COPACUL

S-a imbracat anotimpul in fusta scurta… a plouat inghinal si gazonul razbate spre burta. Au venit gradinari, cosmetic sa-l regleze cu o coasa, dar norii-s pe cer si vremea e inca ploioasa.

Cosim in zadar, cat cerul ramane acoperit cu nori, e semn ca Dumnezeu prefera Pamantul… cu iarba si flori…

S-a nascut singur pe lume la umbra unui fir de iarba, pe malul unui lac lenes, in cel mai mare parc al orasului. Inca de cand a scos capul in lume s-a masurat neincetat cu lucrurile din jur, subjugat de o singura dorinta nebuna, aceea de a fi cel mai inalt si mai falnic din tot parcul.

S-a intrecut mai intai cu un fir de iarba, mai apoi cu o trestie bine infipta in malul lacului si nu si-a luat ragazul de a-si savura bucuria decat dupa ce, intr-o primavara norocoasa, si-a inaltat varful deasupra tuturor salciilor din zona.

Numele si l-a primit pe cand era inca tanar,  daltuit in suferinta coajei de un baiat cu un briceag, care a scris simplu: „Gelu”. Iar copacul, dupa o vreme, si-a considerat cicatricea un tatuaj foarte „cool”.

Aparitia tatuajului a marcat inceputul perioadei rebele a lui Gelu. O perioada nebuna, pe cand se amuza aruncand cu ghinde in capul oamenilor care i se plimbau pe la poale.  Tot atunci, isi aminteste zambind copacul, a apelat pentru un piercing la serviciile unei ciocanitoare renumite, colaborare de pe urma careia a ramas cu o sumedenie de gauri pe tot corpul.

Dupa ce a depasit aceasta etapa a vietii lui, Gelu s-a maturizat brusc. A realizat curand ca este diferit, ca este singurul de felul lui si ca are in viata o misiune importanta. A inteles ca trebuie sa devina cea mai mare umbra a parcului, ca trebuie sa invete multe lucruri noi, ca trebuie sa creasca tot mai inalt si sa ajunga poate pana la nori.

A inceput atunci sa priveasca cu atentie la oamenii care veneau in numar din ce in ce mai mare ca sa se ascunda de arsita la umbra ramurilor sale. De la un batranel taciturn si incruntat a invatat bucuria pescuitului si, noaptea, cand ramanea singur in parc si nimeni nu putea sa il vada, isi apleca cu grija cate o ramura pana atingea luciul apei, asteptand atacul pestilor ca un pescar incercat. A renuntat la aceasta pasiune cand, intr-o zi, chiar in carnea trunchiului sau, un barbat imbracat in verde a infipt un semn alb de pe care Gelu a buchisit ca un scolar incepator: „Pescuitul interzis. Amenda 300 RON”. Gelu nu ar fi avut niciodata de unde sa plateasca 300 de RON.

Dupa o vreme, umbra copacului a devenit spatiul favorit de intalnire al oamenilor locului. De la unul dintre ei, un hatru cu parul alb, Gelu a deprins tainele sahului si il ajuta interesat de fiecare data cand il descoperea jucand vreo partida. Atunci isi misca cu inteligenta ramurile, strecurand razele orbitoare de soare in ochii adversarilor, ca sa savureze apoi fericit fiecare victorie a favoritului sau.

Gelu isi traia momentele de glorie cu bucuria si implinirea celui care a realizat tot ce si-a propus in viata. Umbra lui era cea mai mare din tot parcul, iar privirea lui se ridica deasupra tuturor ca un insufletit turn de control.

Gelu era cel mai fericit si multumit copac din lume. Pana intr-o zi, cand, ridicand ochii spre cer, a vazut zburand pe deasupra lui un avion si, brusc, lumea lui s-a cutremurat si s-a prabusit in tristete. Incepand din acel ceas Gelu nu a mai trait decat pentru un singur scop, pentru un singur vis: sa poata sa zboare asa cum vazuse ca o fac oamenii, care treceau in avioanele lor stralucitoare pe cer in fiecare zi.

Ceas dupa ceas, saptamana dupa saptamana, Gelu si-a scos din pamant radacinile lui seculare, pana cand nu a mai ramas ancorat decat intr-o mica radacina, o  legatura infima cu pamantul de care dorea sa se desprinda. A stat asa vreme de mai multe saptamani asteptand cu infrigurare sa zboare cu primul vant prielnic. Si la prima furtuna, Gelu s-a smuls din pamantul in care fusese tintuit atata vreme si si-a trait secundele lui glorioase de zbor.

Intins cu toata lungimea lui la pamant, s-a mai privit pentru ultima data in oglinda lacului si s-a stins, sacrificand celor cateva secunde de plutire demnitatea copacului de a muri in picioare.

A doua zi barbatii imbracati in verde au ciopartit tacuti trupul uriasului sinucis. In locul ramas neumbrit oamenii au incetat sa mai vina, si-au gasit curand un alt colt, sub un alt copac, pe care sa il transforme in spatiul lor favorit din parc.

Nimeni nu mai stie nimic despre trupul uriasului Gelu. Poate s-a pierdut, poate a fost ars. Afara de o singura bucatica de lemn, scrijelita adanc in coaja cu numele “Gelu”, in inima careia, un sculptor artist, a gasit ascunsa o pasare.

Natura este o femeie implinita pe care haina lumii nu o mai incape. Prin cusaturile plesnite miracolele ies si ne bucura ochii si mintea la tot pasul. Natura este un constructor atipic, ridica in mii de ani opere capabile sa dainuiasca alte mii de ani mai apoi.

Cand le masori cu pasul tau, cand le pipai cu mainile tale, toate locurile prin care ai trecut devin parte din tine. Atingerea naturii te alcatuieste si te creste, iar sufletul tau trece printr-o metamorfoza deplina din care va iesi apoi mai curat, mai intelept, mai puternic.

