colții care semănau groază în cei care s-ar fi încumetat să ne viziteze ograda fără veste, se înmuia acum în brațele mele ca o cârpă, parcă amintindu-și mereu de ziua când, era doar un cățel fără ochi și a simțit palmele mele strângându-se în jurul lui.

De ceva timp lipseam cu zilele de acasă, iar asta era ceva nou pentru el.

– Am plecat la București, la facultate! i-am mărturisit într-o zi.

Iar el nu știu cât a înțeles din asta. Dar nu a lăsat ca absența mea să îl schimbe în vreun fel. De cum intram pe poartă, de oriunde ar fi fost, lăsa totul și se repezea asupra mea acoperindu-mă cu fericire.

– Te-ai întors! parcă îmi spunea. Poate că în curând ai să pleci din nou, dar acum ești aici și asta e tot ce contează!

Înspre jumătatea gârlei gheața încă nu se prinsese și se vedea apa neagră ca smoala grăbindu-se să alunece undeva departe, către Dunăre și de acolo mai departe, către mare și ocean… spre oriunde.

În chiar clipa asta, îmi venea să îi spun lui Rih, trecea pe lângă noi apa care într-o zi va uda țărmurile unui loc din Caraibe. Tu îți dai seama ce înseamnă asta!? Cum o să îi explice apa asta celei din Caraibe ce frig era pe aici și cum era gata-gata să fie încătușată în gheață.

– Înțelegi, Rih!? îi tălmăceam zâmbind. Acolo nu este niciodată iarnă, nici gheață. Dacă aș pleca la facultate acolo, până m-aș întoarce, ai îmbătrânii de tot și ți-ar crește barbă. Asta ca să nu te mai plângi că am plecat doar până la București.

Dar Rih nu mă asculta. Explora întinderea netedă de gheață țînându-se însă departe de marginea înșelătoare, udată de râu, a sloiului.

Dar pe cine păcaleam eu!? mi-am spus cu amărăciune. Nici Bucureștiul nu era deloc aproape. Acasa eram al tuturor iar acolo eram al nimănui, un necunoscut, o față din mulțime. Îmi venea să îl prind Rih și să îl iau cu mine dar nu puteam să îi fac și lui asta. Și pentru el Bucureștiul nu ar fi fost decât o cușcă. Că poți să trăiești într-un loc mic și locul ăla să nu te strângă și un oraș mare, așa cum era Bucureștiul, să nu îți fie pe măsură.

M-am oprit brusc și am privit prin străveziul gheții la o pată alburie încleștată acolo. Dar ce era cu asta? m-am întrebat cu mirare. Un pește!? A crescut gheață peste el până la prins și l-a lipit de fund. Am căutat o piatră ascuțită și am început să sparg, ca să desprind un cub cât mai mare din gheață, dimpreună cu peștele.

Rih s-a aratat mirat de îndeletnicirea mea și a venit în goană, alunecând și izbindu-se de mine ca de un zid.

– Dar ce ai găsit aici, stăpâne?! s-a mirat el. Un pește!? Aha, hai “dezgroapă-l” de acolo să-l mâncăm!

Și a bălit ușor pe mâna mea de poftă.

– Offf, măi Rih! m-am întristat eu. Nici nu cred că se zice “dezgroapă” dacă el nu e sub pământ, vezi bine, ci sub gheață! Apoi, cum îți închipui tu că eu mă căznesc să îl scot ca să-l mâncăm, fomistule și nehalitule!? Să piei din calea mea!

Și i-am făcut vânt pe fața de cristal a gheții. Dar câinele s-a întors și a început să râcâie dimpreună cu mine, mai mult reușind să mă încurce decât să mă ajute.

Iar gheața era groasă și nu ne-a fost ușor, dar, după multă trudă, am desprins un cub măricel, în care stătea peștele, holbându-se la noi de așa o ispravă. Am luat gheața și am purtat-o cu grabă până acasă, unde am intrat, lăsându-l pe Rih să mă aștepte afară, scuturând din coadă cu poftă și am așezat cubul într-un lighean ca să se dezghețe.

Înăuntru era un pește nu mai mare decât palma, un pui de crap, care, odată scăpat din strânsoarea de gheață și învioarat de focul din sobă, a început să se miște molcom pe fundul ligheanului, până l-am luat și l-am mutat într-un borcan mai mare, de unde a continuat să mă privească mirat.

A două zi când mă pregăteam să plec din nou la București, am prins în brațe borcanul de sticlă și am dat să ies.

