fereastra
Nu-mi place ceata pentru ca nu poti bate in ea ca intr-o usa. Imi plac usile pentru ca deschid noi drumuri. Imi plac usile pentru ca pe ele ies atunci cand nu mai pot, ele imi permit evadarea, ele scartie cand imi simt vibratia sufletului si plang impreuna cu mine.
Dar cel mai mult imi plac ferestrele, pentru ca ele nu cer raspunsuri, nu iti cer actiune. Ferestrele ofera fara sa ceara nimic in schimb. Ferestrele se deschid atunci cand usile s-au inchis. Ele imi ofera sansa de care n-am stiut sa profit atunci cand am intrat pe usa. Prin ele intra lumina soarelui si prima raza de speranta care imi amintesc ca trebuie sa o iau de la inceput, ca este timpul sa ma scuturi de cosmaruri si sa gasesc minunea de a merge inainte.
Oamenii sunt compusi in cea mai mare parte a lor din apa. La fel si ceata. Ceata este misterioasa, vicleana, parsiva, inspira melancolie, ne impiedica sa vedem ce se ascunde cu adevarat dincolo de ea.
Atunci cand sunt om imi doresc ca apa care ma compune sa fie apa unui fluviu. Un fluviu care are de strabatut un drum lung si anevoios, care vede multe, aduna speranta, iar la final, se revarsa in bratele ocrotitoare ale oceanului.
Doar odata.
