Archive for category 01.cioburi

rotilele

Posted by on Wednesday, 20 January, 2021
  • Mai mama, dar cine a mai pomenit ca un popa sa se dea pe rotile din alea? Pai nu mi-a zis mie Tica a lu’ Toasca ca tu il trageai dupa tine cu bicicleta prin sat, de-ati ajuns pana hat la Ghimpati, pe sosea!?
  • Dar ce ma intereseaza pe mine ce spune lumea, mama! Te-ai gandit ca poate asa e el, mai altfel, ca ii place sa zboare cu rotilele, ca Olandezu’ Zburator. Ce, daca e popa, nu mai poate omul sa aiba o distractie? La Bucuresti toata lumea se da cu ele si nu mai zice nimeni nimic.
  • Mai mamica, eu nu stiu cum o fi acolo la Bucuresti dar, aici la noi, asa ceva e de rusine mare, sa stii. Rade toata lumea de el si rade si de tine. Nu s-a mai vazut una ca asta in sat si apoi nici nu se cade, mai ales pentru un preot, sa dea asa in mintea copiilor.

***

Te-am intalnit pentru prima data in autobuz. Eu ma intorceam pe drumul meu zilnic de la liceu si tu reveneai dintr-una din primele tale calatorii la Slobozia. Erai imbracat in haine de preot, aveai o geanta de piele si o purtai tinereste cu cureaua data dupa gat, iar la picioare tineai doua baxuri grele de apa plata.

Era prima oara in viata mea cand vedeam pe cineva cumparand apa imbuteliata si mi s-a parut, desigur, un lucru prostesc. Mi-am spus: cum poate cineva sa dea banii pe apa si sa o mai si care de la oras, cu atata efort! La noi in sat apa se gasea din belsug, gratis, in fantani sau curgea dintr-o teava ruginita din curte, careia ii spuneam pompa. 

Cand ai coborat, ai asezat cu grija apa in praful de la marginea statiei. Era cald si hainele tale lungi nu iti erau prea comode. Cu tine au mai coborat cativa, te-au privit lung si apoi ti-au intors spatele, plecand fiecare in drumurile lui. 

  • Sa va ajut cu apa, Parinte, ti-am propus!?
  • Iti multumesc, mi-ai raspuns zambind!

Si-am ridicat baxurile si am plecat impreuna cu pas domol, insotiti doar de privirile oamenilor care ne iscodeau cu fereala peste garduri.

***

Dupa un timp mi s-a parut firesc sa venim cu apa de la Slobozia si nu m-a surprins nici cand ai aparut intr-o zi, carand o cutie mare, din care ai scos o pereche de rotile. Erau unele mari si grele, trozneau a plastic ieftin si aveau pe talpa roti ce nu se-nvarteau prea usor.

Cand am inceput sa le purtam, eram neindemanatici si, cand inaintam, fluturam din brate ca niste mori de vant. Erau insa naravase si, oricat ne straduiam sa le-mblanzim, mergeau greoi si stramb; si am descoperit mai tarziu ca erau amandoua facute pentru piciorul stang si am ras.

Nu era nimic care sa ne opreasca sa zburam cu ele pe sosea cat mai departe, cum nici vorbele oamenilor nu puteau sa ne opreasca din ispravile pe care le mai aveam de facut.

©️copacul.ro

VN:F [1.9.12_1141]
Rating: 0 (from 0 votes)
Share

fericirea

Posted by on Sunday, 17 January, 2021
  • Motopompaaaaaa baaaaaa, a racnit el, desenand cu jetul o parabola generoasa, ce tulbura la aterizare fata linistita a apei! 
  • Ma n-auzi, i-am suierat, da-te ma dracu’ jos de acolo, poate te vede careva, am scrasnit printre dinti!

Mihaita, si-a ridicat dintr-o singura miscare pantalonii si a sarit de pe marginea bazinului, facand o tumba de acrobat.

  • Ma nu te mai pisa, ma in bazin! Ne prinde dracu’ careva si ne-o luam pe coaja. Beau oamenii astia apa de acolo, am continuat cu naduf.

Dar Mihaita nu ma mai asculta, ajunsese deja in umbra padurii si l-am auzit de acolo strigandu-ma bucuros.

  • Ia uite ma cata iarba grasa e aici! Vino ma sa adunam din ea, sa ducem acasa la gaini!

Iarna abia se sfarsise si anuntul lui mi-a fost a mirare, dar, cand l-am ajuns, statea intins pe spate intre firele verzi si musca cu pofta dintr-un manunchi pe care il strangea intr-o mana.

  • Ce faci ma, te-ai prostit, m-am amuzat eu? Mananci iarba, ce esti vaca?
  • Vezi ma ca tu esti prost, ca nu am cum sa fiu vaca, ca sunt bou, a raspuns el, scuipand firele de iarba din gura si ridicandu-se in picioare dintr-un salt.
  • Mihaita, hai ma sa cautam Rodul Pamantului, crezi ca a rasarit?

Si am pornit amandoi, cu ochii la panda, rascolind cu picioarele frunzisul sonor, ca sa alungam din el urmele grele ale ultimei ierni.

  • Poate gasim si viorele sau ceapa ciorii, se veseli Mihaita.
  • Cum ai spus ma, m-am prefacut eu a nu intelege, ceapa cui?
  • Ceapa ciorii, a repetat el!
  • Sa mananci pizda Tudorii, i-am strigat!

Si am ras amandoi ca de o gluma buna, intinzandu-ne pe spate pe covorul moale de iarba si privind cerul.

***

Mihaita s-a dezbracat de bluza de trening, i-a legat atent capetele manecilor si i-a inchis fermoarul pana la gat. S-a asezat in genunchi si a inceput sa rupa tacut iarba cruda cu mainile goale.

  • Bine ma, hai sa adunam, l-am urmat, dezbracandu-ma si eu de bluza pentru a pregati din ea un sac incapator.
  • Auzi Toni, m-a intrebat el deodata, oprindu-se pentru a ma privi direct in ochi, tu stii ce este fericirea?
  • Nu stiu Mihaita, poate ca fericirea inseamna asa, sa razi, ca atunci cand te gadila cineva si tu razi ca iti place…

***

Asa ne gadila pe noi atunci Universul, eram copii si viata ne radea in suflet de orice grija ca de o gluma buna.

©️copacul.ro

VN:F [1.9.12_1141]
Rating: 0 (from 0 votes)
Share

Bobu’

Posted by on Saturday, 16 January, 2021

Dupa pranz a trecut pe la el un coleg, l-a tras deoparte si i-a zis cu un ton grav, afisand pe fata o grimasa de ingrijorare.

