COPACUL

E adevarat, nu sunt bogat… dar din putinul meu tot pot sa ofer oamenilor un dar de pret. Oxigen. 

Am calculat ca daca imi tin respiratia 1 minut la fiecare 6 minute din viata mea, din economia facuta, pot darui oamenilor un copac in fiecare zi.

©️copacul.ro

In viata doar primii 100 de ani sunt mai grei.

Astazi am primit o veste care, pe langa faptul ca m-a bucurat foarte tare, mi-a amintit si ca am cam neglijat in ultima vreme acest loc. Multumesc Echipei TOTB pentru acest premiu care ma onoreaza si ma motiveaza sa incerc sa devin si mai bun.

Bloggeri in afara cutiei

S-a incheiat inca un concurs TOTB. Ideea noastra era sa atragem cat mai multi bloggeri care sa scrie despre fenomenele pe care le abordam si noi pe Cutie. Iar rezultatul este mai bun decat ne asteptam. S-au raliat la proiect 57 de bloguri, iar noi n-am reusit sa ne limitam la doar trei dintre ele. Asa ca, pe langa cei trei castigatori, inca doua bloguri vor beneficia de un parteneriat si de un link pe TOTB.ro.

In primul rand, ne cerem scuze ca nu v-am prezentat evaluarea concursului in weekend, asa cum v-am promis. Nu ne-a fost foarte usor sa alegem. Au fost extrem de multe bloguri interesante, extrem de multi oameni dedicati, asa ca a trebuit sa ne sfatuim bine inainte sa alegem. Am incercat alegeri care sa acopere cat mai bine paleta larga a blogurilor inscrise, asa ca ne-am gandit si la bloguri la care in mod normal nu ne-am fi gandit.

Iata selectia:

The Adviser – http://www.theadviser.ro

Am ales acest blog pentru ca am gasit aici articole care exprima pareri personale, trasee interesante de parcurs prin tara, intamplari urbane si multe altele. Merita sa lecturezi blogul, avand in vedere ca aopera o paleta larga de interese, de la viata urbana, mediu, pana la ganduri mult mai personale. Ne-au placut atat valoarea informatiilor, cat si modalitatea de abordare. Asa ca TheAdviser primeste de la noi primul premiu.

Tabara Altfel – http://www.tabara-altfel.ro/

Tabara Altfel este un site intreg, dar noi am evaluat doar blogul. De la inceputul concursului, cei care scriu pe acest blog au fost implicati si activi si au generat un content extrem de interesant. De la fotoreportaje pana la povesti urbane, de la graffiti pana la natura si prezentari de orase, gasesti orice aici. Este fun si dragut scris, asa ca al doilea premiu merge la ei.

Vantul – http://vantul.blogspot.com/

Desi la prima vedere este greu sa faci o legatura intre TOTB si acest blog, noi ne-am gandit ca se integreaza bine in selectia noastra de bloguri. „Vantul” este un fotoblog si unul chiar interesant. Ne spune povesti, ne arata jungla urbana. Ne-a placut in mod deosebit postarea Noi locuri de munca in timp de criza? Acesta e al treilea blog castigator, dupa noi.

Parteneriate:

Avand in vedere ca ne-au placut foarte mult inca doua bloguri, ne-am gandit sa le punem si pe ele in blogroll si sa le oferim cate un parteneriat cu TOTB. Unul prezinta numeroase retete culinare pentru oamenii care isi traiesc viata in spiritul TOTB, iar unul abordeaza subiecte legate de ecologie si de stilul de viata sanatos.

Cele doua bloguri sunt:

Reteteistete – http://reteteistete.wordpress.com/

Organic in Romania – http://organicinromania.blogspot.com/

Va multumim ca ati participat la concursul nostru si va invitam sa continuati ce ati inceput in ultimele cateva luni.

Daca doriti parteneriate cu TOTB pe viitor, va stam la dispozitie.

Viata este ca un magazin colorat de pantofi. Moda se schimba in fiecare sezon, iar atunci cand nu mai tii pasul opinia generala te pedepseste prompt.

