COPACUL

Trebuie sa reclam proasta organizare de la Opera de Stat din Bucuresti. Pentru ca m-am dus aseara plin de asteptari, hotarat sa va scriu astazi cronica vie a unei seri minunate. Dar in schimb nu va pot descrie decat istoria trista a unei esec organizatoric. Caci nu stiu cum altfel sa descriu ceea ce am trait acolo.

Totul a inceput cand orchestra nici nu terminase bine uvertura. Atunci de pe un portativ al grupului de viori din fata…si aici simt nevoia sa dechid o paranteza. Caci de cand merg la opera nu am putut sa nu remarc modul in care fiecare dirijor favorizeaza grupul de viori. Le aduce in fata , nu le scapa din ochi, plus ca nu ataca nici macar o singura arie fara sa le implice. << Scuzati-ma, dar astfel nu faceti decat sa le umflati atat de mult pana s-or face toate violoncele sau contrabasuri.>>

Dar sa revenim la incidentul de aseara. Deci, imediat dupa uvertura, de pe un portativ al grupului de viori , ca sa fiu mai précis de pe portativul celei de-a doua viori din dreapta dirijorului, desprinsa de o miscare parca intentionat gresita a arcusului, s-a smuls o pagina din partitura. Bineinteles ca aceasta a fost imediat aspirata in sus de curentul de aer ce trecea peste scena. Astfel pagina a calatorit pana in cupola si de acolo a inceput un joc de caderi si ridicari, devenind cand mai mica, cand mai mare, cand ajungand in lumina refelctoarelor, cand pierzandu-se in intuneric. Tot actul intai am urmarit-o atent zburand parca asemenea unui future alb imprejurul salii si am pierdut astfel toata actiunea de pe scena.

La pauza, am vazut-o agatata de candelabrul central, ca un future asezat pe o floare la odihna.

Cazi! Cazi! i-am strigat iritat de gandul ca as putea pierde din cauza acestui incident si actul doi.

Curand luminile s-au stins din nou, s-a ridicat cortina si actul doi a inceput. Dar vioara a doua a ajuns la pagina lipsa si a inceput sa-si cante partitura defazat de toate celelalte. M-am uitat atunci in jurul meu si am constatat cu tristete ca nimeni nu mai sesizase greseala. Nici macar dirijorul care, intre noi fie vorba, continua sa favorizeze grupul de viori, nici macar el nu s-a sesizat sau poate nu a avut curajul sa le infrunte.

Bine, mi-am spus hotarat sa ignor vioara aceea si sa ma concentrez doar la actul artistic de pe scena. Dar atunci, parca pentru a-mi face in ciuda, pagina desprinsa a aparut din nou, plutind pe deasupra orchestrei ca un future mare de culoarea untului. Prinzand un moment de acalmie a scenei aceasta si-a continuat corborarea: zece metri, noua metri, opt, …cazi! cazi! am inceput sa soptesc! Cazi odata! Trei metri, doi metri, deja intrase in fosa orchestrei si vioara a doua a vazut-o si a recunoscut-o. Si-a intins arcusul ascutit ca un ac si acesta a strapuns-o oprindu-i in sfarsit zborul.

Chiar atunci orchesta si-a incheiat ultimele acorduri, dirijorul a dat sa plece dar a intalnit privirea tiranica a vioarei a doua. Aceasta nu isi terminase inca norma de acorduri si a inceput sa recupereze deficitul cantand partitura din pagina prizoniera pe arcus. Dirijorul a urmat-o ascultator iar spectatorii s-au oprit din drumul spre iesire, fiecare in pozitia in care l-a surprins solo-ul vioarei.

Sala a inghetat, iar eu am putut in sfarsit asculta primele acorduri ale serii:  “dincoace de ocean, Cio-cio San , un future daca pica in maini de om este infipt cu un ac intr-o placa pentru ca astfel sa ramana pe viata al lui, sa nu mai fuga.”

Iata de ce as vrea sa dau acest sfat bun tuturor operelor din lume. Atunci cand pe scena voastra se joaca Madama Butterfly va rog sa prindeti cu bolduri partiturile orchestei in portative sa nu mai zboare.

In seara asta dirijorul a venit fara bagheta. Poarta insa in maini o pereche de manusi fosforescente si in ochi o lumina vie.