  • Ma Ioane, ii zice ala, vin acum de la birouri, ca am fost acolo sa-mi iau o hartie de-mi trebuie mie la doctor. Ma, ii zice, m-a oprit Secretarul si mi-a spus sa te anunt ca sa te prezinti de urgenta, imediat ce-ti termini programul, pe la birou, pe la tovarasul Presedinte de CAP.
  • Dar ce treaba are Presedintele cu mine, ma Cornele, de ce sa ma duc, l-a intrebat tata, cuprins de ingrijorare? < Ca de, se gandea el, doar nu te cheama astia sa iti dea vreun premiu sau vreo diploma. Curat ca nu putea sa fie lucru bun.>
  • Nu stiu, Ioane ca nu imi spuse. Dar m-a chemat si mi-a zis asa, raspicat: Auzi, ba Cornele, zice el, sa treci ba si sa ii lasi vorba lui Ion ala a lu’ Albesteanu’, ca sa nu dea dracu sa nu se prezinte la tovarasul Presedinte, imediat cand termina programul, ca e jale.
  • Bine, mai Cornelus, m-oi duce atunci, de ce sa nu ma duc, i-a raspuns tata. Hai Noroc, ma si multumesc ca m-ai anuntat! … <Fir-ar mamitica ta a dracu, cu hartia ta pentru doctor si cu tovarasu’ tau Presedinte in brate cu tot!> a mai adaugat el printre dinti, cand ala s-a departat destul cat sa nu-l auda.

Dupa ce a plecat Cornel, si-a mai facut de lucru un ceas sau doua pe langa strung. Apoi a intrat in hala si l-a gasit acolo pe Tica, trebaluind ceva, intins sub un tractor. Era murdar de motorina din cap pana in picioare, doar dintii i se mai vedeau albi, lucind in penumbra din hala.

  • Auzi ba Tica, cica ma cheama Presedintele asta de la CAP, sa trec pe la el cand termin programul, i-a marturisit tata cu naduf in suflet.
  • Asta nu e lucru bun, ma Ioane, nu e, s-a mirat Tica. Dar cine te-a anuntat, ma?!
  • Uite ca a trecut mai devreme Cornel asta al lui Usurelu’, fir-ar capul lui al dracu, cu doctorul lui cu tot.
  • Ce doctor ma Ioane, mai apuca sa intrebe Tica?!

Dar tata nu i-a mai raspuns. Plecase deja hotarat spre vestiare. Mai era o ora pana la terminarea programului, dar asteptarea ii rodea sufletul ca un vierme.

  • Ba, daca il vedeti careva pe Sefu’ asta de Sectie, a lasat tata vorba cu voce tare cand a iesit, catre toate lumea si catre nimeni, sa-i spuneti ca am plecat mai devreme ca am eu o treaba cu tovarasul Presedinte de la CAP.

Apoi a luat-o cu pasi repezi din loc si dupa cateva minute batea domol in usa capitonata de la biroul din antecamera Presedintelui.

I-a raspuns Silvia, secretara.

  • Aaa, tu erai mai Ioane?! Bine ca ai venit, hai intra ca tovarasul Presedinte te asteapta de mult timp.
  • Pai, ingaima tata, Cornel zicea sa vin cand termin programul…
  • Intra ma, n-auzi, si nu ma mai zapaci atat la cap, i-o taie Silvia!

A apasat clanta cu o mana moale si a impins usa doar atat cat sa se strecoare inauntru pasind intr-un cant si a intrat. Asezat la birou, Presedintele nota ceva in niste registre groase cu un stilou mare cu penita aurita.

  • Sa traiti, tovarase Presedinte a salutat tata, fara sa inainteze mai mult de un pas sau doi in incaperea spatioasa!
  • Vino ma mai aproape, i-a spus Presedintele, fara sa-i raspunda la salut si fara sa il invite sa se aseze pe unul dintre cele doua scaune din fata sa.

Tata a mai inaintat putin si s-a oprit incurcat la doi pasi de biroul masiv din fata sa. Presedintele a inchis cu un pocnet sec registrul in care lucra, a impins cu putere scaunul inspre inapoi, facand podeaua din lemn sa scoata un tipat ascutit. S-a ridicat, a inconjurat biroul si s-a oprit in fata lui tata, privindu-l manios.

  • Dar ce facem noi ba Ioane, a ridicat brusc vocea Presedintele, furam din avutul obstesc, ba!?

Si bagand mana intr-un sertar, a scos de acolo o fata de perna mototolita si a aruncat-o in bratele tatei.

  • Ia uita-te ba la ea si spune-mi daca o recunosti de undeva, l-a imboldit el!

Tata a desfacut-o absent, inghitind un nod greu care i se ridicase in gat. Era o fata de perna albastra, murdara de pamant si plina de pete. Avea in ea ceva familiar, dar tata nu se putea deloc dumiri.

  • Ce e asta… ce e cu asta, tovarase Presedinte, a baguit el cu vocea inecata?!
  • Ce e cu asta? E ca sunteti hoti, Ioane! Ba voi vreti sa va deschid dosar penal si sa infundati toti puscaria!? Ba voua nu va e deloc rusine, ca m-am purtat cu voi cu manusi si voi v-ati urcat toti in capul meu?!
  • Tovarase Presedinte, se lamenta tata, de ce vorbiti asa cu mine, tovarase Presedinte?! Eu nu ma stiu vinovat cu nimic si daca v-a spus altcineva altceva, sa stiti ca ala minte!
  • De ce iti inveti ba copilul sa fure din avutul obstesc? De ce il trimiti ba pe fi-tu sa fure CAP-ul, de l-a prins azi paznicul de la gradini cu perna asta plina cu rosii si ardei…!?

***

Stateam ascunsi dupa coltul casei si i-am facut semn lui Mihaita cu degetul pe buze sa facem liniste, apoi ne-am asezat amandoi cu urechile la panda, sa nu ne scape nici macar o vorba. La doi pasi mai incolo, ceilalti, asa cum stateau cu totii adunati in jurul lui Florica, faceau impresia unei cete careia el ii era Capitanul de necontestat. Florica tinea in mana un bat si le desena cu el, in tarana din fata lui, elementele unui plan care, de acolo de unde noi il ascultam cu urechile ciulite, aducea cu o aventura din basme, cu eroi legendari, care fura merele de aur dintr-o gradina pazita de-un balaur fioros.

  • Ce nu va e clar ba, ii chestiona Florica, asta e sansa noastra! Nu v-am zis ca mi-a spus mie Sile a lu’ Cojanu’ ca azi ii e randul la paza lu’ Bobu’. Ala e un mosalau ba, de d’abia isi taraie basinile. Trecem cu totii padurea si pandim din tufisurile de langa drum, asa cum am stabilit…

Si Florica le desena pe rand un cerc umplut cu mai multe impunsaturi, aia era padurea si o linie groasa, sprijinita de el, care aducea atat de bine cu drumul… iar langa linia groasa, aseza atent ca la vreo patru x-uri mici, ceata lui!