Din cand in cand, ziua in care porti pentru prima data o pereche de pantofi noi, vine implacabil in existenta ta. De cat de pregatit vei fi de sosirea ei va depinde, in mare masura, confortul tau viitor.

Sa incalti o pereche de pantofi noi e ca un pariu pe care il faci cu zeii norocului. Daca pantofii te strang, atunci chiar si cel mai mic pas devine o experienta dureroasa.

Daca vei schiopata, atunci ceilalti pot sa sprijine mersul tau sovaitor. Fara ceilalti, viata ta e ca un magazin cu rafturile goale in care nu intra nimeni niciodata.

Ma numesc Antonio si sunt dependent de trenuri. Aveam 6 ani cand am inteles pentru prima data acest lucru. Locuiam pe atunci in Campia Baraganului, iar cea mai apropiata gara era la 5 km de sat. Eram un copil dezradacinat, neinteles, departe de Ardeal, locul pe care l-am numit intotdeauna acasa si simteam ca trenurile reprezentau singura mea legatura cu lumea. Credeam pe atunci ca mintii mele, ca sa poata sa ajunga de la punctul A la punctul B, ii trebuia un tren, chiar daca, uneori, unul imaginar.

Colectionam cu ardoare cartile de “Mersul Trenurilor” si,  prin bunavointa unui unchi care lucra la CFR , intrasem in posesia editiilor anuale pe ultimii 10 ani. Le studiam atent si le comparam cu grija. In cartile mele trenurile cresteau si deveneau Accelerate, apoi trenuri Rapide; trenuri noi se nasteau sau, unele mai vechi, parasite de calatori, mureau.

Pentru ca nu puteam sa ma duc la halta satului  in fiecare zi, deschideam la umbra unui copac cartile mele cu trenuri si calatoream alaturi de ele cu gandul in te miri ce colturi ale tarii, numind rand pe rand haltele dar si statiile mai mari aparute in cale.

Cunosteam magistralele pe de rost, fara greseala. Magistrala 800 ma ducea la mare, 200 la Sibiu, 300 ma ducea acasa si asa mai departe.

In scoala generala, oricui ma intreba ce vreau sa ma fac atunci cand voi fi mare, ii raspundeam imediat: mecanic de locomotiva. Iubeam trenurile si garile pentru ca reprezentau, pentru mine, un portal minunat prin care ma puteam transfera oricand acasa.

Si trenurile si garile m-au marcat definitiv in toate etapele vietii mele. Trenul era cel care ma ducea acasa in fiecare vacanta, tot el era insa si cel care ma aducea fara voia mea inapoi. In liceu am facut “naveta” cu trenul, ceea ce era o ciudatenie in satul meu, halta fiind departe de sat, peste un rau care de multe ori ramanea fara de pod, peste o padure intunecata, peste mult noroi si troiene de zapada.

Dar, dintre toate garile din lume, prin care am trecut sau am zabovit, cel mai mult am iubit Gara de Nord, Gara mea de Nord.

De Gara de Nord m-am apropiat fundamental atunci cand am venit la facultate in Bucuresti. Ma asteptau 5 ani pe care trebuia sa ii petrec intr-un loc pe care nu il intelegeam, imi era strain si de care incercam sa scap cu toata fiinta mea. Ma duceam atunci in fiecare zi in Gara de Nord si imi imaginam ca sunt un calator care asteapta un tren anume, cu care avea sa plece departe peste numai doua sau trei ore. Imi faceam griji atunci sa nu intarzii,  ma asezam cuminte pe peron si asteptam cu infrigurare sa fie tras trenul meu din acea zi.

Trenul venea, calatorii se urcau si peronul se golea in jurul meu. Alaturi de ei se urcau si gandurile mele. Dupa ce trenul pleca il petreceam in gand zeci de statii, le stiam pe toate pe de rost din Mersul Trenurilor. Asta era forma prin care evadam din acel loc, asa ma incarcam cu energia necesara pentru o noua zi.

