COPACUL

Dintre toate pietrele pe care as fi putut sa aleg sa imi incep meseria de sculptor, piatra pe care am ales sa o cioplesc cu dalti de durere este o piatra la rinichi. Ce opera de arta inutila! 

– Intinde mana! Simti?

– Ce sa simt? Dar asta nu-i decat simpla o piatra.

– Nu, nu este doar o simpla piatra. Tocmai a devenit “acea piatra pe care eu ti-am daruit-o” si in curand, dupa cum vad ca evolueaza lucrurile, risca sa devina “piatra pe care tu ai refuzat-o“.

Atingerea noastra schimba starea lucrurilor care ne inconjoara. De exemplu piatra asta, pe care tu inca o cantaresti in mana privindu-o nedumerita, are un drum al ei unic. S-a nascut din parintii ei atunci cand pe acestia i-a cunoscut vulcanul.  S-a slefuit in valurile marii si a calatorit cu avionul multe mile pana la tine. Este neagra, este lucioasa si nimic nu este intamplator in asta. Trecutul ei a modelat-o asa.

De aici inainte, drumul pe care il va avea in viata va continua sa o devina. Daca o arunci va ajunge sfarmata si colb, daca o pastrezi va locui tihnita in bolul de langa raftul cu carti din sufrageria ta.

Doar daca vei alege cea de a doua cale, eu si cu piatra vom ajunge sa ne cunoastem foarte bine. La inceput o voi vizita mai rar, poate o data pe luna; apoi o data pe saptamana… apoi zilnic. Pana cand, intr-o zi fericita din viata mea, ma voi muta sa locuiesc alaturi de ea… pentru totdeauna.