***

Il cercetam din priviri pe Mihaita. Hai ma sa mergem si noi, imi venea sa ii spun! Tu nu vezi ce aventura minunata se pune la cale acolo? L-am vazut cum imi raspunde miscand din cap a dorinta dar si a resemnare. Florica era fratele lui mai mare, o autoritate pe care de multe ori simtise chiar pe pielea lui ca nu e bine sa o conteste. Mi-am luat insa inima in dinti si m-am ridicat, tragandu-l si pe Mihaita dupa mine.

  • Mai nene Florica, ia-ne ma si pe noi la gradini am rostit raspicat, privindu-l in ochi cu incordare.
  • Ba, dar de ce trageti voi cu urechea pe aici, ba? Vreti sa va calc in picioare, s-a infuriat el fluturand mana cu degetele stranse in pumn la adresa noastra?! Si unde sa va iau ba, nu vedeti ca inca nu vi s-au uscat nici mucii la nas, s-a otarat Florica, scarbit, uitand parca pentru un timp ca si el si ceilalti erau tot niste copii, doar cu trei sau patru primaveri mai multe decat noi.
  • Hai mai nenicule, ia-ne ma si pe noi! Uite promitem ca nu o sa iesim deloc din cuvantul tau, insista si Mihaita!
  • De ce nu ne iei mai nene, ne iei?! Hai mai nene, Florica, il imploram si eu!
  • Bine ma, fie, se invoia intr-un tarziu, Florica, am sa va iau! Haideti acum sa trecem si pe la cotoiul asta pe acasa, sa-si ia si el o sacosa si sa mergem, porunci el aratand cu capul spre mine. Dar cu zor mare, ca deja e tarziu.

***

Am descuiat si m-am naspustit in casa socotind sa infasc prima sacosa aflata in cale si sa ies. Dar parca nu era niciuna de gasit pe nicaieri, parca intrasera toate in pamant. Ba, dar unde arza-le-ar focul s-au ascuns toate sacosele astea m-am intrebat furios, alergand agitat dintr-o camera in alta, cuprins de disperare.

  • Haide ba, nu vii odata, m-a strigat Florica din curte, pe cand eu inca mai dadeam casa peste cap, cautand o amarata de traista care sa imi fie de folos?
  • Ba moscaitule, sa stii ca noi nu te mai asteptam, a strigat si un alt fartate!

Cum fara sacosa nu puteam sa plec si, cuprins de zor, ochii mi-au cazut pe perna mare a tatei, i-am prins colturile si am dezbracat-o de fata cu un gest grabit. Am mototolit apoi fata de perna si am aruncat-o in san sub tricou, gandind ca ar putea sa-mi fie un sac destul de potrivit, pentru aventura ce statea sa inceapa.

***

La un semn am traversat ca vantul drumul si-am navalit in gradini. Am scos fata de perna si am inceput sa arunc in ea cu graba, dimpreuna cu ceilalti, de a valma, ardei si rosii dar si pamant, tulpini si frunze…

  • Ia uitati-va ba, s-a mirat un fartate, ati vazut ce traista are asta. Ce faci ba, ai luat perna lu’ ma-ta de-acasa?
  • Baga ma mai putine, ca nu o sa le poti duce, m-a avertizat un altul.

Ia uite, inca unul care ma crede prea mic, m-am incontrat la el in sinea mea. Povara nu imi parea deloc a fi grea. Lasa… lasa, mi-am spus, ca o sa va arat eu tuturor cu cine aveti de-a face, si-am continuat sa var in fata de perna rosiile cele mai mari.

***

Totul a mers cum planuise Florica. Am umplut in graba sacosele si ne-am intors in padure. <Ba, n-auziti, sa va tineti departe de carare, ne mai avertizase Florica, pasind prin mijlocul hatisului inaintea tuturor.> Si l-am urmat cuminti. Dar parca trecuse o vesnicie de atunci. Tot ce imi mai doream acum era ca aventura sa inceteze, eram obosit si fiecare tufis avea spini cu cutite care ma raneau. Florica, urmat de ceilalti, mergea hotarat inainte si Mihaita ii urma si el, alergand usor cat sa tina pasul. Sacul meu de ocazie devenise greu, nu avea manere de care sa il apuc, dadea pe afara de plin si imi aluneca printre degete cu fiecare pas.

  • Hai ma, sa ne oprim un pic, am scancit in urma tuturor, nu mai pot sa car de asta deloc!
  • Cum sa ne oprim ba, mi-a strigat Florica peste umar fara a-si slabi pasul, vrei sa ne prinda?

Mi-am rotit ochii imprejur. Cine sa ne prinda, mi-am zis, aici nu eram decat noi si pasarile.

  • Ma nene Florica, ma, am mai incercat eu cu implorare. Hai macar sa iesim la carare nene, ca sunt zgariat de tot si nu mai pot!
  • Ba, mai varsa din ele si tine pasul ca nu iesim nicaieri. Si tine-ti dracului gura aia, ca ne aude careva.

Cum sa mai vars din ele m-am ingrozit? Ca sa rada uratu’ ala de mine ca el mi-a spus ca nu o sa pot sa le car? Am strans cu putere din dinti si am mai inaintat o vreme. Apoi m-am oprit o clipa, cat sa imi trag sufletul si cat sa imi schimb apucatura dureroasa a mainilor pe colturile pernei dar, cand am ridicat privirea, eram singur. Am continuat sa merg incet inainte, acum nu mai avea nici un rost sa ma grabesc, nu mai aveam pe nimeni de prins. Dar nici sa inaintez nu imi era prea usor. Inaintasem eu cu greu si cu ceilalti in fata mea care sa-mi deschida drumul prin hatis, dar acum nu ma inaintam deloc. Asta e, mi-am spus am sa ies la carare, doar am mers pe acolo si atunci cand am venit si nu am intalnit pe nimeni. Asa ca am iesit.

Pe carare mersul devenise mult mai usor si, zambetul si speranta mi s-au intors in suflet. Cararea nu imi aparea deloc a fi un loc asa de hain si periculos, precum ma speriase Florica si mai ales precum erau hatisurile care imi muscasera carnea pana atunci. Poate ca nu era, pana la urma, nici Florica asta un strateg si planificator asa de bun, m-am gandit amuzat.

Apoi gandul mi-a fugit la Mihaita, cum ma lasase el in urma, tradatorul, si cum am sa-i spun eu cateva, atunci cand ne-om intalni si cum o sa mai stau apoi suparat pe el vreo cateva zile. Si din nou la fartatul meu, si la cum am sa mai rad eu de el dupa ce am sa ajung acasa, cand o sa-i spun ca el si-a rupt pielea prin maracini si eu am mers cuminte pe carare si am adus si toata prada.

