COPACUL

În fiecare an, când se apropia Paștele, poposeau pe la noi câteva familii de căldărari. Își ridicau corturile pe coclaurile de la marginea satului iar bărbații pocaneau cât era ziua de lungă, făurind căldări de aluminiu sau aramă, țesute din foi de tablă tăiată cu iscusință, cu marginile zimțuite ca un fermoar din care ferecau dimprejurul și fundul dimpreună, cu lovituri mărunte de ciocan. Puteai sta să îi privești fără să ții socoteala ceasurilor cât era ziua de lungă și tot ți-ar mai fi rămas multe lucruri de mirare de văzut. Însă de cum se pregătea să apună soarele viața în șatră se schimba fără măsură. Începea să miroasă a carne friptă și a alte miresme căpătate sau tocmite de prin sat ori poate chiar a câte o găina mai curioasă din fire “împrumutată” de vreun puradel. Locul răsuna de cântece și veselie, dar și de blestemele și cearta chefliilor atunci când spiritele se încingeau petrecând până târziu în noapte.

Dar căldaritul era doar îndeletnicirea bărbaților, pe când ocupația femeilor și a copiilor de o șchioapă era să umple ulițele satului de culoarea țipătoare a hainelor, umblând cu “Bogdaproste”, fiind bine știut că în ajun de sărbătoare așa mare, milostivenia deschidea inimile creștinilor; ori dând cu ghiocul sau citind în cărțile de la care puteai lesne afla ceasul morții sau chiar ursita, plătind doar prețul câtorva ouă sau a unui borcan de untură; ori chiar să tocmească vânzarea căldărilor mai mari sau mai mici sau a căzănelelor de țuică, ieșite din mâinile de făurari ale bărbaților.

Corturarii nu au lipsit nici în anul acela, dar parcă niciodată nu i-am așteptat eu cu așa nerăbdare. Mă trezeam ca pe ghimpi și alergam ca un cal în galop în fiecare dimineață, vizitând rând pe rând toate locurile în care bănuiam că ar putea să își ridice corturile, dar ei tot întârziau și mai era doar o săptămâna până la Paște și mai că îmi venea să îmi pierd nădejdea. Până când, în chiar dimineața Floriilor, când se anunța ceva dezlegare la dulce, după cum speram eu, fiind ziua de nume a mamei, i-am găsit în valea de la marginea satului zorind să ridice corturile, să își așeze tabăra, grăbiți să ia la rând ulițele și bunătatea inimilor oamenilor locului. 

Îmi era cu zor și nu am mai așteptat nici o clipă mai mult, am luat calea înapoi acasă, de unde am dosit în grabă ca la vreo zece ouă, un borcan cu untură și unul cu garniță și m-am întors într-un suflet la corturi plimbându-mă ca un încurcă-lume printre pânzele și sforile desfăcute, ferindu-mă de năravul cailor mici și păroși, cărora li se spune catâri, ce căutau să mă muște. Până când a luat seama la mine o țigancă bătrână, cu pielea ca o măslină uscată, slabă și hârâită, așa cum sunt înfățișate vrăjitoarele prin cărțile de povești.

—Hai să-ți dea baba cu ghiocul! m-a îmbiat ea, rânjind din cei câțiva dinți galbeni și rari. Să-ți cetesc de dragoste, de noroc sau de bani. Să-ți spună baba care e ursită ta. 

Iar eu m-am dus bucuros, tocmindu-mă cu pricepere ca baba să își folosească tot harul ei, iar eu să plătesc întocmai cu prețul a tot ceea ce adusesem de acasă.

Și unde nu a început baba să bolborosească cuvinte neștiute, să își dea ochii peste cap, să asculte ghiocul la ureche, iar apoi m-a întrebat.

—Și ia zi, de ce vrei să-ți ghicească baba?

—De dragoste, mamaie! i-am mărturisit eu cu un oftat păsul meu.

Iar baba a prins imediat firul poveștii și a incput să îmi spună toate cele de parcă ghiocul ei mă cunoștea de când lumea, îmi știa toate gândurile tainice, nopțile nedormite și întrebările nerostite.

—Apoi, ia zi, ți-e gândul la cineva, nu-i așa!? Te gândești tot ceasul și te perpelesti mai ceva ca un pește pe uscat…Nu ai somn și nu ți-e foame sau sete.

