COPACUL

Ieri m-am intalnit cu acest semn.  Pana sa il vad, nu eram deloc surprins de faptul ca in jurul meu erau oameni care “stationau” pe iarba. Cum cetatenii acestui oras desfasoara activitati culinar-artistice peste tot intinsul de verde urban, mi s-a parut ciudat ca doar in unele locuri ai voie sa calci iarba. Atunci, in celelalte locuri, in care stationezi fara voie, care e diferenta? Au micii alt gust? Are fotbalul alte reguli? Gunoiul ramas in urma deranjeaza mai putin?

Suntem un popor atat de „liber” incat devine redundant sa vina sa ne spuna noua cineva ce avem si ce nu avem voie sa facem. Pentru ca oricum majoritatea semenilor nostri considera ca au voie sa faca nestingheriti orice le trece prin cap.

Vazand semnul, m-am uitat totusi mai atent in jurul meu si m-a lovit o revelatie misterioasa: Pe aceasta peluza nu erau deloc in “stationare” mojicii pe care ii intalnesti cam peste tot pe unde nu sunt astfel de mesaje care permit accesul.  In jurul acestui semn nu asculta nimeni manele, nu juca nimeni fotbal, nu facea nimeni mici si nu bea nimeni bere. Acest loc era populat doar de tineri imbratisati, de oameni cu carti in mana(tinute corect, nu invers) si in general de persoane care nu faceau galagie, si nu ii deranjau pe ceilalti prin prezenta lor.

Spre deosebire de toti acesti oameni „care nu stiu sa se distreze” , ceilalti, „iubitorii de adrenalina”, „iesitii din tipare” nu si-ar putea permite sa fie vazuti intr-un loc in care nimic nu le interzice sa stea. Pentru ei, simpla prezenta a semnelor “nu calcati iarba” sau “accesul interzis” actioneaza ca un magnet. Incalcarea regulilor, egoismul si nepasarea reprezinta pentru ei forma lor naturala de a fi unici.

Totusi, ce solutii am putea gandi impreuna, pentru a face un om caruia ii place sa incalce regulile, sa le incalce in spatii special amenajate?

Acum doua zile l-am cunoscut pe Theodor. L-am cunoscut pentru ca era un copil singur, pierdut pe o alee a Parcului Tineretului. L-am cunoscut pentru ca eram aproape, pentru ca plangea si pentru ca i-am inteles spaima.

Am avut noroc, amandoi am avut noroc. I-am intins o mana de care s-a prins ca de un colac care avea sa ne salveze: pe el de ratacire, pe mine de lipsa de rost.

Oricui ne-ar fi privit de la distanta i-am fi parut foarte diferiti. Mai intai ca eu eram mai inalt, si aveam role, si  putina barba. Theodor avea parul blond, pantaloni scurti si cativa dinti lipsa. Niciunul nu purtam ochelari desi bajbaiam impreuna pe alei. Chiar daca paream foarte diferiti in ochii celorlalti, eram la fel de rataciti amandoi.

Theodor nu are mai mult de patru ani si, pentru el, culoarea ochilor mamei este un detaliu mai de pret decat culoarea hainei pe care o poarta aceasta. Locul din care venea nu avea o dimensiune clara, era un spatiu generos in care coexistau in buna pace “tanti Gina“, “mamaia Aurica“, ” Angie“, dar si “Andrei, tot un copil si el“.  Insa locul in care trebuia sa ajunga era unul singur: “la mami“.

Am ramas impreuna. O umbra lunga, incaltata cu umbrele vii ale unor roti. Alaturi de ea o umbra scurta, din care se desprindeau rar umbrele mici ale unor lacrimi.  Ne-am potrivit drumului, iar drumul ne-a rasplatit pasii purtandu-i spre locul nestiut in care trebuiau sa ajunga: spre “regasirea lor” si “despartirea noastra“.

„Mircea Geoana: Mandatul prezidential de cinci ani este un esec, propun revenirea la cel de patru ani: Presedintele Senatului, Mircea Geoana, a declarat, joi, la Antena 3, ca introducerea mandatului prezidential de cinci ani a fost un esec si a anuntat ca va propune, la modificarea Constitutiei, revenirea la un mandat de patru ani.” sursa

Personal ma asteptam la mai mult, mai ales de la o propunere venita de la stimabilul domn de mai sus.  Mi se parea mai potrivit pentru domnul Geoana sa propuna ca mandatul prezidential sa dureze o singura zi, mai precis o singura noapte. Dar ce noapte ar fi aia! Una dupa chipul si asemanarea fiecaruia. Esti lenes, atunci seara te instalezi presedinte, te culci si te mai trezesti doar sa predai mandatul a doua zi. Nu e o chestiune nemai vazuta sa treci prin istorie zero barat, au mai fost cazuri din astea si in trecut, numai ca atunci presedintii au dormit mai mult, mult mai mult. Sau dimpotriva,  imediat ce te instalezi incepi sa semnezi acte si contracte, pregatesti minutios campania de a doua zi si seara urmatoare il scoti presedinte pe omul tau de incredere. Au mai fost si cazuri din astea destule.