***

Padurea se preschimbase in luminis, iar cararea ajunsa acum drum in toata regula, putea in sfarsit sa respire, scapata din stransoarea copacilor seculari. Satul era aproape si zgomotele amiezii, purtate de vant pana la mine imi umpleau sufletul de bucurie. Undeva, nu departe auzeam un caine latrand cu putere, semn ca pe acolo trecea un necunoscut sau poate chiar o vulpe. Din alt loc se auzea mugetul prelung al unei vaci, iar un magar ii raspundea cu un raget caraghios silabisind ora exacta.

Dinspre poalele padurii, calcand agale, purtat de drumul care il aducea la mine, am vazut venind un strain. Avea parul sur, chipul blajin si hainele ingrijite. Cand ne-am intalnit, mi-am lasat usor jos sacul de ocazie si i-am zambit bucuros. Uite ma, mi-am spus in sinea mea, altul care s-a prins ca pe drum se umbla mult mai usor decat prin tufisuri. Si m-am bucurat gandindu-ma cum o sa ii indrept eu chiar si lui Florica planurile lui.

  • Buna ziua, nene, l-am salutat politicos, asa cum ma-nvatase mama sa fac, pe strainul care se oprise in fata mea!
  • Sa traiesti ma nepoate, imi raspunse el, masurandu-ma din cap pana-n picioare. Dar de-al cui esti tu mai taca, se interesa el.
  • De-al lui Albesteanu’ nene, i-am raspuns cu hotarare. Lui tata ii zice Ion… Ion Strungaru.
  • Si ia zi ma, de la gradini vii, ma cerceta el aratand din cap spre cele cateva rosii revarsate din perna care zacea pe jos cazuta intr-o parte?
  • De la gradini nene i-am raspuns eu, sumetindu-ma tot in fata lui!
  • Si cum e pe acolo, ma? Ca as merge si eu sa iau niste rosii din astea, se interesa el!
  • Mergi nene, mergi i-am raspuns razand, punand chezasie toata expertiza mea de hot cu experienta deja! Du-te nenicule linistit, i-am spus, e paznic azi unul Bobu’, un mos de nu-si prinde nici basinile, sa nu-ti faci mare grija din pricina lui!
  • Ce bine! Asta e bine, se bucura strainul. Dar, se ingrijora el, chiar nu l-ai intalnit deloc pe paznic, pe acolo, sigur nu era?
  • Nu era nene, nu l-am intalnit deloc, ma jur pe mama, i-am raspuns cu hotarare, gata sa fac si peste inima semnul crucii la o adica.
  • Las’ c-o sa-l intalnesti tu chiar acum, a marait strainul prinzandu-ma cu putere de umar! Ca, vezi tu, eu sunt Mos Bobu’ ala!

©️copacul.ro

VN:F [1.9.12_1141]
Rating: 0 (from 0 votes)
Share

uralia

Posted by on Thursday, 14 January, 2021

Imi intrase o sarma in deget si m-am oprit in mijlocul ulitei, descumpanit. L-am proptit bine cu umarul, mi-am ridicat capul si am privit in jur. De peste uluci, din intuneric, ochiul viu al unei tigari ma urmarea tacut.

  • Auuuu… am gemut zgomotos, scuturandu-mi cu gesturi largi degetul ranit.
  • Ce-i ma, ti-a intrat o sarma, m-a iscodit tigara?
  • Da nene, i-am raspuns vesel, tragandu-mi sufletul cu un suierat zgomotos. E greuuu, i-am mai spus, mi-a rupt mainile!
  • Hai ca l-ai gasit bine pe asta, e mare, arde toata noaptea, m-a incurajat vocea.

Apoi s-a auzit zgomotul unui zavor si o poarta s-a deschis scartaind prelung. 

  • Sa traiesti nea Gioni, l-am salutat cand a ajuns aproape!
  • Noroc ma nepoate, mi-a raspuns barbatul. Tu esti asta al lui Albesteanu, ma? Cum iti zice, Toni?
  • Da nene, i-am raspuns darz, indreptandu-mi spatele ca la armata.
  • De unde ai luat ma tu cauciucul asta, s-a mirat el? Asta-i cauciuc din ala mare, de tractor! Ia uita-te la el, e mai mare decat tine!
  • De la unchiul Victor, i-am raspuns cu mandrie. L-am convins de mi l-a dat mie… Si zici matale ca-i mare, nene, crezi ca arde asta toata noaptea?
  • Arde nepoate, arde, de ce sa nu arda, a intarit el cu convingere.
  • Ce bine zici, nene, ce bine… am adaugat cuprins de o tainica bucurie!

***

O asteptam cu nerabdare sa se-ntoarca. Deschideam poarta si ma uitam lung spre capatul ulitei, dar de acolo nu se vedea nimeni venind. 

Offf, ardete-ar focul, Sandico, ca daca nu esti tu buna de trimis dupa moarte, gandeam abatut. Ma-ntorceam apoi in curte, dar ma apuca brusc nevoia sa aflu cat e ceasul. Deschideam usa de la casa si, din prag, strigam cu voce tare, la intamplare, catre mama sau tata, care dintre ei s-ar fi nimerit sa fie mai aproape.

  • N-auziti… nu imi spune si mie cineva cat mai e ceasul ala?!
  • Nu ma mai inebuni, ma repezea mama, e cat a fost si ieri pe vremea asta!

Si trecea in graba prin fata mea, cu capul acoperit de zeci de bigudiuri, calcand atat de apasat incat rasuna podeaua.

  • Hai mai mama, spune-mi ma si mie cat e ceasul, ce mori daca imi spui, ma miorlaiam eu din prag?!
  • Pai nu ti-am mai spus ma si acum zece minute, se inmuia ea. Nu pot sa stau doar de curul tau toata ziua, nu vezi ca am treaba? Pe tac-tu de ce nu-l intrebi? Uite, e patru fara zece, e bine!?
  • Nu e bine mama, nu-i bine!

Si tranteam usa cu naduf si o luam de la capat cu drumul spre poarta.

  • Asa tranteste-o, ma, faram-o, o auzeam pe mama strigand in urma mea. Pai nu te spun eu lui tac-tu?!

Pe ulita tot nu se vedea nici o urma de Sandica, in schimb, din curtea de peste drum, tocmai iesea Sorin, un tovaras de-al meu. Tragea dupa el un sac greu din panza de rafie alba, icnind uneori de efort.

  • Gata, le scoatem, l-am intrebat?
  • Da, ma, eu m-am gandit sa le scot. Am vorbit mai devreme si cu Olele si spunea ca a fost si prin Devale sa mai caute, dar nu prea a mai gasit mare lucru. Dar cum era sa gaseasca, daca toata lumea a fost la adunat acum?

A apucat sacul de fund si l-a intors scuturandu-l cu putere. Din el s-au revarsat cativa pantofi desperecheati, un cauciuc de bicicleta si alte cateva nimicuri numai bune de pus pe foc.