—Da, chiar așa că este! am răspuns eu vrăjit, cu ochii plecați în jos ca în fața unui duhovnic, care mirosea acru a fum și cenușă.

—Te gândești la o fată, ia spune?… De e blondă, brunetă sau șatenă?

—Brunetă! am confirmat eu cu tărie.

—Da, brunetă este! a întărit baba, închizând ochii și zăbovind așa preț de câteva clipe. Mi s-a arătat acum și să știi că și ea se gândește la tine. O cheamă Maria, Elena, Ana… ? Nicoleta… Raluca? 

—O cheamă Paula, mamaie! m-am repezit eu să îi vin în ajutor ghiocului.

—Așa, da… da, Paula, m-a aprobat baba cu vocea schimbată, cât să sune ca ecoul unei voci mai mici pe care o auzea în ureche, a ghiocului. Orișicât, ăsta e un nume mai rar! a adăugat încet cu vocea ei hârâită.

—Dar să știi că și Paula se gândește la tine! m-a vestit hârca. Chiar acum are ea un gând, că vrea să îți dea o veste mare când te întâlnește. Ceva de o să se lase cu mare bucurie și cu așternut, la drum de seară. 

—Dar ce vrea să îmi spună, mamaie? am întrebat eu gâfâind, năucit de bucuria veștilor bune cu care ghiocul a binevoit să mă urseasca.

—Uite că nu mai vede, baba, nu i se mai arată! s-a strâmbat oracolul. Dară tu nu mai ai nimic pe la tine? Doar atât ai adus?

—Nu mai am, mamaie! i-am mărturisit eu cu tărie, arătându-i palmele întinse cu fața în sus, goale ca fudul găurit al unui sac.

—Apoi trebuie atunci să te mai duci până acasă, să mai aduci ceva, niște brânză sau mălai, sau o sticlă de vin. Că e tare păcat să nu i se arate babei ce vrea să-ți mai zică fata. Că poate nici nu se mai îndeplinește nimica.

Iar eu m-am ridicat și am plecat într-un suflet înspre casă speriat de așa gând. Dar de acolo nu era chip să mă mai întorc așa de curând. De cum m-a zărit mama m-a și luat la rost.

—Pe unde umbli, mă, așa teleleu, cu noaptea în cap? Dă și tu mâncarea asta la găini și adu apă de la fântână de o dă la vacă! Rănește apoi la porci și… tot așa, alte zeci de treburi care parcă nu se mai terminau niciodată. Iar mâinile mele lucrau dar mintea îmi era doar la taina pe care urma Paula să mi-o spună. Iar gândurile îmi zburdau iar eu umblam ca un orb prin bătătură, lovindu-mă de uluci sau lucruri, împlinind sarcinile ca un somnambul.

Pe la prânz, pe când eu încă nu isprăvisem toate muncile de le pusese mama în seama mea, a venit și rândul porții noastre să fie scuturată de o țigăncușă nu foarte tânăra, dar oacheșă, cu părul lung, împletit în codițe ce îi ajungeau până aproape de călcâie.

—Bogdaproste, tanti! a întâmpinat-o ea pe mama, de cum s-a arătat de după colțul casei ca să vadă la ce fac larmă câinii ca la urs.

—Ajută-mă și pe mine cu ceva de mâncare, sfânta zi de Paște să îți ajute! Bogdaproste, tanti! Să îți dea Dumnezeu sănătate, la matale, la bărbat și copilași! Sfânta zi de duminică să îți ajute! Că sunt și eu sărmana, am copii mulți, tanti.

Iar mama i-a făcut semn să aștepte, a intrat în casă, de unde s-a întors cu câteva lucruri învelite într-un ștergar și i le-a întins femeii.

—De la mine mai puțin, dar de la Dumnezeu mai mult! i-a menit ea. 

Iar țiganca a apucat iute ștergarul și l-a lăsat să cadă de-a valma peste altele, într-un sac pe care îl purta petrecut cu sfoară peste umăr.

—Auzi tanti, nu vrei că să-ți ghicesc?! Să ți zic de boală, de noroc!?

Dar mama i-a făcut semn din mâna că nu. I-a întors apoi spatele depărtându-se de la poartă. Dar țiganca nu se da dusă nicidecum.

—Auzi tanti, dar nu vrei ca să-ți repar și spăl căldarea asta de o ai matale în curte?