In timp, vizita mea in Gara de Nord a devenit o necesitate zilnica. In primii ani de facultate imi imparteam timpul intre 3-4 zile petrecute in Bucuresti si 4-3 zile petrecute in satul din Baragan cu diverse interese. Dupa o vreme am plecat din Bucuresti mult mai rar, dar intotdeauna in sesiune  invatatul ma gasea in cate un tren; memoram fantastic de usor asa.

Chiar si dupa ce accesul in Gara de Nord s-a facut contra cost, imi rupeam acea taxa din putinii bani de student si continuam sa merg acolo.

Dupa o vreme am locuit in Crangasi cu chirie si, de multe ori, atunci cand veneam seara de la lucru, coboram cu o statie inainte si traversam Podul Grant pe jos, pe pietonala. Traversarea atunci imi lua chiar si 2 h, pentru ca la mijlocul podului eram de multe ori furat de privelistea trenurilor care veneau sau plecau. Le recunoasteam cu usurinta, le stiam drumurile si le urmam in gand pe toate. Le certam cand intarziau sau le felicitam atunci cand le vedeam vrednice si curate. Trenurile mele!

Nu am mai mers de patru ani cu trenul. Am fost de atunci de cateva ori in Gara de Nord sa astept pe cineva. Locul pare ca nu s-a schimbat deloc in toti acesti ani. Dar astazi trenurile intarzie mai mult, iar calatorii sunt mult mai putini. Mersul Trenurilor nu se mai tipareste, iar colectia mea veche de carti s-a pierdut si alaturi de ea s-a pierdut si clestele de bilete, pe care mi-l daruise demult un controlor cucerit de pasiunea dar si de cunostintele mele legate de trenuri.

Dintr-un om preocupat sa reziste in Bucuresti 5 ani de facultate, am devenit un om care locuieste aici de aproape 15 ani. Am descoperit in tot acest timp multe locuri frumoase, am avut bucurii dar si tristeti, ca oricare.  Multe s-au schimbat in jurul meu si multe s-au schimbat si in mine. Un lucru a ramas insa la fel. Si acum, de fiecare data cand imi apare o oportunitate fericita, ma duc bucuros acasa in Ardeal …Cu masina.

Copilul tacea. Dar nu pentru ca ii statea in fire sa o faca. Tacea ca de fiecare data in fata unui joc nou. Curand a inceput sa ii invete curios regulile.

Eu sunt Copilul, spuse el.  Tu cine esti?

Mie oamenii imi spun Parcul, sunt de multa vreme aici.

Eu am 3 ani, spuse Copilul. Vrei sa te joci cu mine?

Parcul zambi! Acest copil ii amintea de el cand era tanar. Cand nu avea nici macar alei, iar copacii lui falnici de astazi erau de inaltimea copilului din fata sa. De atunci au trecut multi ani, multe s-au schimbat in jurul lui… si el s-a schimbat mult. Dar el, Parcul, a invatat in timp sa accepte toate aceste schimbari. Pe cand era inca tanar, prezenta oamenilor in apropierea sa il inspaimanta si il facea sa se ascunda in sine.  Isi aminteste cat de speriat a fost cand,  intr-o zi, in ochiul lui albastru de apa in care nu veneau sa se oglindeasca decat norii, soarele sau luna, cerul a fost ocoperit de niste uriasi urati de beton. O vara intreaga a clipit des incercand sa se lepede de imaginea infipta acolo, adanc. Dupa o vreme a descoperit ca din uriasii de beton razbateau pana la el multe voci, multe rasete, multe povesti care se construiau in fiecare zi chiar sub ochii lui. Noaptea, uriasii se umpleau de lumini si umbre, iar Parcul nu s-a mai simtit singur niciodata.

Ce jocuri stii tu? il intreba Copilul privindu-l direct in ochiul lacului.

Pe cand era cu doua decenii mai tanar un alt copil il provocase la fel, isi aminti Parcul. Copilul de atunci avea ochii copilului de acum. Zambi din nou… Mai tarziu, Copilul de atunci avea sa devina Baiatul care a cunoscut o fata, chiar aici pe o banca de langa lac. Tot Parcul i-a ascuns Baiatului devenit Tanar, primul sarut oferit de fata devenita Adolescenta.

