Fiecare rama nu este decat un curcubeu cazut. Dar la fel ca oamenii si ramele si-au uitat originea. Dupa fiecare ploaie insa, impinse de o dorinta necunoscuta, ramele ca si curcubeiele ies si renasc din lumina.
Oamenii, la fel ca si ramele, sunt, in cea mai mare parte a lor, doar pamant. Dupa un algoritm necunoscut o picatura lichida ii scoate si pe ei la lumina.
Dar nici oamenii si nici ramele nu pot vizita lumina fara ca o particica din ea sa se ascunda pentru totdeauna in ei. Iar cu fiecare vizita, zestrea lor de lumina se adauga si ii schimba.
Astfel, pe o cale dinspre adancuri spre cer, ramele sunt doar pamant, curcubeiele sunt doar lumina, iar oamenii, in diversitatea lor, sunt undeva intre ele.
