COPACUL

In viata doar primii 100 de ani sunt mai grei.

Alerg urban si solitar printre fragmentele de vieti umane pe care vantul timpului le arunca in fata mea, ca pe niste frunze cazatoare, nascute pe crengile cerului si gata sa fie ingropate la radacinile pamantului. 

Trec ca o sageata vie printre gandurile oamenilor, trezind reactii efemere de mirare, admiratie, spaima sau furie dar si calcule balistice minore de eliberare a traiectoriei. 

Uneori, purtate de vant, gandurile oamenilor se lovesc de mine, se lipesc si ma insotesc o vreme, apoi se desprind pentru a cadea in uitare pentru totdeauna. 

Unde ma alergi asa, Viata?! 

Nu te mania, Doamne! Nu am spus ca refuz sa cumpar viata pe care tu mi-o vinzi, ursuz.

Ai muncit sa ma faci si ar fi pacat, dar am sa pastrez si bonul de la casa de marcat.

Cine stie, poate trebuie sa vin pentru garantie, pentru ciobituri de la transport, sau alte defecte ce le constat cand o port.

Viata este un dans complicat. Bratul meu stang, cel care stie cat e ceasul, conduce dansul. Imi masoara faptele trecute si timpul ramas, ma alearga sau ma poarta la pas; si eu il urmez, caci nu cutez, sa-mi tai bratul stang sa ma eliberez.

Daca mi-as turna viata intr-un pahar, nu as ridica deasupra trecutului tulbure nici macar o jumatate de deget de spuma. Viata mea e calduta si are gust statut si amarui, ca o bere uitata de Dumnezeu afara…

Nici mie nu-mi vine sa ma imbat cu ea… o beau doar de sete!

Vrei sa-ti vorbesc despre destin, Kan Pan!? 

Imagineaza-ti viata omului ca pe o carte de colorat, una in care Dumnezeu ne-a conturat deja destinul si a desenat toate personajele si intamplarile care urmeaza. Ne-a lasat insa toate culorile si liberul arbitru de a ne colora viata dupa bunul plac.

Vezi tu, Dumnezeu stie… si uneori si noi aflam, ca asta schimba totul. Putem alege sa nu coloram nimic si sa trecem prin viata goi. Putem alege sa purtam culori sterse sau culori vii, sa fim veseli sau tristi, vrednici sau lenesi. 

Culorile sunt inchisoarea si libertatea noastra!

O cireasa, trei banane, trei capsuni! Orisicat imi place jocul, trag la slot, fortez norocul, nu-i destul!

O zi buna, doua proaste… Un noroc si trei napaste, nu-i destul! Cinci dureri si o placere, o zi dulce, ani de fiere, nu-i destul!

Trag maneta, invart slotul, e tarziu… Viata mea este pariul, dar nu stiu.

Intr-o noapte friguroasa, ti-am imprumutat paltonul… si-am lasat in el norocul, dar nu stiu. Ai plecat… mi-ai luat vesmantul, ai uitat tot legamantul, dar nu stiu.

Altul poarta azi paltonul… orisicand provoaca slotul … pune mana pe-ntreg potul, nu-i destul.

Merg prin lume fara haina, oamenii ma vad, ma caina, nu-i destul.

Ma incred, incerc norocul, suflu tare in taciuni: Reaprinde Doamne, focul! Dar nu ma iubeste jocul: o cireasa, trei banane, trei capsuni. Nu-i destul!

Cred ca imi lipseste o virgula pe undeva, dar nu-i mai gasesc locul si am renuntat sa-l mai caut.

Dintre toate semnele care mi-au mai ramas cel mai teama imi este sa nu mi se termine intrebarile, sau mirarile…

Puncte de suspans mai am mult prea multe si mai am si cateva hopuri de trecut dincolo cu punct si virgula.

Mai am si cateva semne pe care urmeaza sa uit sa le pun… si cateva pe care urmeaza sa le pun gresit.

Si mai am si semnul punct. Unul singur, pe care insa stiu sigur unde sa il asez. Ultimul.

Semnat. Insemnat. Resemnat.
Ne nastem. Crestem. Murim.

Am adunat in pahar mai mult plin decat cat gol mi-a mai ramas.

Poate ca nici nu voi umple paharul pana sus. Atat de putini sunt cei care reusesc sa o faca. Cei mai multi pleaca lasandu-i paharului diverse forme ale golului, locuite doar de regrete.

Privesc golul potential pe care urmeaza sa il umplu cu tot timpul care mi-a mai ramas si golul imi pare uneori prea mic ca sa-l incapa, iar alteori prea mare ca sa mai fie umplut.

Trag linii imaginare de nivel pe fata paharului, dar mereu ma opresc cu umplutul potential, maxim atat de sus incat sa-i las vietii mele loc si pentru doua degete de spuma.