Și într-adevăr că în curte, pe niște pirostrii mari, țineam o căldare în care puteam intra și eu la o adică. Iar țigăncușa atât s-a ținut de capul mamei, până a convins-o să îi dea nu numai căldarea, dar a adunat mama de prin casă tot ce avea ea mai de preț, oale, tigăi și cratițe, tuciuri, toate înnegrite de focul din sobă, ce își pierduseră de mult strălucirea de altădată. Le-a făcut pe toate pachet și le-a încredințat țigăncii, care și-a chemat degrabă o căruță în ajutor, tot frecându-și mama mâinile de bucurie la gândul că se vor întoarce toate ca noi și lucitoare, spre fala ei și pizma vecinelor.

Iar țiganca le-a săltat în căruță și a tocmit preț greu pentru așa muncă, încât multe dintre bucatele mamei au plecat drept arvună în căruța țiganilor, urmând ca socoteala finală să se facă în a treia zi după Paște, când vasele curate aveau să fie aduse înapoi.

Iar când țiganca da zor ca să plece, ochii mamei au căzut pe căzănelul de țuică al tatei și s-a gândit ea să îi facă și lui o bucurie, așa că l-a adăugat la socoteală și l-au așezat țiganii la loc de preț deasupra tuturor și s-au tot dus. Iar mama i-a petrecut cu privirea până departe, așteptând cu nerăbdare să vină a treia zi după Paște, care, în acel an, s-a întâmplat să pice tocmai după ce țiganii și-au strâns toate corturile și au plecat la ale lor.

©️copacul.ro

Din când în când câte unui câine îi venea cheful să mănânce ouă. Că era câinele din bătătură sau era vreo potaie de prin vecini nu conta prea mult, pentru că un astfel de nărav îl transforma dintr-o dată în dușmanul tuturor. Poate că le încerca de foame sau din vreo curiozitate a lui, dar odată ce simțea gustul ouălor nu se mai putea lipsi de plăcerea lor. Iar omul de la țară știa că ăsta era un învăț de la care nu exista scăpare ori poate că nimeni nu avusese vreodată răbdare să cerceteze mai mult. Neindoielnic este însă că o astfel de îndeletnicire îi însemna bietului animal o țintă în frunte, fiind vânat și încolțit de toți, care mai de care mai hotărât să îi aplice singura corecție știută din moș-strămoși pentru o asemenea vină: pedeapsa capitală.

De fiecare dată câinele era judecat în lipsă iar sentința îl găsea nepregătit și, luat fără veste, execuția se întâmpla cel mai ades la prima înfățișare, chiar de mâna stăpânului, în fața căruia câinele venea să se gudure neștiutor.

Țăranul îl pedepsea cu furie, grăbit și fără remușcări, ca pe un hoț care a râvnit la avuția cuvenită doar lui. Pentru că la țară câinele era rar socotit un prieten sau un tovarăș, fiind mai degrabă asemuit unui simbriaș, tocmit pe mâncare, apă și un acoperiș, ca să apere tocmai avutul la care râvnise nerecunoscător.

Și uite așa că, într-un an, i-a venit rândul cățelei noastre să poftească la ouă. Era aproape să fete și poate că puținul de îl primea nu îi mai era de ajuns sau poate că avea ea unele pofte, ca orice suflet de mama.

Eram copil și când am aflat vestea, știind ce urmează să i se întâmple, pedeapsa mi s-a părut prea grea. Am căutat-o mai înaintea tuturor, i-am pus la gât o zgardă, am prins-o cu un lanț nu foarte lung și m-am târât pe coate trăgându-o după mine, până într-un cotlon ascuns de sub dracila ce ne ținea loc de hotar și am legat-o acolo. Cățeaua m-a privit cu îndoială, era prima oară când se vedea înlănțuită și nu i-a convenit deloc. S-a zbătut, s-a văitat, dar eu nu am ținut seamă de nemulțumirile ei și am lăsat-o acolo, vizitându-o însă mai multe zile la rând cu mâncare și apă, până ce a adus pe lume trei căței orbi și împiedicați, care se pierdeau mereu prin hățiș, amărând inima mamei ce îi chema de zor.