< < Din motive de Ziua Pamantului spectacolul de astazi se va desfasura cu toate luminile stinse,  ne anunta difuzorul. Sa fim solidari, energia economisita acum va salva o mica padure in Amazon, o suta de lilieci, peste 80 de maimute, milioane de termite si mai multi serpi pe cale de disparitie.>>

Prin aer manusile fosforescente danseaza ca doi fluturi vrajiti. Din intuneric coarde, alamuri, percutii le insotesc zborul cu murmurul lor.

–          Picteaz-o cu ochii negri! Picteaz-o cu ochii negri Mario, se lamenteaza prin intuneric solista!

Nici un motiv de gelozie draga Tosca! In intuneric toti ochii sunt negri. In afara de cei stralucitori. Si de aici de sus, din loja 25, zaresc cativa.

Prin intuneric toate inimile aplauda nevazute, in afara de cele incandescente, dar din astea nu vad decat una singura:  Inima ta.

Am fost copil intr-un oras din Romania pe ale carui strazi limba romana era la fel de rara ca turistii americani inainte de revolutie. Intr-o lume ermetica si autosuficienta, primele cuvinte pe care le-am invatat in limba romana au fost “DoiMaiAm“,   la fel ca strigatul devenit renume al unui negustor ce in copilarie batea strazile orasului meu.

Negustorul avea permanent agatate de umar doua sacosi grele incarcate cu obiecte de artizanat si purta intotdeauna doar cate unul in fiecare mana, sa iti ofere iluzia posibilitatii de a alege. Dar odata ce unul era ales si vandut era pe data inlocuit completand astfel, fidel, ideea de “doi mai am“.

Negustorul umbla pe strazi cat era ziua de lunga, strigandu-si neobosit mesajul intr-o limba pe care aproape nimeni din audienta nu o putea intelege. Iar eu, dimpreuna cu toti ceilalti, credeam ca strigarea este numele personajului “DoiMaiAm“.

Uneori, cand absenta vanzatorului devenea prea lunga, cand zabovea prea mult in alte cartiere, organizam adevarate expeditii pe taramuri necunoscute cu scopul declarat de a-l gasi pe negustor. Seara, in scara blocului, jocul nostru favorit era “jocul de-a DoiMaiAm“, iar fiecare dintre noi devenea, pentru cateva clipe, chiar el faimosul negustor.

Intr-un loc in care produsele pe care si el le vindea se gaseau la tot pasul, arta de a vinde si renumele negustorului faceau diferenta si astfel isi epuiza stocul in fiecare zi . Pentru ca orice obiect, oricat de comun, capata in mana negustorului valoarea atingerii de vedeta. Intocmai ca un obiect banal care, purtat de un star, isi multiplica impresionant valoarea. Cu totii, copii fiind, ne doream sa cumparam obiectele “vrajite” ale lui “DoiMaiAm“,  cu care, aratandu-ne, sa trezim invidia prietenilor si vecinilor.

Si astazi legenda negustorului “DoiMaiAm” traieste inca in amintirea mea, desi negustorul poate demult s-a stins. Copil fiind, mi-am dorit sa ma fac, atunci cand voi fi mare, vanzatorul “DoiMaiAm“… acum, mai putin copil,  imi construiesc acest vis.

Ma numesc Antonio si sunt dependent de trenuri. Aveam 6 ani cand am inteles pentru prima data acest lucru. Locuiam pe atunci in Campia Baraganului, iar cea mai apropiata gara era la 5 km de sat. Eram un copil dezradacinat, neinteles, departe de Ardeal, locul pe care l-am numit intotdeauna acasa si simteam ca trenurile reprezentau singura mea legatura cu lumea. Credeam pe atunci ca mintii mele, ca sa poata sa ajunga de la punctul A la punctul B, ii trebuia un tren, chiar daca, uneori, unul imaginar.

Colectionam cu ardoare cartile de “Mersul Trenurilor” si,  prin bunavointa unui unchi care lucra la CFR , intrasem in posesia editiilor anuale pe ultimii 10 ani. Le studiam atent si le comparam cu grija. In cartile mele trenurile cresteau si deveneau Accelerate, apoi trenuri Rapide; trenuri noi se nasteau sau, unele mai vechi, parasite de calatori, mureau.