  • Ai adus si placi de azbociment, am remarcat. Astea-s bune! Bubuie tare, nu?
  • Da, fac ca o bomba, nu mai poti sa stai langa foc cand le bagi. Pacat doar ca nu prea avem cu ce sa facem un foc mai mare. Cu ce am strans eu aici nu arde nici macar doua ore. Tu ce ai gasit, nu le aduci si tu incoace, m-a mai intrebat el?
  • Tot din astea am gasit, i-am raspuns, am si mai putine decat tine. Hai ca ma duc sa le aduc si eu!
  • Stii ce ar fi fost bun, a strigat el in urma mea, un cauciuc din ala mare, daca aveam. Ala sigur ardea pana dimineata.

*** 

  • Mai Sandico, si zici tu precis ca ai vorbit cu ea, si ti-a zis ea chiar asa, cuvant cu cuvant?
  • Da, ma, exact asa mi-a spus: Nu pot, imi zicea ea, Sandico sa vin decat dupa ce se stinge focul la noi si intra tata in casa. Atunci am sa-i spun ca mai raman cu frate-miu si cu altii, ca sa mai mergem pe la vecini, pe la alte focuri. Iar daca la voi inca mai arde, atunci am sa vorbesc cu frate-miu sa venim amandoi acolo.
  • Dar taica-su asta nu pleaca si el pe la nasi, ca tot omul? Ca tot asa se tine obiceiul de lasatul secului. Ai mei or sa plece si se intorc tarziu, dupa miezul noptii.
  • Nu pleaca ma, nu ti-am zis? Sunt certati cu nasii sau nu stiu ce naiba au, dar nu se duc.
  • Pai si ti-a zis ea ca daca nu mai arde focul la noi, atunci nu mai vine!?
  • Nu mai vine ma, asa mi-a zis, ca nu o sa mai vrea frate-su sa vina atunci, ca cica pleaca si el singur prin sat sa mai caute alte focuri.

***

Eram obositi si incruntati. Scotocisem in toate locurile unde am mai fi putut gasi oaresce care sa poata fi pus pe foc si ce gasisem era aproape nimic: un papuc de dama si o curea veche de la o geanta de piele.

  • Ma, eu ti-am mai spus, imi zise el intorcandu-si fata catre mine, are unchiu-tau Victor un cauciuc din asta mare, de tractor. Dar la el degeaba te duci, ca au mai fost si altii inaintea ta si cica nu-l da. Zice ca-i trebuie lui, ca vrea sa il taie si sa faca din el o troaca la porci, sau asa ceva.
  • Mai Mihaita, dar tu chiar nu vrei sa ma intelegi!? E musai, musai, ma sa facem un foc cat mai mare, sa se adune la el toata lumea din sat, atunci cand s-or stinge focurile pe la ei. Tu nu ai auzit ce ti-am spus pana acum: ca a vorbit Sandica astazi cu ea, si ca ea i-a spus ca nu poate sa vina decat mai tarziu, dupa ce se stinge focul la ei si intra tac-su in casa! Mai Mihaita, sa stii ca pana la coada eu ma duc la unchiul Victor sa i-l cer! Ce am de pierdut, fie ce o fi, stii si tu vorba aia: ori la bal ori la spital!

***

M-am asezat mai la o parte si m-am rezemat cu spatele de o uluca privindu-o duios. Focul desena pe chipul ei viu povesti din lumini si umbre atat de frumoase, incat as fi ramas acolo sa le privesc toata noaptea. L-am cautat din priviri pe Mihaita si el mi-a raspuns complice miscand usor din cap.

  • Ramane asa cum ne-am inteles, am citit de la distanta soapta de pe buzele lui.

L-am vazut apoi cum trage adanc aer in piept si incepe sa topaie in jurul focului ca un smintit zeu pagan al amorului.

  • Uraliaaaaaa baaaa, a urlat el din toti bojocii, cine s-a insurat baaaa!? Toni baaaa!  Si pe cine a luat baaa?! Pe Stefania baaa! Si ce i-a dat baa? Doua cepe-n loc de iepe, baa!  Doi cotoi in loc de boi, baaaa!!!

©️copacul.ro

VN:F [1.9.12_1141]
Rating: 0 (from 0 votes)
Share

bozgorul

Posted by on Wednesday, 13 January, 2021

Imi spuneau bozgorul, un cuvant rau, de focul caruia plangeam deseori pe ascuns cu obida. Nu prea aveam prieteni, dar, in vecini, locuia Mihaita, un copil tot de varsta mea, sarman si el, deopotriva cu mine. Ne jucam uneori impreuna aproape de casa, in valea de la marginea satului, in nisip, cu mainile goale.

  • Ba, dar ce faceti voi aici?! ne-a izbit fara veste, intr-una dintre zilele cand eram la joaca, intrebarea venita de deasupra noastra, de pe buza malului la umbra caruia rascoleam nisipul.

Am ridicat privirea si, de acolo de sus, ne vegheau umbrele mari ca ale unor pasari de prada a doi copii. 

  • Ne jucam in nisip, le-a raspuns Mihaita cu veselie, aratandu-le incurcat mainile murdare pana mai sus de coate.
  • Uite ma, asta e cu bozgoru’ ala, s-a mirat cel mai mic dintre cei de sus, chiraind cu voce tare catre celalalt!

Sa tot fi avut si el varsta mea si a tovarasului meu, dar, privindu-l cum statea acolo sus, deasupra noastra, parea mai mare si mai impunator. Langa el statea un al doilea, aproape barbat, cu un inceput de mustacioara, bine legat si vanjos, asa cum sunt pe la sat copiii obisnuiti de mici cu muncile campului.

  • Ba, voi nu stiti ca nu aveti voie aici, s-a otarat din nou cel de varsta noastra? 
  • Si tu, de ce te joci ba cu bozgoru’ asta, s-a burzuluit apoi suparat la Mihaita? Ia du-te tu acasa si joaca-te acolo!

Mihaita s-a ridicat incurcat, a facut cativa pasi inapoi indepartandu-se de umbra malului, a ridicat ochii si i s-a adresat: 

  • Marinica, dar ce faceti ma voi pe aici!?
  • Am dat apa la capre, nu vezi, a raspuns acesta, fluturand energic o galetusa de tabla!?
  • Dar de ce zici ba ca te joci cu bozgoru’ asta, a repetat el intrebarea? Asta vorbeste ba romaneste? 
  • Vorbesti ba romaneste, mi s-a adresat apoi mie? 

Si imediat a continuat rastindu-se din nou la Mihaita:

  • Dar de ce stai ba asa acolo? Ia vino pana aici sus sa te intreb ceva!

Si Mihaita s-a urnit supus si a pornit sa inconjoare malul catre poteca de urcare. Si apoi s-a facut liniste, umbrele de sus s-au retras si eu mi-am plecat privirea continuand sa zamislesc forme din nisipul moale.