Iar vecinii și tata au căutat-o îndelung, dar nu le-am mărturisit taina mea. Așa că au așezat în calea ei, pe toate potecile știute, prin toate trecerile de prin garduri, lațuri de sârmă, gândind să o prindă. Iar eu stricam capcanele în urma lor, pe ascuns, lăsându-i să citească din asta tot felul de semne ale trecerii cățelei și tata îmi spunea:

—Iar am găsit lațurile deranjate, mă! Să vezi că a trecut dar nu s-a prins dar lasă că îi dau eu de cap.

—Știu și eu, Ticule! îi spuneam. Dar de ce nu o lăsăm noi în pace? Trebuie să fete sau poate are deja și căței. Iart-o, Ticule! îl rugam.

Dar tata era de neînduplecat. Și nimic din ce îi spuneam nu îl putea întoarce din ale lui. Așa că mă socoteam să mai aștept o vreme, cât să mai crească puii și să îi iau apoi cu tot cu mamă și să îi duc pe ascuns cât de departe voi putea, în pădure sau la vreo stână, ca să se hrănească pe acolo mai bine decât ce soarta îi aștepta pe aici. Însă tare îmi era teamă că ar găsi cumva drumul înapoi către casă și moarte.

Așa că m-am ținut de capul tatei, cu rugăminți, cu lacrimi, până s-a înduplecat cumva și s-a învoit sa ținem noi cățeaua legată câte zile o mai avea pe pământ și să o scăpam așa de pedeapsa mai grea.

Dar, într-o zi când m-am întors acasă de la școală, l-am găsit pe tata trăgând după el un sac și am început să plâng, nu cu furie, ci domol, cu năduf. Plansul acela care ține sufletul în întuneric multe ore.

—De ce, Ticule!? mi-am mai găsit puterea să-l întreb. De ce?

—Așa e datul, tată! m-a asigurat el catranit. Nu mai ai ce-i face! Că dacă a apucat de s-a spurcat la ouă nu o mai poți tine prin bătătură. Ca mâine poimâine începea să mănânce și pui, și găini, iar apoi nouă ce ne mai rămânea!? Să o mâncăm pe ea? Eei nu, ca așa nu mergea!

Și a dus-o tata și i-a aruncat trupul neînsuflețit afară din sac, peste gunoiul de din vale de curte. Avea sărmana țeasta zdrobită de lovituri, dar ochii încă deschiși, încercând parcă să își mai vadă pentru ultima dată puii. De gât purta sârma ce o prinsese strâns a lațului în care a găsit-o tata zăcând, dar și zgarda pusă de mine, de care atârnau câteva zale, marcând locul unde, în zbaterile ei, rupsese lanțul pentru a-și redobândi libertatea efemeră.

Am plecat cu inima strânsă și m-am târât cu greu, însângerându-mă, prin toate cotloanele, până am dibuit și am scos de acolo cei trei căței. I-am așezat într-o găleată și i-am dus într-un suflet în vale, la o stână, unde copilul ciobanilor mi-era prieten și i-am dăruit lui.

După câteva zile însă, pe unul dintre ei, m-am dus și l-am adus înapoi acasă. I-am pus numele Rih, ca numele unui armăsar faimos, neîmblânzit și iute ca vântul, ca nici un laț să nu poată să îl prindă vreodată.

©️copacul.ro

Pe unchiul Ion îl cunoștea tot omul că știa rosti descântece de fura laptele de la vaci. Se fereau oamenii de el ca dracu’ de tămâie, că nu era ghinion mai mare decât să-i iasă vita ta în cale, iar el să-și bolborosească asupra ei cuvintele tăinuite, ca apoi la un semn din mână să golească din ugerul ei tot laptele. De ajungeai să mai mulgi seara mai nimica, în vreme ce el aduna în ugerul vacii lui din grajd tot laptele furat și mulgea găleată după găleată, până se îndestula și făcea brânză pe care o vindea în tot satul.

Oamenii îi purtau supărare și îl priveau cu teamă dar și cu invidie, era însă respectat și cinstit în sat că tot mai bine era să te faci frate cu dracu’, măcar până treceai puntea. Iar dacă unchiul Ion putea să aleagă dacă să te lipsească de lapte sau nu, mai bine era să îl ții de prieten, decât de dușman.

La toate astea mă gândeam și eu atunci când parcă dracu’ mi-l scosese pe unchiul în cale. Mă întorceam pe înserat cu vaca de pe vale, iar ea călca greoi târând în spatele ei o funie lungă petrecută pe după gât, terminată la capăt cu un pripon gros, ca să țină.