– Unde te duci, mă, cu ăla!? s-a minunat tata. Ce vrei, să îl cari până la gara și apoi prin tren?! Moare, mă, până acolo!

– Îl iau la București, tată! Dar nu ca să îl țin la cămin! Am să-l duc în Herăstrău! Acolo e aproape de mine și pot să mă duc să-l vizitez când vreau.

Și așa am făcut chiar dacă nu mi-a fost ușor, cu bagajul, cu drumul, iar când am ajuns la București, am coborât la Bulevard, la Kisselef și am făcut un ocol. Se înserase bine și era un ger de crăpau pietrele și am căutat multă vreme un loc unde să fie lacul dezghețat, până l-am găsit, într-un târziu, aproape de ecluză. Am eliberat acolo peștele și am plecat degerat la cămin.

Gata, mi-am spus, de acum nu mai eram singur. Aveam în lac un suflet căruia puteam să îi împărtășesc câte cele, la care să mă plâng, la care să caut alinare și speranță. Și multe aveam să-i mai mărturisesc, de atunci, peștelui meu care, dacă nu a fost prins de vreun pescar mai pofticios, mă mai ascultă și acum.

©️copacul.ro

Share

Rih

Posted by on Saturday, 20 March, 2021

– Buuun, bun vinul, unchiule! Nu e producție de anul ăsta, că se vede că e deja așezat. Uite și matale ce culoare frumoasă are!

Și tata ridica paharul sus în lumina becului și se bucura de culoarea rubinie a vinului, sorbind apoi cu înghițituri mari de îi vedeam mărul lui Adam jucând de plăcere.

– Ăsta e vin de care bea Imparatu’, mă, nepoate! se mândrea unchiul. Din ăsta nu mai găsești tu pe nicăieri în sat, că e soi bun, nu e “omieunu’” din ăla cum are toată lumea. E ținut în butoi de stejar și pritocit de mine. 

Și mai punea tata câte un rând și îmi turna și mie într-un pahar mai mic, iar eu ciocneam bucuros și îl dădeam peste cap dintr-o înghițitură, spre cinstirea unchiului și bucuria tatei.

– Ia mai bagă, mă, nepoate un lemn din ăla în sobă! mă îndemna unchiul. Și ia castroanele alea și vino cu mine până în spate să aducem câte ceva de ale gurii.

Așa că mergeam noi în cămară și puneam într-un castron jumări și afumătură, iar într-altul niște murături, mai prindea unchiul și o pâine și ne întorceam în odaia caldă, să ne înfruptăm din toate, ca la ospețele mari, până o dădeam în cântece și chiuiala. De se ridica unchiul și slobozea o strigătură, ca să ne fie cu luare aminte:

– Hăp…. Hăp… ! Ia auzi … ia! La Sarmisegetuza stă mândru’ Decebal, ce-a-nfrânt popoare multe pe jos și sus pe cal: Vasile Oprișan!!!

Apoi unde nu începea unchiul să depene povești de pe front de îl ascultam cu încordare, călătorind împreună cu el până în Basarabia și înapoi până la cotul Donului, de unde se întorsese cu urme de schije săpate adânc în carne, pe care ni le arăta cu mândrie.

– A fost greu… greu, nepoate! Era moartea peste tot și tare mă mir că am mai ajuns acasă. Dar mă aștepta Stela cu copiii mici și doar asta m-a mânat să vin înapoi și să răzbat pe oriunde.

Și unchiul începea să lăcrimeze, așa de un gând al lui, se uită apoi la noi și ofta cu durere:

– Dar ce femeie era, Stela! Zdravănă ca un bărbat și nu se codea de la nimic și ce grea i-a mai fost ursita…

Iar eu știam povestea tușei Stela, cum o știa tot omul. Că nu puteai trece gârla, peste podet, fără să întâlnești mai întâi crucea ei, ruginită de vreme, așezată în calea oamenilor, spre aducere aminte. Că fusese tușa ciobănița la oi dimpreună cu unchiul și cu copiii lor, iar într-un an a venit gârla mare și a umflat podul de vase, de treceau oamenii doar pe pasarela suspendată de deasupra. Iar pe ei i-a prins viitura cu oile la pădure, de unde s-au pornit ca să le treacă în sat. Dar apa era mare de aproape atingea puntea și oile erau temătoare și nu se lăsau mânate peste ea. O ascultau însă pe tușa și a pășit ea atunci înaintea lor, ademenindu-le cu boabe de porumb și cu vorba bună de au urmat-o și au intrat dimpreună pe podeț. Iar podețul s-a lăsat și mai mult, sub greutatea lor și tușa da zor ca să treacă spre sat, când a adus gârla o buturugă mare ce a izbit puntea, dând-o peste cap, de a răsturnat în puhoi și pe tușa și oile. Și ea a mai ridicat așa brațul de vreo câteva ori din apă și a pierit acolo în fața unchiului și a copiilor, lăsându-i cu inima grea până astăzi.