Pentru ca nu puteam sa ma duc la halta satului  in fiecare zi, deschideam la umbra unui copac cartile mele cu trenuri si calatoream alaturi de ele cu gandul in te miri ce colturi ale tarii, numind rand pe rand haltele dar si statiile mai mari aparute in cale.

Cunosteam magistralele pe de rost, fara greseala. Magistrala 800 ma ducea la mare, 200 la Sibiu, 300 ma ducea acasa si asa mai departe.

In scoala generala, oricui ma intreba ce vreau sa ma fac atunci cand voi fi mare, ii raspundeam imediat: mecanic de locomotiva. Iubeam trenurile si garile pentru ca reprezentau, pentru mine, un portal minunat prin care ma puteam transfera oricand acasa.

Si trenurile si garile m-au marcat definitiv in toate etapele vietii mele. Trenul era cel care ma ducea acasa in fiecare vacanta, tot el era insa si cel care ma aducea fara voia mea inapoi. In liceu am facut “naveta” cu trenul, ceea ce era o ciudatenie in satul meu, halta fiind departe de sat, peste un rau care de multe ori ramanea fara de pod, peste o padure intunecata, peste mult noroi si troiene de zapada.

Dar, dintre toate garile din lume, prin care am trecut sau am zabovit, cel mai mult am iubit Gara de Nord, Gara mea de Nord.

De Gara de Nord m-am apropiat fundamental atunci cand am venit la facultate in Bucuresti. Ma asteptau 5 ani pe care trebuia sa ii petrec intr-un loc pe care nu il intelegeam, imi era strain si de care incercam sa scap cu toata fiinta mea. Ma duceam atunci in fiecare zi in Gara de Nord si imi imaginam ca sunt un calator care asteapta un tren anume, cu care avea sa plece departe peste numai doua sau trei ore. Imi faceam griji atunci sa nu intarzii,  ma asezam cuminte pe peron si asteptam cu infrigurare sa fie tras trenul meu din acea zi.

Trenul venea, calatorii se urcau si peronul se golea in jurul meu. Alaturi de ei se urcau si gandurile mele. Dupa ce trenul pleca il petreceam in gand zeci de statii, le stiam pe toate pe de rost din Mersul Trenurilor. Asta era forma prin care evadam din acel loc, asa ma incarcam cu energia necesara pentru o noua zi.

In timp, vizita mea in Gara de Nord a devenit o necesitate zilnica. In primii ani de facultate imi imparteam timpul intre 3-4 zile petrecute in Bucuresti si 4-3 zile petrecute in satul din Baragan cu diverse interese. Dupa o vreme am plecat din Bucuresti mult mai rar, dar intotdeauna in sesiune  invatatul ma gasea in cate un tren; memoram fantastic de usor asa.

Chiar si dupa ce accesul in Gara de Nord s-a facut contra cost, imi rupeam acea taxa din putinii bani de student si continuam sa merg acolo.

Dupa o vreme am locuit in Crangasi cu chirie si, de multe ori, atunci cand veneam seara de la lucru, coboram cu o statie inainte si traversam Podul Grant pe jos, pe pietonala. Traversarea atunci imi lua chiar si 2 h, pentru ca la mijlocul podului eram de multe ori furat de privelistea trenurilor care veneau sau plecau. Le recunoasteam cu usurinta, le stiam drumurile si le urmam in gand pe toate. Le certam cand intarziau sau le felicitam atunci cand le vedeam vrednice si curate. Trenurile mele!

Nu am mai mers de patru ani cu trenul. Am fost de atunci de cateva ori in Gara de Nord sa astept pe cineva. Locul pare ca nu s-a schimbat deloc in toti acesti ani. Dar astazi trenurile intarzie mai mult, iar calatorii sunt mult mai putini. Mersul Trenurilor nu se mai tipareste, iar colectia mea veche de carti s-a pierdut si alaturi de ea s-a pierdut si clestele de bilete, pe care mi-l daruise demult un controlor cucerit de pasiunea dar si de cunostintele mele legate de trenuri.

Dintr-un om preocupat sa reziste in Bucuresti 5 ani de facultate, am devenit un om care locuieste aici de aproape 15 ani. Am descoperit in tot acest timp multe locuri frumoase, am avut bucurii dar si tristeti, ca oricare.  Multe s-au schimbat in jurul meu si multe s-au schimbat si in mine. Un lucru a ramas insa la fel. Si acum, de fiecare data cand imi apare o oportunitate fericita, ma duc bucuros acasa in Ardeal …Cu masina.