Si uite asa, mandat dupa mandat, mai la coada sau mai la mijlocul listei, o sa vina randul ca fiecare dintre noi sa avem orele noastre de glorie. Hotararile pe care le vom lua atunci vor putea schimba in bine sau in rau realitatea inconjuratoare.

Tu ce o sa faci in noaptea in care vei fi Presedinte?

Viata reprezinta un lung sir de compromisuri. Pentru ca traim in societate, pentru ca exista reguli, pentru ca ne dorim mereu mai mult, apare, inevitabil, nevoia de face ceea ce trebuie in dauna a ceea ce ne place.

Chiar daca astazi am vrea sa mergem la pescuit,  la shopping sau am vrea pur si simplu sa lenevim acasa, ne infranam toate aceste porniri si facem ceea ce trebuie. De ce? Pentru ca nimeni nu ne plateste sa facem lucrurile care ne plac.

Asta fiind regula, ca orice regula are si exceptii. Exista si oameni fericiti, care isi petrec cea mai mare parte a vietii fiind platiti pentru a face ceea ce le place. Exista chiar si in viata fiecaruia dintre noi, momente in care iubim ceea ce facem si mai suntem si platiti pentru asta. Raiul, nu?

Pentru mine, perioadele in care am fost platit sa fac ceea ce imi place au fost si cele mai productive din viata mea.  De aceea, atunci cand am fost pus in situatia de a angaja oameni, am cautat sa-i angajez mai ales pe cei carora le placea ceea ce aveau de facut. Chiar daca sunt mai greu de gasit, merita, pentru ca este mai simplu de lucrat cu ei si mai eficient asa.

Dar voi cum stati cu procentele? Cum arata la voi raportul dintre datorie si placere? Cati dintre voi faceti astazi ce va place si obtineti si bani din asta?

Norocosilor, impartasiti-ne si nou exemplul vostru!

Copilul tacea. Dar nu pentru ca ii statea in fire sa o faca. Tacea ca de fiecare data in fata unui joc nou. Curand a inceput sa ii invete curios regulile.

Eu sunt Copilul, spuse el.  Tu cine esti?

Mie oamenii imi spun Parcul, sunt de multa vreme aici.

Eu am 3 ani, spuse Copilul. Vrei sa te joci cu mine?

Parcul zambi! Acest copil ii amintea de el cand era tanar. Cand nu avea nici macar alei, iar copacii lui falnici de astazi erau de inaltimea copilului din fata sa. De atunci au trecut multi ani, multe s-au schimbat in jurul lui… si el s-a schimbat mult. Dar el, Parcul, a invatat in timp sa accepte toate aceste schimbari. Pe cand era inca tanar, prezenta oamenilor in apropierea sa il inspaimanta si il facea sa se ascunda in sine.  Isi aminteste cat de speriat a fost cand,  intr-o zi, in ochiul lui albastru de apa in care nu veneau sa se oglindeasca decat norii, soarele sau luna, cerul a fost ocoperit de niste uriasi urati de beton. O vara intreaga a clipit des incercand sa se lepede de imaginea infipta acolo, adanc. Dupa o vreme a descoperit ca din uriasii de beton razbateau pana la el multe voci, multe rasete, multe povesti care se construiau in fiecare zi chiar sub ochii lui. Noaptea, uriasii se umpleau de lumini si umbre, iar Parcul nu s-a mai simtit singur niciodata.

Ce jocuri stii tu? il intreba Copilul privindu-l direct in ochiul lacului.

Pe cand era cu doua decenii mai tanar un alt copil il provocase la fel, isi aminti Parcul. Copilul de atunci avea ochii copilului de acum. Zambi din nou… Mai tarziu, Copilul de atunci avea sa devina Baiatul care a cunoscut o fata, chiar aici pe o banca de langa lac. Tot Parcul i-a ascuns Baiatului devenit Tanar, primul sarut oferit de fata devenita Adolescenta.

Hai sa ne jucam, ii spuse el copilului. Dar sa ne jucam frumos, iar tu sa fii atent sa nu ma ranesti in  joaca ta.