– Eeei lasă, unchiule! îl îmbărbăta tata. A dorit-o Dumnezeu la el, că avea ea sufletul bun! Ce să-i faci, cu soarta omului nu te poți pune!

Și mai turna el câte un rând și îmi mai turna și mie. Iar eu începusem să ridic paharul tot mai greu și simțeam așa ca o vâjâială în tot capul și o forfotă prin stomac. 

– Mă duc acasă de aici, Ticule! am îngăimat.

Apoi m-am ridicat și am ieșit împleticindu-mă, lăsându-l pe tata în urma mea să îi explice unchiului:

– Nu e obișnuit săracul la băutură și i-a căzut greu! mă căina tata. S-a bucurat și el să stea aici și să dea noroc cu noi, ca un om mare, dar vinul e tare și te pune iute jos.

Și altele ce o mai fi spus el pe acolo, dar eu nu l-am mai auzit. Am ieșit în bătătură și am privit mirat la zăpada ce se așternuse prospăt: Ia uite, cum ninge! mi-am spus. Și eu eram încălțat doar cu papuci și îmbrăcat subțire, așa cum mă luase fără veste tata din casă:

– Hai, mă, să dăm o fugă până la unchiu’! îmi spusese el. Să vedem și noi ce mai face! 

Și era soare pe atunci și nu era prea frig. Iar acum, doar câteva ore mai târziu, uite că venise iarna. 

M-am urnit cu greu și, după câțiva pași, am intrat pe poartă în ograda noastră. Dar stomacul nu mai avea răbdare, așa că am cotit pe după șira de coceni și am golit acolo incnind jumările și murăturile unchiului, toate amestecate în sângeriul vinului care murdărea acum albul imaculat al zăpezii. 

Dar Pământul se învârtea ciudat cu susul în jos, totul se amesteca în jurul meu, urechile îmi vâjâiau cu putere… apoi s-a făcut liniște.

*** 

După vreun ceas s-a întors și tata chiuind prin curte. A intrat repede in casă scuturându-și zăpada de pe cizme și a dat buzna în odaia unde trebăluia mama.

– Brrrrr, mă, nevastă!!!! A venit iarna. Bagă lemne în sobă că inghețăm până dimineața…! a spus el cu veselie, suflând cu putere în pumni.

Iar mama a ridicat ochii către el, l-a vazut că era afumat bine de la băutură și a dat să îl ocărască dar s-a oprit brusc:

– Unde e, mă, ăla micu!? a intrebat ea cu vocea gâtuită de spaimă.

– Păi nu e acasă!? s-a mirat tata. Că a plecat de mult de pe acolo și a zis că vine încoace!

– Îl vezi tu acasă!? a urlat mama. 

Și a țâșnit într-o clipă pe ușa de a ieșit afară, așa îmbrăcata sumar și desculță, a prins să mă strige și să mă caute prin curte, urmată de tata parcă trezit din băutură. Și au luat ei drumul inapoi până la casa unchiului, iar acolo au zărit, în lumina înserării, o pereche de urme mici, aproape îngropate de zăpada proaspată, pe care le-au urmat și m-au aflat pe mine la capătul lor. Zăceam căzut în spatele șirei, mai mult mort decat viu, intr-o pată mare sângerie, acoperit de câinele Rih, întins peste mine, care i-a văzut și a scâncit ușor.

©️copacul.ro

Share

Campia

Posted by on Saturday, 6 March, 2021

M-am oprit și am privit în jur, dar câmpia se întindea netedă cât puteam cuprinde cu ochii, iar porumbul era mic de abia îmi trecea de glezne. Nu era chip să te ascunzi pe undeva și totuși nu se zărea nici urmă de Bunelu’, că avea el darul ăsta de a se face nevăzut într-o clipă, ziua în amiaza mare, de pe fața arsă de soare a pământului. Am oftat încet, am schimbat apucătura mâinilor pe sapă și am pășit între rânduri, ducând câte două odată: stânga-dreapta… stânga -dreapta, precis ca o mașinărie, ocolind cu îndemânare cu colțul ascuțit al sapei pe lângă fiecare fir de porumb, metru după metru.