Ulița era îngustă, străjuită de garduri, de nu găseam nici o scăpare la stânga sau la dreapta, iar din față venea unchiul. Am călcat cu hotărâre pe funie și vita s-a oprit în loc, căutând înapoi, spre mine, cu mirare.

—Ce e stăpâne? parcă îi venea să mă întrebe. Nu mai mergem acasă?

Iar eu cum nu dădeam semne să o eliberez, s-a supus indiferentă, prinzând a culege cu limba aspră cele câteva fire de iarbă ce creșteau pe lângă gard.

Hait!!! mi-am spus. Ce mă fac eu acum și pe unde îmi scot cămașa? Să smucesc de funie și să mă întorc cu animalul din drum nu prea mai era vreme și apoi unchiul era aproape, iar dacă se prindea că fug din calea lui, mi-l puneam mai rău în cap și atunci să te ții la blesteme. Așa că stăteam împietrit în mijlocul drumului, iar nădușeala îmi cobora pe șira spinării și îmi venea să mă fac mic cât să mă ascund într-o gaură cu văcuță cu tot, până o trece urgia. Dar cum nici asta nu puteam face m-am îmbărbătat și l-am privit pe unchiul în ochii și l-am salutat cu tărie, întrebându-l de vorbă, gândind să îl amăgesc ca să nu mai aibă vreme să își bolborosească descântecele lui.

—Bună ziua, unchiule! Dar unde mergi mata așa cu grabă? l-am iscodit.

—Ia că mă duc până la pădure! mi-a răspuns. 

Dar tot cu ochii căuta la văcuță, de parcă mă împungea cu un fier înroșit prin suflet. 

—Ce vacă frumoasă, mă! s-a minunat el. Și, ia zi, e bună de lapte!? Cât dă!?

—Nu e bună, unchiule! l-am asigurat eu căutând să scap de primejdie. Nu dă mai nimic, de mă mir de ce o mai ținem prin bătătură. Că nu mulge tata mai mult de un litru de lapte pe seară sau doi.

Și îi tot dădeam înainte cu brașoavele de până și vaca s-a oprit din jumulit iarba și m-a privit mirată de îi atârnau balele de la bot până la pământ. Mai că îmi venea să îi fac și ei un semn complice, dar nu eram prea încredințat că m-ar pricepe. Și apoi la ce folos, că vaca se foia mândră arătându-și ugerul imens, de nu încăpea nici o îndoială de cât lapte putea da la o singură mulsoare. Că nici odată nu umplea mai puțin de o găleată întreagă de se minunau mama și tata, de vrednicia ei.

Dar unchiul s-a prefăcut să nu observe bogăția de lapte a ugerului și m-a căinat legănând ușor din cap la vorbele mele:

—Mare păcat, auzi, măi, nepoate! Mare păcat. Să ții așa o vită cu cheltuială și trudă și să nu te bucuri de lapte de pe urma ei. Eeei! Dar hai noroc și să-l saluți pe tată-tu din partea mea! mi-a mai spus și mi-a întors spatele și a plecat în ale sale.

Iar eu am ajuns acasă cu inima strânsă și nu am suflat o vorbă nimănui despre pățania mea. Dar când a venit seara și s-a pregătit tata de muls, stăteam tot ca pe ace de îmi venea să plec în lume și să nu mă mai întorc prea curând.

—Mă, ia vino tu încoace! m-a strigat tata la o vreme chemându-mă în grajd.

Iar eu m-am dus spășit, ca la tăiere, îngăimând scuze de cum am ajuns în prag.

—Iartă-mă tată! îmi venea să-i zic. Că nu m-am păzit mai bine.

Dar tata era vesel nevoie mare. Mulsese o găleată de lapte și pentru că ugerul încă dădea semne că e plin o umplea acum pe a doua.

—Unde ai priponit, mă, vaca asta azi?! m-a întâmpinat el cu mirare. Bravo! Tot numai acolo să o duci că a făcut lapte ca niciodată!

Și a continuat să o mulgă mormăind de încântare. Iar eu am plecat de acolo minunându-mă ca un smintit. Că uite că avea unchiul nu doar puterea de a lua ci și iscusința de a pune laptele în ugere după bunul plac. Și poate că nu mi-a crezut el toate născocirile atunci când l-am întâlnit mai devreme, dar l-a mișcat ceva din strădania mea și m-a răsplătit fără măsură.