Acum doua zile l-am cunoscut pe Theodor. L-am cunoscut pentru ca era un copil singur, pierdut pe o alee a Parcului Tineretului. L-am cunoscut pentru ca eram aproape, pentru ca plangea si pentru ca i-am inteles spaima.

Am avut noroc, amandoi am avut noroc. I-am intins o mana de care s-a prins ca de un colac care avea sa ne salveze: pe el de ratacire, pe mine de lipsa de rost.

Oricui ne-ar fi privit de la distanta i-am fi parut foarte diferiti. Mai intai ca eu eram mai inalt, si aveam role, si  putina barba. Theodor avea parul blond, pantaloni scurti si cativa dinti lipsa. Niciunul nu purtam ochelari desi bajbaiam impreuna pe alei. Chiar daca paream foarte diferiti in ochii celorlalti, eram la fel de rataciti amandoi.

Theodor nu are mai mult de patru ani si, pentru el, culoarea ochilor mamei este un detaliu mai de pret decat culoarea hainei pe care o poarta aceasta. Locul din care venea nu avea o dimensiune clara, era un spatiu generos in care coexistau in buna pace “tanti Gina“, “mamaia Aurica“, ” Angie“, dar si “Andrei, tot un copil si el“.  Insa locul in care trebuia sa ajunga era unul singur: “la mami“.

Am ramas impreuna. O umbra lunga, incaltata cu umbrele vii ale unor roti. Alaturi de ea o umbra scurta, din care se desprindeau rar umbrele mici ale unor lacrimi.  Ne-am potrivit drumului, iar drumul ne-a rasplatit pasii purtandu-i spre locul nestiut in care trebuiau sa ajunga: spre “regasirea lor” si “despartirea noastra“.

Astazi m-am intalnit cu fata inalta cu par cret de la trei. Cu Manechina, cum ii mai spun cei de la cursul de dans pe care il frecventeaza.  Colegii de la lucru ii spun Zambulet, probabil pentru ca umbla permanent cu un zambet agatat de varful nasului. Dar nu chiar toti colegii ii spun asa, stiu cel putin doi care vorbesc despre ea numindu-o “Bunaciunea” de la receptie. Ea nu stie insa asta… si ar fi mai bine sa ramana asa.

La ea in satul natal oamenii ii spun Studenta, desi nu mai este studenta de trei ani.  Daca mergeti totusi acolo si vreti sa gasiti casa in care a copilarit, intrebati de ea tot asa. Nu-i rostiti numele, nu va ajuta la nimic, in satul ei natal mai sunt cel putin zece femei pe care le cheama la fel. Niciuna nu isi foloseste insa numele decat la politie sau la sfatul popular.

O mai puteti gasi pe fata de la trei, in fiecare sambata noaptea, intr-un club. Doar ca acolo toti ii spun Animatoarea Blonda, desi eu nu am vazut-o blonda niciodata.

Uneori o vad seara cand vine acasa, alaturi de ea paseste mandru un baiat cam rotofei. El o alinta “Iubi”, ea ii spune “Porcusor”, dar asta e deja o alta poveste.

Am auzit de curand de un fost iubit ca ar numi-o Vipera, ca exista o profesoara de la Scoala Generala care ii spune Ileana Cosanzeana.  Si am auzit-o chiar eu cu urechile mele, astazi cand s-a urcat alaturi de mine in lift, spunand despre ea insasi: “sunt o Romantica Incurabila”!

Am zambit nedumerit, iar ea a continuat complice: “Am citit ieri de pe net o poezie de a ta. Stii ca semeni cu Esenin?”

Liftul s-a inchis, liftul s-a miscat, liftul s-a deschis… am pasit, am deschis, am inchis. Am deschis din nou… si sunt aici, in fata voastra. Imi numar gandurile si tac. Si ma intreb. Si scriu.

Oare cine e fata asta de la trei?…

Dar eu cine sunt? Caci si eu am mai multe nume…

Dar tu cine esti? Si tu ai mai multe nume. Mai multe fete. Arati in multe feluri pentru multi oameni.

Ce fata a ta te defineste mai bine? … Cea pe care o vezi doar tu, sau cea pe care o vad doar ceilalti?

Cat de bine te cunosti?