Dar, deodata, fara veste, cum stam asa acolo aplecat in genunchi, spatele, capul si hainele mele au simtit stropii bogati ai unui lichid cald, cu miros intepator si gust sarat

Am sarit cu dezgust la o parte, am ridicat privirea si, sus, l-am descoperit pe Marinica, cu pantalonii coborati in vine, ranjind diabolic, si tintindu-ma precis cu jetul de urina.

  • Pleaca ba de aici, n-auzi, ca altfel ma pis pe tine, s-a rastit el!
  • Dar ce ti-am facut eu, i-am strigat?! Si m-am oprit cat sa-mi ascund lacrimile, caznindu-ma din rasputeri sa imi sterg urina din par si de pe fata.
  • Am sa te spun lui mama, l-am amenintat cu obida! Si m-am pornit sa plec spre casa, cu capul in pamant, pasind insa cu hotarare.
  • Ia pune ma mana pe el, ia prinde-l ma, Aurele, am mai auzit in urma mea indemnul de sus, insotit de bufnitura unei umbre mai mari si imediat si a unei umbre mai mici, care strangea insa in pumn umbra cu toarta a unei galetuse de tabla! 

***

Va trebui sa-l scoatem mi s-a confesat domol omul cu halat alb din fata mea. Creste acolo de mult timp si a ajuns acum sa iti impinga incisivii unul peste celalalt spre afara, peste buza. L-am privit cu ochii licarind a speranta, aprobandu-l cuminte cu o miscare din cap. Ajunsesem la varsta cand incepusera sa imi surada fetele si dintii mei in dezordine nu imi erau deloc de vreun ajutor. O intamplare nefericita din urma cu mai multi ani facea ca unul dintre ei sa imi creasca stramb, intors spre interior, strapungand cerul gurii, ca un corn ascuns de rinocer. Cat era ziua de lunga il masuram cu limba, era acolo de atat de multa vreme incat nici nu imi mai imaginam cum ar fi sa nu mai fie. Chiar si multe luni dupa ce a fost scos, continuam sa simt, iscodind cu varful limbii, craterul ramas in locul unde a fost. 

***

Am ramas singur si m-am ridicat cu greu. Ma dureau coastele si pieptul. Din gura deschisa sangele galgaia tacut inrosindu-mi hainele. Pe umeri inca mai simteam apasarea grea a unei umbre mari cu genunchiul ei tintuindu-ma la pamant si, in jurul ei, vedeam rotindu-se ametitor o umbra mai mica, manuind o galetusa din tabla, cu care ma izbea fara mila.  Cu limba imi pipaiam dintii din fata si ii gaseam ciudati, moi ca o carpa, ii simteam cazuti spre-napoi, peste limba amortita si incercam sa ii indrept gemand de durere. Am privit spre cararea care ducea acasa si de acolo venea, intr-un suflet, mama. Alerga cu ochii cuprinsi de spaima si in urma ei alerga Mihaita plangand domol. Am intins mana catre ei si m-am lasat intr-un genunchi.

  • Iarta-ma, mama, i-am soptit, mi-am murdarit hainutele! 

M-am intins apoi la pamant, am inchis ochii si am gemut incet atunci cand am simtit mainile ei cum ma cuprind, ma ridica la piept si ma poarta departe.

©️copacul.ro

VN:F [1.9.12_1141]
Rating: 0 (from 0 votes)
Share

unchiul

Posted by on Monday, 11 January, 2021

Stiam bine locul unde crestea pelinul. Atunci cand esti copil descoperi cu usurinta lucruri care, oamenilor mari, le scapa. Cand reveneam cu bratele incarcate, nu-mi mai incapeam in piele de mandrie cand auzeam vocea mirata a mamei.

  • Dar unde l-ai gasit ma asa repede?! Si uite ca e pelin din ala bun. Musai sa imi arati si mie de unde il iei!
  • E secret, ii raspundeam zambind, arzand de nerabdare sa incepem ritualul nostru in doi.

Erau putine datile cand ma simteam asa de apropiat de mama ca atunci cand fierbeam impreuna sapunul.

  • Du-te ma de aici sa nu te arzi, imi spunea! Ai de grija cu soda aia caustica! Hai, acum vino de invarte in ceaunul asta, cat sa mai fac si eu una – alta, dar sa invarti incet ca sa nu te stropesti si sa mai bagi si in foc cate un lemn, din cand in cand.

Si eu invarteam bucuros, ca intr-o potiune vrajita care crestea, se ingrosa si mirosea a flori ca parul mamei.

Toamna tarziu, atunci cand muncile campului se terminau si se adunau roadele, sosea la noi in vizita si Unchiul.

Il priveam cum coboara greoi din Dacia noua, proaspat spalata, si ma apropiam atingand timid cu varful degetelor tabla fermecata, rosie ca focul.

  • Ia mana de acolo nepoate, sa nu o zgarii, ma intampina unchiul.
  • Ia vino si tu nepoata, o indemna apoi pe mama, si ia de aici ca v-am adus franzelele astea doua si un baton de salam. De la mine mai putin si de la Dumnezeu mai mult, vorba aia, se scuza el. E saracie la capitala, ce sa-i faci, e viata grea, nepoata.

Si mama le primea cu delicatete, le prindea cu varful degetelor si apoi saruta obrazul nadusit al unchiului.

  • Bine ai venit pe la noi, il intampina ea. Trebuie ca esti obosit si flamand de pe drum.

Si-l aseza la loc de cinste in capul mesei incarcate cu bucate alese, indemnandu-l cu dragoste:

  • Hai unchiule gusta si branza asta, si sunca. Am mai taiat si noi si un porc, ii spunea. Uite ia si din muraturile astea facute de mine.
  • Hai unchiule sa-ti pun si un pahar cu vin, intervenea atent si tata. Productie de anul asta, nici nu s-a limpezit inca.
  • Cum sa nu, pune nepoate, pune, il imboldea unchiul! Auzi, sa-mi dai si la Bucuresti o damigeana doua din asta, asa tulbure cum e el, lasa ca e bun, mai bem si noi ca sa facem sange.
  • Bravo ba nepoate, ba nepoata, ii complimenta apoi cu voce rasunatoare, vezi de aia imi place mie de voi, ca sunteti gospodari. Ce e al vostru e al vostru. Ce sa mai vorbim, aveti de toate.

Si continua in aceasi masura.

  • Auzi, dar buna e si branza asta, buna, buna… sa-mi dai si din ea, dar nu mult, asa un kilogram, doua si pune si cateva borcane din alea cu muraturi.

Si, rand pe rand, toate astea si inca multe altele, se asezau cuminti si ordonate in portbagajul pantecos al daciei de culoarea obrajilor treziti la viata ai unchiului.

  • Ia mai aseza-ti-va ba si voi pe aici, mai stati, sa ne veselim si sa ne bucuram, ne indemna apoi unchiul, si, vorba aia, cand ne-o fi mai rau, ca acum sa ne fie!