©️copacul.ro

Când a venit mama seara acasă a găsit toată curtea mișunând de pui mici de gâină, piuind de ți-era mai mare dragul să îi auzi. Iar eu o așteptam cu nerăbdare, cuminte simrna și nu-mi mai încăpeam în piele de cum mă umflam de mândrie gândind cât o să se bucure ea.

—Ce e, mă, cu puii ăștia!? m-a întrebat mama, nevenindu-i să-și creadă ochilor de așa vedenie.

—Ce pui, mămică!? am făcut eu pe niz-nai-ul, de parcă nici usturoi nu mâncasem și nici răsuflarea nu îmi mirosea.

—Cum ce pui, mă!? a ridicat mama tonul. Tu nu-ți face de glumă cu mine că dacă îți ard una după ceafă îți revine mintenaș văzul.

—Puii ăștia, i-am răspuns eu cuminte, simțind că se îngroașă gluma. Puii ăștia sunt ai noștrii, mămică! Să îi creștem ca să îi facem găini, să avem carne și ouă.

Mama m-a privit aiurită neștiind ce să înțeleagă din asta.

—Ce vorbești, mă, tu acolo!? s-a bâlbâit ea. De unde și până unde ai scos tu ideile astea?

Iar mama nu înțelegea că eu fusesem treaz pe când ea credea că dorm și că o auzisem cu o seară înainte pe când se plângea tatei și îi spunea:

—Nu ne-au mai rămas bani, măi, Ionele, se căina ea, ca să cumpărăm și noi câțiva pui să îi creștem. Iar fără carne și ouă nu ne va fi prea ușor tot anul ăsta…

—Păi și ce să mă fac eu femeie? o repezea tata. Lasă că am să mă ou eu ca să te văd mulțumită! Că doar nu o să făt acum bani, dacă nu mai sunt! Mâncăm urzici și ștevie și o lămurim noi până la urmă…

Așa că am privit-o acum cu bucurie și i-am mărturisit încet ca pe o taină:

—I-am cumpărat eu, mămică! am încredințat-o eu.

Și ochii mi s-au umplut de lacrimi când mi-am amintit ce preț greu plătisem pentru ei. Că nu era ușor să te tocmești cu Florică. Că a adunat el puii din bătătură lor și mi i-a adus dimpreună cu Mihăiță și cu Olele, frații lui și a ales ca la o plasa dintre jucăriile mele cele mai de preț, pentru plata puișorilor. Iar eu am înghițit cu greu și m-am despărțit de comorile mele, oftând. Da, îi plătisem scump, dar mă alinam la gândul că am să văd bucuria mamei, atunci când va ajunge acasă.

Dar mama nu s-a bucurat deloc ci m-a strâns cu ușa și m-a tras de limbă până i-am mărturisit tot negoțul. Și a adunat ea atunci puii unul câte unul, i-a pus într-un coș mare de răchită și a strigat pe înoptat la poartă la tanti Anișoara, mama negustorilor mei. Iar ea a primit înapoi piuitorii, având tot numai cuvinte de ocară la adresa odraslelor, rămânând mai apoi ca să lămuresc eu cu ei altă dată soarta prețului plătit, a jucăriilor pe care nu aveam să le mai primesc niciodată înapoi.

©️copacul.ro

Pentru o zi de iarnă era neobișnuit de cald. Streșinile plângeau cu picuri mari din țurțurii lungi ca niște stalactite seculare. Am țâșnit afară lăsând ușa larg deschisă în urma mea, am apucat frâiele saniei și am ieșit grăbit în uliță.

—Închide, mă, ușa după tine, zăbăucule! am auzit-o pe mama boscorodind în urma mea. Unde pleci așa nemâncat? Tu nu vezi că e mâncarea gata?

Și mama a ieșit după mine până în prag, uitându-se mirată cum parcă mă evaporasem într-o clipă și a oftat a pagubă.

—Unde te-ai dus, mă!? a întrebat ea neașteptând parcă nici un răspuns.

Din drum am auzit-o însă și i-am strigat înapoi peste umăr:

—Nu mi-e foame, ți-am mai spus! Mă duc Devale la pârtie!

Și mi-am continuat drumul până am ajuns în fața unui gard dărăpănat, cu poarta spânzurând în câteva sârme legate parcă în pripă, de părea că stă să cadă în orice clipă.