Un astfel de loc minunat este si Pestera Muierilor, un spatiu straniu, bine ascuns in inima unui munte timid si tacut, pe la picioarele caruia curge dalta limpede a unui rau arhitect.

De jos, intrarea nu este deloc usor de descoperit de privirea curioasa a calatorului. Menirea de loc de tainic adapost nu a apus odata cu vremurile tulburi ale trecutului. In pestera intri cu greu si iesi, cu mirare, sute de metri in maijosul raului. Apoi, venind din adancurile lui, la intoarcere, pe jos, strajuit de malul raului, fata muntelui nu iti va mai parea nicicum la fel.  Initiat posesor al secretului, ii vei citi in fiecare cotlon, in fiecare grota, in fiecare colt de umbra, semnele .

INFO: „Peştera Muierilor se află în comuna Baia de Fier, Judetul Gorj , pe teritoriul Depresiunii Getice a Olteniei. Peştera a fost sculptată în calcarele mezozoice de pe marginea sudică a Masivului Parang, de către raul Galbenul . Cu o istorie foarte bogata, peştera în timpuri străvechi a adăpostit în timpul războaielor, când bărbaţii plecau la lupte, foarte mulţi copii şi femei, de unde i se trage şi numele. Este prima peşteră electrificată din România.

Peştera are o lungime de aproximativ 3.600 de metri dispusă în 4 niveluri. Nivelul inferior constituie rezervaţia speologica împartita in doua sectoare: sectorul de nord (1.500m) şi sectorul de sud (880m). La 40 de metri inălţime se afla etajul superior amenajat pentru turişti cu o lungime de 573 m , ajunge până la lungimea de 1.228 de metri o reţea de diverticule foarte greu accesibilă.

Adevaratele atracţii ale peşterii sunt Domul Mic, care are un aspect asemănător unei cupole gotice format prin precipitarea milenară a calcitei. Celelalte încaperii sunt Sala Altarului, Valul Altarului, Amvonul, Candelabrul Mare şi imaginea Stâncii Insângerate denumită datorită scurgerilor oxidului de fier. În Cupola inaltă de 17 m întâlnim o colonie de lilieci.

Alte câteva atracţii sunt Vălul Muierii, Bazinele Mari, Cascadele împietrite, Dantela de Piatră, Poarta, Sala cu Guano, Sala Turcului. În Galeria Urşilor a fost găsit un adevărat cimitir de resturi scheletice de urşi,lei,hiene,vulpi,lupi,capre sălbatice si mistreţi. În Sala Musteriana au fost descoperite foarte multe obiecte aparţinând culturilor cu mult înaintea erei noastre.” (sursa)

Faceti-va vreme si treceti macar odata in viata voastra Transalpina, de la Obarsia Lotrului la Ranca! Acolo sus, pe acoperisul Romaniei, acompaniati de semetia muntilor si traind iminenta norilor, priviti cuminti spectacolul desavarsit al naturii.

Veti afla un drum mai frumos decat Transfagarasanul si mult mai greu de trecut incaltat cu rotile unei masini. Nu va recomand totusi sa faceti acest drum cu un autoturism normal de oras, chiar daca eu am reusit sa ajung la liman chiar si asa. Pana la urma, termenul de „cea mai inalta sosea din Romania” nu este cel mai adevarat, asfaltul nefiind deloc prezent intre Obarsia si Ranca. Dar lucrurile se schimba cu repeziciune in acest sens. Se asfalteaza intens, se construiesc poduri si in curand tot farmecul salbatic al locurilor va pali sub fumul gratarelor si pestritul pet-urilor.  Mai inainte ca iubitorii de natura sa fie coplesiti si inlocuiti de iubitorii de sine, gasiti-va timp, urcati muntii si vizitati aceste locuri.

INFO: „Transalpina (DN 67C) este o şosea din Munţii Parâng, în Carpaţii Meridionali. Este cea mai înaltă şosea din România, având punctul cel mai înalt în Pasul Urdele (la 2.145 m). Drumul face legătura între oraşele Novaci din judeţul Gorj şi Sebeş din judeţul Alba. Fiind un drum alpin, este închis pe perioada iernii.

Drumul dinspre Novaci este asfaltat doar până la Rânca (1.600 m). În continuare, drumul este cu bolovani şi grohotiş, fiind nerecomandat pentru autoturismele cu garda la sol joasă, precum şi pentru cele cu resurse de putere reduse, având în vedere pantele destul de abrupte care urmează.

Începuturile acestui drum sunt neclare. Unele surse susţin că a fost construit prima dată de legiunile romane în timpul războaielor cu dacii, motiv pentru care pe hărţile de istorie este trecut sub denumirea de “coridorul IV strategic roman”.

Există şi o legendă locală, care spune că, la sfârşitul secolului XVIII şi la începutul secolului XIX, fiecare familie a participat la construirea unei porţiuni din acest drum, în funcţie de posibilităţile fizice şi financiare ale sale.

Potrivit altor surse, şoseaua a fost construită şi pietruită de nemţi în timpul primului război mondial, din raţiuni militare, însă a fost foarte puţin folosită.

Transalpina a fost reconstruită în perioada interbelică şi dată în folosinţă în 1935, când a fost inaugurată de regele Carol al II-lea.

Drumul a mai fost reabilitat în timpul celui de-al doilea război mondial, când nemţii aveau nevoie de această cale de acces din motive militare. De atunci a fost foarte puţin întreţinut.

Este prevăzută modernizarea acestui drum pe o distanţă de 148 de kilometri, între Sebeş, judeţul Alba şi Bengeşti, judeţul Gorj.” (sursa)