Si, dupa un timp se sumetea, isi stergea cu dosul palmei grasimea din barba, slobozea un chiot prelung, se ridica clatinandu-se, intindea paharul gol pentru a fi reumplut de tata, il ridica deasupra capului si rostea urarea lui preferata.

  • I-auze-o pe asta, nepoate! Numai pe asta si plecam, inca doua si mai stam, ia de bea si mai cere, si hai sa mergem ca-i tarziu.

Si asa trecea intreaga noapte si apoi venea si a doua zi, cand, abia ridicandu-se de la masa de pranz, cu ochii inca grei si vadit in intarziere, unchiul da zor sa plece.

  • Ba nepoata, ufff, cum m-am luat cu altele si vezi ca eram gata-gata sa uit, si sa vezi ce imi patea apoi pielea acasa. Sapun de casa de ala bunul, mai ai? Sa-mi dai si mie vreo cateva calupuri. Porcariile astea de le cumparam de pe la magazin sunt si scumpe si parca nici nu spala deloc. Offf, ca ce viata buna mai duceti voi aici la tara si noi cum ne mai chinuim pe la oras.
  • Cum sa nu, unchiule, se avanta mama. Avem, dar il tinem in pod, dar se urca asta micu’ mintenas.
  • Urca ma repede si scoate vreo zece calupuri din alea mai mari, colorate mai in verde si mai frumos mirositoare pentru unchiu-tau.

Si eu ma urcam, si prindeam calupurile in bratele mici si le sarutam pe frunte de despartire ca pe niste odoare de pret. In ele era pelinul meu, munca mea, sufletul meu, sortit sa plece pe pustie in pantecele incapator al unei dacii rosii si flamande.

Haideti repede ca pleaca unchiul! E graba, e foc. Mai pune si cosul ala, pune si o funie de ceapa si una de usturoi si aia si ailalta.

  • Auzi nepoata, mai zicea unchiul la sfarsit clatind din cap cu ingrijorare, pana la capitala e cale lunga. Taie si tu niste felii din franzelele alea si fa asa, cu ce mai a si tu, un sendvis, doua pentru drum. Oi opri pe la vreun popas sa-mi mai ostoiesc si eu foamea.

Si felia mama franzelele, punea intre ele salam si branza, punea slanina, ceapa verde, muraturi si sare. Le invelea frumos intr-un stergar nou, pentru unchiul.

  • Hai, la revedere nepoata, ramas bun nepoate, ca tare frumos mai e la voi. Mi-e dor sa ma intorc si sa ne revedem cat mai repede. La noi ce sa-i faci, e oras, e zgomot, e praf.
  • Hai, sa va traiasca si asta micu’, si sa te tii de scoala ba, auzi, daca vrei sa scapi de sapa…

Si m-am tinut. Si au trecut anii si am plecat la capitala. Locuiam la camin, si acolo m-au ajuns vorbele profetice ale unchiului. Asa era, la Bucuresti nu erau de niciunele. O duceam greu, si cu mancarea si cu somnul. Mancam te miri ce si dormeam pe un pat cu salteaua rupta si mirosind a urina veche.

Odata, la camin, m-a vizitat tata.

  • Ma, da ai slabit, esti doar pielea si osul pe tine, s-a mirat el. De ce nu te mai duci si tu pe la unchiu-tau, iti mai speli o haina, mai mananci si tu o ciorba calda. Doar stii cat tine unchiul la tine.

Si asa ca am plecat sa-l vizitam impreuna.

Am ajuns la el cu greu, era drum lung, si osteniti si flamanzi am batut in poarta grea din fiert forjat. A iesit unchiul si, cand ne-a vazut, s-a bucurat din tot chipul ca de o boala rara.

  • Hai, nepoate intrati putin, ne-a indemnat, dar sunt pe fuga sa stiti. M-ati prins prost, joi e ziua cand ma duc sa pun bilete la loto, imi incerc norocul, cine stie, poate scap si eu de saracia asta.

Si am intrat, si eu si tata ne-am descaltat cu smerenie si am urcat mai multe randuri de scari albe si reci. Ce casa frumoasa avea unchiul!

  • Luati ba loc, ne-a indemnat unchiul cand am ajuns sus.

Si ne-am asezat amandoi stanjeniti pe niste scaune grele de lemn, in fata unei mese mari goale, schimband priviri flamande. Apoi, incet, incet, din vorba in vorba, dupa un timp, a venit in sfarsit si intrebarea mult dorita a unchiului.

  • Si ce ziceti ba nepoate, ati mancat ceva?
  • Am ciugulit unchiule cate ceva, mai de dimineata, pana sa plecam spre incoace, il aud rostind, cu politete, pe tata.
  • Mare pacat ba nepoate, mare pacat, ne compatimeste unchiul. Daca nu mancati va dadeam o tuica. Dar asa pe mancatelea nu prea mai intra. Aia e!

Si-am mai schimbat cateva cuvinte si apoi am plecat, grabiti de ora de inchidere de la agentia loto.

  • Eu prost, vezi, e numai vina mea, imi maturisea tata pe drumul de intoarcere. Nici nu stiu de ce mi-a venit sa-i spun ca am mancat, dar asa e politicos sa raspunzi, apoi mi-a fost rusine sa ii mai cer ceva de mancare. Dar tu sa nu faci ca mine, ca, uita-te si tu, cu rusinea mori de foame. Cand ai sa te mai duci pe la el, tu sa ii zici direct in fata ca nu ai mancat. Iti da atunci si-o tuica, iti da si-o ciorba.

Si am luat aminte de sfatul tatei, si, peste cateva saptamani, intr-una dintre zilele alea cand, la camin, pe pervazul frigider al ferestrei se plimbau nestingheriti porumbeii, i-am mai facut inca o vizita unchiului.

  • Intra nepoate, intra, imi zice, dar sa stii ca ma grabesc tare, ca m-a invitat la el un vecin ca sa jucam table. Ce sa-i faci, nu pot sa-l refuz ca am eu la el o obligatie. A aranjat anul trecut cu cineva de a bagat-o pe fiimea la serviciu bun la stat.
  • Si ia zi, ce mai face ma-ta, tac-tu? Sunt bine? Ca dor imi e sa merg sa ii revad cat mai curand.
  • Sunt bine unchiule, ii spun. Sunt bine!
  • Dar tu ce mai faci, ba, continua el ranjind vesel? Ai slabit ca lupta de clasa. Ia zi ai mancat ceva azi?

Si atunci, dupa sfatul tatei, zambind rusinat, cu privirea plecata ii raspund timid.