Hai sa ne jucam, ii spuse el copilului. Dar sa ne jucam frumos, iar tu sa fii atent sa nu ma ranesti in  joaca ta.

Dar cine castiga jocul, a intrebat Copilul?

Tu il castigi, i-a raspuns Parcul. Tu il castigi daca nu ma murdaresti si nu imi rupi iarba si crengile.

Am imbatranit si am obosit, tu m-ai obosit.  Sunt singur, pentru ca tu m-ai lasat singur. Daca o sa te trezesti la timp, sa-mi amintesti sa ploua maine! Chiar daca nici ploaia nu mai este ce a fost.

Cat timp tu dormi, eu sufar. Ma dor copacii, ma dor pasarile si norii, ma dor apele si muntii. Ma dor toate darurile pe care ti le-am facut.

Nu esti atent. Nu esti niciodata atent, iar urmele pe care pasii tai le lasa in carnea mea, ma ranesc de moarte. Ma ucizi in fiecare zi. Pe tine te ucizi in fiecare zi.

Sunt bolnav si, din ce in ce mai des, semnele bolii mele ajung pana la tine. Nu poti sa nu le vezi… dar totusi le ignori.

Te crezi urias, dar urias este doar raul pe care il faci.

Esti orb. Esti atat de orb incat ochii tai nu reusesc sa vada intregul. Pentru ca ochii tai nu vad mai departe de azi, mai departe de tine. Iar tu nu esti TOTUL.

Esti surd. Esti surd pentru ca urechile tale obisnuite sa auda,  s-au dezobisnuit sa asculte.

Esti mut. Esti mut pentru ca iti este mai usor sa taci. Iar mintea ta a uitat sa inteleaga.

E tarziu. E mult prea tarziu. Intre azi si maine nu mai este decat Noapte.

iar tu OMULE nu te vei trezi la timp pentru a salva PAMANTUL.

Copil fiind, citeam cu insufletire povesti cu voinici lipsiti de frica, gata oricand sa isi mane interesele pana la capatul Pamantului, de multe ori chiar mai departe. Visam ades cu ochii deschisi si calatoria mea, alaturi de ei, mi se parea atunci aievea posibila.

Dupa un timp, singurul capat al Pamantului pe care am mai vrut sa il ating, a fost cel de la care incepe Lumea. La celalalt, cel de la sfarsit, mi-am inchipuit ca trebuie sa fie mare inghesuiala, din moment ce toti eroii mergeau doar acolo.

Dar cum as fi putut sa le deosebesc. In fata mea se deschideau mereu doua drumuri. Doar unul dintre ele m-ar fi dus la Inceputul Pamantului. Ori cel din stanga, ori cel din dreapta mea.

Cand am invatat sa-i intreb pe ceilalti, am constatat cu tristete ca nu cunoscusem inca nici un Fat-Frumos. Nici un fiu de Imparat, fie el Verde sau Rosu,  nu se afla in interiorul cercului meu de prieteni. Atunci am inventat singur cativa.

Mai tarziu, fara sa ma pot abtine, am creat si cativa monstri.

Acum, de cand am invatat sa ii recunosc, ii vad mereu in jurul meu,  multi Zmei nemilosi, multi Balauri inspaimantatori si putini, foarte putini Feti-Frumosi.

este prima muscatura pe care i-o aduci drumului care incepe. Iar daca il numesti asa este pentru ca stii ca vor mai fi altii care o sa-l urmeze, al doilea, al treilea, al patrulea pas… si de aici mai departe.
Desi ii vei masura cvasi-egal cu lungimea picioarelor tale, pasii tai nu o sa-ti para niciodata la fel. Cu unii te vei urca, cu altii te vei cobora… unii te vor purta inainte, iar altii te vor abate din drum. Iti vei aminti de unii cu placere, in timp ce pe altii vei face totul sa ii uiti. Insa toti pasii tai te vor invata si te vor creste. Drumul tau va fi “sfetnicul tau”.
De cateva ori in viata vei gasi in tine dorinta si putere sa deschizi o noua cale. Vei aseza cu nadejde la temelia ei un prim pas. Alti pasi vor veni sa te urmeze!