Dar cine castiga jocul, a intrebat Copilul?

Tu il castigi, i-a raspuns Parcul. Tu il castigi daca nu ma murdaresti si nu imi rupi iarba si crengile.

Am imbatranit si am obosit, tu m-ai obosit.  Sunt singur, pentru ca tu m-ai lasat singur. Daca o sa te trezesti la timp, sa-mi amintesti sa ploua maine! Chiar daca nici ploaia nu mai este ce a fost.

Cat timp tu dormi, eu sufar. Ma dor copacii, ma dor pasarile si norii, ma dor apele si muntii. Ma dor toate darurile pe care ti le-am facut.

Nu esti atent. Nu esti niciodata atent, iar urmele pe care pasii tai le lasa in carnea mea, ma ranesc de moarte. Ma ucizi in fiecare zi. Pe tine te ucizi in fiecare zi.

Sunt bolnav si, din ce in ce mai des, semnele bolii mele ajung pana la tine. Nu poti sa nu le vezi… dar totusi le ignori.

Te crezi urias, dar urias este doar raul pe care il faci.

Esti orb. Esti atat de orb incat ochii tai nu reusesc sa vada intregul. Pentru ca ochii tai nu vad mai departe de azi, mai departe de tine. Iar tu nu esti TOTUL.

Esti surd. Esti surd pentru ca urechile tale obisnuite sa auda,  s-au dezobisnuit sa asculte.

Esti mut. Esti mut pentru ca iti este mai usor sa taci. Iar mintea ta a uitat sa inteleaga.

E tarziu. E mult prea tarziu. Intre azi si maine nu mai este decat Noapte.

iar tu OMULE nu te vei trezi la timp pentru a salva PAMANTUL.

Astazi m-am intalnit cu fata inalta cu par cret de la trei. Cu Manechina, cum ii mai spun cei de la cursul de dans pe care il frecventeaza.  Colegii de la lucru ii spun Zambulet, probabil pentru ca umbla permanent cu un zambet agatat de varful nasului. Dar nu chiar toti colegii ii spun asa, stiu cel putin doi care vorbesc despre ea numindu-o “Bunaciunea” de la receptie. Ea nu stie insa asta… si ar fi mai bine sa ramana asa.

La ea in satul natal oamenii ii spun Studenta, desi nu mai este studenta de trei ani.  Daca mergeti totusi acolo si vreti sa gasiti casa in care a copilarit, intrebati de ea tot asa. Nu-i rostiti numele, nu va ajuta la nimic, in satul ei natal mai sunt cel putin zece femei pe care le cheama la fel. Niciuna nu isi foloseste insa numele decat la politie sau la sfatul popular.

O mai puteti gasi pe fata de la trei, in fiecare sambata noaptea, intr-un club. Doar ca acolo toti ii spun Animatoarea Blonda, desi eu nu am vazut-o blonda niciodata.

Uneori o vad seara cand vine acasa, alaturi de ea paseste mandru un baiat cam rotofei. El o alinta “Iubi”, ea ii spune “Porcusor”, dar asta e deja o alta poveste.

Am auzit de curand de un fost iubit ca ar numi-o Vipera, ca exista o profesoara de la Scoala Generala care ii spune Ileana Cosanzeana.  Si am auzit-o chiar eu cu urechile mele, astazi cand s-a urcat alaturi de mine in lift, spunand despre ea insasi: “sunt o Romantica Incurabila”!

Am zambit nedumerit, iar ea a continuat complice: “Am citit ieri de pe net o poezie de a ta. Stii ca semeni cu Esenin?”

Liftul s-a inchis, liftul s-a miscat, liftul s-a deschis… am pasit, am deschis, am inchis. Am deschis din nou… si sunt aici, in fata voastra. Imi numar gandurile si tac. Si ma intreb. Si scriu.

Oare cine e fata asta de la trei?…

Dar eu cine sunt? Caci si eu am mai multe nume…

Dar tu cine esti? Si tu ai mai multe nume. Mai multe fete. Arati in multe feluri pentru multi oameni.

Ce fata a ta te defineste mai bine? … Cea pe care o vezi doar tu, sau cea pe care o vad doar ceilalti?

Cat de bine te cunosti?

Copil fiind, citeam cu insufletire povesti cu voinici lipsiti de frica, gata oricand sa isi mane interesele pana la capatul Pamantului, de multe ori chiar mai departe. Visam ades cu ochii deschisi si calatoria mea, alaturi de ei, mi se parea atunci aievea posibila.