  • Ca sa ti-o zic pe aia dreapta, unchiule, nu prea am mai mancat de ieri.
  • Pacat nepoate, mare pacat, ma caina el, daca nu erai pe stomacul gol iti dadeam un vin…

©️copacul.ro

VN:F [1.9.12_1141]
Rating: 0 (from 0 votes)
Share

navetist

Posted by on Tuesday, 5 January, 2021

Autobuzele erau altfel atunci, si de fapt chiar nimeni nu le numea asa. Inca eram copil cand plecam cu rata. 

Eram navetist, iar asta in satul nostru nu era putin lucru. La noi cei mai multi dintre oameni nu aveau unde sa plece si erau chiar unii care nu plecasera deloc.

Eram doar un copil si plecam in zori, pentru a ma intalni cu viata. Ma imbarcam supus cu gandul la drumul de intoarcere. Aveam abonament dar nu il foloseam niciodata. Ma cunosteau soferii si ma asteptau daca somnul ma-ntarzia putin.

Lumea era atunci un spatiu firesc si totul se platea simplu, cu obrazul. La magazin, la brutarie, si mai ales la MAT, pe caietele soioase, timpul aduna registre marunte de randuri scrise stramb. Din cand in cand venea o zi cand banii prindeau o putere nefireasca, se rasculau si se repezeau furiosi peste randuri, smulgand pagini din registre, cumparand zahar candel, covrigi si halvita. Aceasta era ziua de salariu. 

Eram copil si calatoream cu rata. Ma cunosteau toate statiile. Uneori imi cumparam un covrig si, inainte de-al musca, ii marturiseam, ca unui duhovnic, in soapta, secretele.

Aveam ceva bani, nu multi, dar ii strangeam cu grija si ii numaram cu placere. Ii primeam de la mama, de la tata, munceam uneori. Cand adunam destui, cumparam ceva tot pentru mama, ii cumparam nimicuri si o priveam cu mandrie cum, in ziua aia, ea se bucura ca un copil. 

Am fost si eu un copil calatorind cu rata, ca in pantecele unui cocon vrajit, prin geamul prafuit o lume intreaga ma astepta sa intind aripile s-o descopar.

©️copacul.ro

VN:F [1.9.12_1141]
Rating: 0 (from 0 votes)
Share

groapa

Posted by on Monday, 4 January, 2021

Am scris acest ghid despre cum sa nu fi mare, ca sa-l citesc mai tarziu, in zilele in care o sa uit totul.

Cand eram copil am sapat in pamant o groapa. Am umplut-o in fiecare zi cu apa trudnic carata cu galeata de la fantana de la marginea satului, ca pe un ochi mare al pamantului, care plange. Cand am plecat prin lume, am tot carat groapa dupa mine prin diversele locuri unde am ajuns. Cand m-am mutat insa la oras, cu chirie, nu am mai gasit unde sa o tin. La inceput, am asezat-o in cada pentru un timp, dar iubita mea de atunci a tot insistat sa o mut, ii amintea poate prea mult de noroi pe picioare. De acolo am scos-o in balcon, apoi am inchis-o intr-un dulap. 

De ce nu renunti tu la groapa asta? Alege, mi-a spus, groapa sau eu?! 

Si am ales. Apoi am fost fericit o vreme. Groapa se intindea practic oriunde prin casa. O gaseam fie lafaindu-se in mijlocul covorului din sufragerie, fie torcand langa usa frigiderului. Ziua paseam cu grija si noaptea dormeam cu toate luminile aprinse, ca sa nu ma cobor in graba, sa o calc in mijlocul ochiului ei si sa o strivesc. 

Dupa cativa ani, voluntar, am scos-o afara langa bordura din gradina blocului, am batut in pamant un cui si am legat-o de el cu un lant ca sa nu fuga, i-am pus chiar si un lacat ca sa nu o fure cineva. O vizitam la inceput la fiecare ceas, apoi in fiecare zi, apoi la o saptamana, si intr-un tarziu chiar mai rar. 

Cand vorbeam la telefon cu mama, ea nu uita niciodata sa ma intrebe: Ce iti mai face, mama, groapa? 

La inceput ii povesteam zambind bucuros cate in luna si in stele. 

I-a dat primul dinte, ii spuneam! A clipocit ca o furtuna toata noaptea si nu am inchis un ochi! I-a crescut primul zambet, si acum il tine asa atarnat peste chip tot timpul!

Mama ma vizita ades si atunci aduceam groapa inapoi in casa si ma comportam ca si cand nu s-ar fi schimbat nimic. Dupa o vreme, insa, mi s-a parut prea greu sa ma mai prefac, inventam scuze si imi chemam parintii in vizita mai rar. Apoi am inceput chiar si la telefon sa ii reped: 

Mai lasa-ti-ma in pace cu groapa aia a voastra, le spuneam. De ce ati insistat de la bun inceput sa plec cu ea la drum, numai ma incurca si imi face praf toata viata mea sociala. Intre oamenii cu care umblu niciunul nu mai are o groapa. Ei au haine, masini, apartamente si vacante. Eu am tampenia asta de gaura pe care sa o port pana ma rad toti.

Ma gandeam, imi raspundea mama, ca acea groapa sa iti aminteasca de tata-tau, de mine, de pamantul din curtea noastra. Dar daca te incurca o poti intoarce la noi sa o ingrijim pentru tine. O sa o umplem zambind in fiecare zi cu apa carata cu galeata de la marginea satului, o sa ii tinem malurile incarcate cu flori si o sa ii pastram apa limpede si buna.

Intr-o duminica, am ingramadit groapa in portbagaj, am aruncat peste ea o patura mai veche si am dus-o acasa in gradina parinteasca. Pe drum imi spuneam in gandul meu: ii va fi mai bine acolo. O groapa nu e facuta sa fie tinuta la oras, in plus eu sunt toata ziua la serviciu si chiar daca as vrea nu ma pot ocupa de ea ca lumea, asa cum merita. Pana la urma e o groapa prea batrana ca sa o tot trambalez de colo pana colo. Oricum am sa le trimit bani in fiecare saptamana, sa ii cumpere haine si apa de ploi. Am sa o cer la telefon tot timpul si am sa o vizitez tot la cateva zile. 

Dar de ce nu ramai m-a intrebat mama, cand am ajuns? Am pregatit clatite asa cum iti plac tie, ti-am pregatit patul tau.

Nu raman, m-am scuzat grabit, e deja tarziu si maine ma trezesc devreme. Am serviciu, i-am spus, am o functie, am oameni de condus si proiecte de indeplinit. 

Bine, mi-a raspuns, mergi sanatos, mama! Am sa iti pun clatitele in pachet.

Demult nu mai stiu ce mai face groapa mea. De curand un vecin mi-a trimis pe telefon cateva poze cu ea, o gaura seaca si murdarita de balarii, ca o crapatura urata si uscata in care sta ingropat tot sufletul care am uitat sa mai fiu.

©️copacul.ro

VN:F [1.9.12_1141]
Rating: 0 (from 0 votes)
Share