Eeei, lasă că se întoarce el, îmi spuneam și o să ajungă până unde am intrat și pe rândul lui și mă prinde din urmă. Că doar așa îmi făcea mereu, că îl moleșea soarele și îl apuca lenea. Dar tot am să-i spun eu, când o veni, câteva, de o să mă țină minte!

Și îi dădeam înainte, cufundat în gândurile mele, de parcă aveau rândurile astea de porumb o putere de vrajă, care îmi obosea brațele dar îmi limpezea mintea, de tot mai câștigat ieșeam.

Ce simplu era totul! Nu trebuia decât să mergi înainte și, după o vreme, ajungeai la un capăt. Acolo te intorceai și porneai din nou spre un alt capăt, tot așa: du-te-vino… du-te-vino. De puteam să fac asta toată viața și acolo mi-ar fi fost tot rostul, de la început până la sfârșit.

Dar timpul trecea și cum Bunelu’ tot nu dădea semne să mă ajungă, am căutat din nou, în zare, după el. Departe, la capătul locului, acolo de unde pornisem în zori, vedeam cotiga cu măgarul trântit la umbra ei. Păreau mici, ca niște bibelouri de porțelan, bune de pus în vreo vitrină. O mie și nouă sute de metri, cântărea lungimea unui rând, iar eu trecusem de mult de jumătate. Erau cu toatele douăzecișiunu de rânduri, iar noi isprăvisem în patru zile lungi, numai nouă.

Mai erau multe de făcut, iar pe mine, muncind singur, mă putea apuca și culesul până să termin. Așa că am lăsat sapa jos și am plecat către singurul loc unde se putea ascunde Bunelu’, la cotigă, acolo unde l-am și aflat , sforăind la umbră, întins pe spate pe pământul moale, cu picioarele răschirate, ca pe un divan de puf.

Aici ți-ai găsit culcușul, Ghiaure!? mi-am spus eu amuzat. Dar ce bine că nu erau decât vreo treizeci și ceva de grade afară, așa că am luat o cergă groasă, de o purtam noi prin cotigă, pentru diverse trebuințe și l-am învelit bine pe Bunelu’ cu ea, apoi m-am întors la munca, mustăcind.

Și n-a trecut nici o jumătate de ceas și l-am văzut și pe el venind cătrănit, cu sapa într-o mână și cu bidonul de apă în cealaltă.

 – Ce m-ai infofolit în cerga ceea mă Neață’?! s-a văitat el. Că m-am trezit asudat de îmi stă și acum ca o văpaie în piept, de era să mor de sufocare!

– Ca să nu te tragă frigul acolo la umbră, Bunelule! l-am întâmpinat eu. Lasă că nu mureai matale numai din atâta lucru! Eu am gândit în mintea mea că e curent pe sub cotigă și am vrut să-ți fac un bine, dar dacă ții așa de supărare, dată viitoare când chiulești de la muncă, nu te mai deranjez!

– Cine chiuleste, mă! s-a incontrat Bunelu’. Păi dacă mi s-a făcut sete, ce, nu trebuia să mă duc să iau apă ca să beau? Că dacă ești tu căpos și nu vrei să săpăm tot așa postața cu postața, toate rândurile, cum face tot omul cu mintea la cap. Că așa ai și apa și mâncarea aproape și nu mai umbli teleleu după ele pe câmp, când ți-e foame sau sete.

Tot aici ajungeam noi cu sfada de fiecare dată, că eu înțelegeam și vorba Bunelului, că era dreaptă și așa făcea toată lumea. Dar eu tocmai de aia nu vroiam să fac așa, ca să nu fiu la fel ca ea. Și nu se mai pomenise până atunci să sapi așa, ducând rândul înainte kilometri, ca să te întorci apoi kilometri. Dar mie așa îmi venea mai bine. Că eu îmi țineam apa legată la spate cu o sfoară și o beam așa fierbinte și nu mă plângeam de sete ori mă odihneam câteodată drept sub soarele arzător și nu tânjeam după umbră. Că mă mâna pe mine ceva înainte și nu mă puteam opri până nu puneam piciorul desculț la capătul locului și făceam acolo în pământ, cu degetul mare, un semn adânc ca o cruce. Că așa era fiecare rând, o cruce mare de dus, cumplită și întreagă, pe care să nu o poți lăsa jos pe la mijloc de drum și să trebuiască să o duci înainte până la sfârșit.

©️copacul.ro

Share