Trebuie sa reclam proasta organizare de la Opera de Stat din Bucuresti. Pentru ca m-am dus aseara plin de asteptari, hotarat sa va scriu astazi cronica vie a unei seri minunate. Dar in schimb nu va pot descrie decat istoria trista a unei esec organizatoric. Caci nu stiu cum altfel sa descriu ceea ce am trait acolo.
Totul a inceput cand orchestra nici nu terminase bine uvertura. Atunci de pe un portativ al grupului de viori din fata…si aici simt nevoia sa dechid o paranteza. Caci de cand merg la opera nu am putut sa nu remarc modul in care fiecare dirijor favorizeaza grupul de viori. Le aduce in fata , nu le scapa din ochi, plus ca nu ataca nici macar o singura arie fara sa le implice. << Scuzati-ma, dar astfel nu faceti decat sa le umflati atat de mult pana s-or face toate violoncele sau contrabasuri.>>
Dar sa revenim la incidentul de aseara. Deci, imediat dupa uvertura, de pe un portativ al grupului de viori , ca sa fiu mai précis de pe portativul celei de-a doua viori din dreapta dirijorului, desprinsa de o miscare parca intentionat gresita a arcusului, s-a smuls o pagina din partitura. Bineinteles ca aceasta a fost imediat aspirata in sus de curentul de aer ce trecea peste scena. Astfel pagina a calatorit pana in cupola si de acolo a inceput un joc de caderi si ridicari, devenind cand mai mica, cand mai mare, cand ajungand in lumina refelctoarelor, cand pierzandu-se in intuneric. Tot actul intai am urmarit-o atent zburand parca asemenea unui future alb imprejurul salii si am pierdut astfel toata actiunea de pe scena.
La pauza, am vazut-o agatata de candelabrul central, ca un future asezat pe o floare la odihna.
Cazi! Cazi! i-am strigat iritat de gandul ca as putea pierde din cauza acestui incident si actul doi.
Curand luminile s-au stins din nou, s-a ridicat cortina si actul doi a inceput. Dar vioara a doua a ajuns la pagina lipsa si a inceput sa-si cante partitura defazat de toate celelalte. M-am uitat atunci in jurul meu si am constatat cu tristete ca nimeni nu mai sesizase greseala. Nici macar dirijorul care, intre noi fie vorba, continua sa favorizeze grupul de viori, nici macar el nu s-a sesizat sau poate nu a avut curajul sa le infrunte.
Bine, mi-am spus hotarat sa ignor vioara aceea si sa ma concentrez doar la actul artistic de pe scena. Dar atunci, parca pentru a-mi face in ciuda, pagina desprinsa a aparut din nou, plutind pe deasupra orchestrei ca un future mare de culoarea untului. Prinzand un moment de acalmie a scenei aceasta si-a continuat corborarea: zece metri, noua metri, opt, …cazi! cazi! am inceput sa soptesc! Cazi odata! Trei metri, doi metri, deja intrase in fosa orchestrei si vioara a doua a vazut-o si a recunoscut-o. Si-a intins arcusul ascutit ca un ac si acesta a strapuns-o oprindu-i in sfarsit zborul.
Chiar atunci orchesta si-a incheiat ultimele acorduri, dirijorul a dat sa plece dar a intalnit privirea tiranica a vioarei a doua. Aceasta nu isi terminase inca norma de acorduri si a inceput sa recupereze deficitul cantand partitura din pagina prizoniera pe arcus. Dirijorul a urmat-o ascultator iar spectatorii s-au oprit din drumul spre iesire, fiecare in pozitia in care l-a surprins solo-ul vioarei.
Sala a inghetat, iar eu am putut in sfarsit asculta primele acorduri ale serii: “dincoace de ocean, Cio-cio San , un future daca pica in maini de om este infipt cu un ac intr-o placa pentru ca astfel sa ramana pe viata al lui, sa nu mai fuga.”
Iata de ce as vrea sa dau acest sfat bun tuturor operelor din lume. Atunci cand pe scena voastra se joaca Madama Butterfly va rog sa prindeti cu bolduri partiturile orchestei in portative sa nu mai zboare.