—Mihaitțăăăăă, bă, Mihaițăăăă! am răcnit cât mă ținea pieptul. Ieși, mă, până afară că a dat soarele tare! Mihaițăăăăă!

Iar el s-a ivit de după colțul casei, călcând molcom, fără nici un zor, de îmi venea să mă duc ca să îl iau de o mâna și să îl trag după mine să îl fac să vină mai degrabă.

—Calcă, mă, mai repede, n-auzi! Tu nu vezi ce bate soarele ăsta!?

—Ce ai, mă? Ce urli așa?! Dacă bate soarele ce? Unde dai pe foc așa?

—Mă, Mihăiță! mi-am îndulcit eu chemarea. Vino, mă, cu mine ca să mă ajuți să mutăm omul de zăpadă sub pod, la umbră. Îl înmoaie soarele, mă, și mai târziu nu mai rămâne din el decât o baltă.

—Nu merg, mă! Dă-l dracu, dacă se topește facem altul și gata.

—Eu nu vreau să facem altul, mă, vreau să-l mutăm pe ăsta! Că ăsta e omul nostru, nu altul! i-am răspuns cu năduf. Iar dacă nu vii cu mine, atunci  nu mai ești prietenul meu, așa să știi!

—Nu vin, mă, n-auzi!? Că nu e mama acasă și m-a lăsat să am grijă de soră -mea așa că nu pot să plec.

Iar Mihăiță, a dat din mâna a lehamite, s-a sucit în loc și a plecat înapoi înspre casă, călcând la fel de leneș cum venise.

—Dacă te superi, te superi, treaba ta! a mai mormăit el cu indiferență.

—Prostule! am strigat în urma lui cu obidă.

Și am plecat alergând spre vale cu sania săltând în urma mea. Am văzut de departe omul de zăpadă. Îl clădisem temeinic pe vârful unui delușor, încă mai purta fularul meu la gât și pe cap o cratiță cu smalțul sărit găsită de Mihăiță prin gunoaie. Era puțin gârbovit de tăria soarelui dar încă se ținea bine și zâmbea chiar dacă își pierduse aproape toți dinții pe care îi făcusem din pietre. Ia uite, mi-am zis, ce râde știrbu’!

Era un om de zăpadă mare, cu trupul făcut din două bile bătătorite și capul dintr-un bulgare mai mic, dar rotunjit cu grijă. În locul nasului purta o bucată de lemn mai groasă iar urechi nu avea, așa că, în loc de salut, am preferat să îi flutur din mână în fața ochilor mari, strălucind a piatră neagră de rău. Una dintre crengile care îi țineau loc de brațe căzuse iar omul de zapadă, așa cum stătea aplecat părea că era împietrit într-un efort de a o aduce înapoi. Trecuse prin multe pesemne, m-am gândit. Bine că am ajuns că dacă mai întârziam puțin nu mai găseam mare lucru din el.

Am apucat apoi capul și l-am despărțit de trup strangandu-l în brațe și l-am lăsat ușor pe zăpada moale. Apoi am prins un bulgăre și încă unul și i-am așezat cu grijă pe sanie, unul lângă celălalt, apoi am ridicat capul și l-am sprijinit deasupra. Am petrecut sforile saniei pe după ceafă și brațe, ca pe un ham și am pornit pășind cu grijă, trăgând sania în urma mea. Podul nu era departe, dar înaintam încet și drumul mi s-a părut lung. Am ajuns însă într-un târziu și am coborât bulgarii în umbra răcoroasă a podului. I-am așezat apoi cu grijă la locul lor, am peticit pe ici pe colo cu zăpadă proaspătă și am completat zestrea de dinți a omului. La sfârșit l-am privit cu mândrie și arăta tare fercheș și parcă imi zâmbea. I-am mai desenat atent două urme de urechi și i-am șoptit în taină:

—Rămâi aici! l-am îndemnat. Vei fi bine! Soarele nu o să te găsească, iar eu am să vin la tine curând.

Am urcat apoi pe mal și am plecat zâmbind dar m-am auzit strigat și m-am oprit împietrit în loc, caci m-am gândit că omul de zăpadă a prins glas și că mă cheamă.

—Toniiii, mă, Toni! s-a auzit din nou chemarea.

Iar de sub mal s-a auzit larmă de pași și… s-a ivit Mihăiță alergând ca un cal în galop.

©️copacul.ro