Dupa un timp, singurul capat al Pamantului pe care am mai vrut sa il ating, a fost cel de la care incepe Lumea. La celalalt, cel de la sfarsit, mi-am inchipuit ca trebuie sa fie mare inghesuiala, din moment ce toti eroii mergeau doar acolo.

Dar cum as fi putut sa le deosebesc. In fata mea se deschideau mereu doua drumuri. Doar unul dintre ele m-ar fi dus la Inceputul Pamantului. Ori cel din stanga, ori cel din dreapta mea.

Cand am invatat sa-i intreb pe ceilalti, am constatat cu tristete ca nu cunoscusem inca nici un Fat-Frumos. Nici un fiu de Imparat, fie el Verde sau Rosu,  nu se afla in interiorul cercului meu de prieteni. Atunci am inventat singur cativa.

Mai tarziu, fara sa ma pot abtine, am creat si cativa monstri.

Acum, de cand am invatat sa ii recunosc, ii vad mereu in jurul meu,  multi Zmei nemilosi, multi Balauri inspaimantatori si putini, foarte putini Feti-Frumosi.

Astazi mi-a atras atentia acest articol:

“La anul vom afla unde avem nevoie de autostrazi. Compania Nationala de Autostrazi si Drumuri Nationale (CNADNR) va incepe astazi un nou recensamant al traficului auto, dupa o pauza de cinci ani, ce se va intinde pe o perioada de sapte luni, urmand ca rezultatele sa fie facute publice in primul trimestru din 2011.Recensamantul va arata care sunt cele mai aglomerate zone din tara, unde este nevoie de construirea de autostrazi. ” sursa

Marturisesc si imi fac totodata mea culpa ca faceam, pana astazi, parte din categoria celor care aveau mereu ceva de carcotit si de reprosat, atunci cand venea vorba de autostrazi in Romania. Credeam, in ignoranta mea, ca este cineva prea lenes, ca se fura prea mult, ca nu exista vointa politica, ca de aia nu avem autostrazi, nici macar drumuri de calitate pe aici.

De abia astazi m-am luminat, drept pentru care imi cer in mod public scuze pentru atitudinea mea din trecut. Pai cum sa se faca domnule autostrazi, daca inca nu am aflat unde e nevoie de ele. Daca e nevoie de ele.

Acum, mai am eu rabdare si pana la anul, dar tin sa pun si eu o minuscula conditie:

Domnilor de la CNADNR, nu imi atribuiti mie sa ma ocup de studiul ala?

De foarte multe ori, sa traiesti alaturi de ceilalti, nu este deloc o activitate foarte usoara. Cate frustrari, cate dezamagiri, cate neimpliniri se pot naste pornind de la nepotrivirile de caracter, mai simple sau mai complexe, ale Eului cu Lumea.

Ne oglindim cu propriile asteptari in realitatea inconjuratoare si nu putem sa nu constatam, cu tristete, ca Lumea nu este intocmai dupa chipul si asemanarea noastra. Celor din jurul nostru le lipsesc calitati esentiale, capabile sa faca din aceste meleaguri un loc in care cu totii sa traim mai bine, mai linistiti, mai respectati, mai fericiti. Calitati pe care fiecare dintre noi consideram ca le avem si cautam sa le gasim si in zestrea celor cu care ne intersectam in fiecare zi.

Bunicul meu obisnuia sa foloseasca o singura expresie, transformata intr-un adjectiv de conjunctura, bun pentru orice situatie, oricat de complexa.  Cand ii placea ceva, cand aprecia ceva, cand ceva era bun, era frumos sau destept el spunea doar atat:  ” E -CALUMEA-” si continua invariabil cu un verdict total:  “daca e CALUMEA e CALUMEA”. Dar cum e Lumea, bunicule?

Ne plangem ades: Daca oamenii ar avea mai mult bun simt,  daca ar fi mai civilizati,  mai muncitori, nu ar fura, nu ar mintii.  Daca am fi mai nemti, mai elvetieni, mai americani. Daca toata lumea ar fi ca noi, daca am avea cu cine, atunci am schimba totul.  Am fi altfel, acesta tara ar fi altfel.

Priviti aceste randuri ca pe un exercitiu si o invitatie totodata. Alegeti trei calitati pe care considerati ca voi, fiecare dintre voi, le aveti si transformati-le in tot atatea daruri pe care sa le oferiti celorlati.

Aveti puterea sa faceti, ca de maine, darurile voastre sa intre obligatoriu si neconditionat in alcatuirea profilului fiecarui om care locuieste in Romania. Aveti ocazia sa schimbati lumea in bine, facandu-o sa va semene mai mult, sa va rezoneze mai tare.

Ce daruri i-ati face?