COPACUL

Acum doua zile l-am cunoscut pe Theodor. L-am cunoscut pentru ca era un copil singur, pierdut pe o alee a Parcului Tineretului. L-am cunoscut pentru ca eram aproape, pentru ca plangea si pentru ca i-am inteles spaima.

Am avut noroc, amandoi am avut noroc. I-am intins o mana de care s-a prins ca de un colac care avea sa ne salveze: pe el de ratacire, pe mine de lipsa de rost.

Oricui ne-ar fi privit de la distanta i-am fi parut foarte diferiti. Mai intai ca eu eram mai inalt, si aveam role, si  putina barba. Theodor avea parul blond, pantaloni scurti si cativa dinti lipsa. Niciunul nu purtam ochelari desi bajbaiam impreuna pe alei. Chiar daca paream foarte diferiti in ochii celorlalti, eram la fel de rataciti amandoi.

Theodor nu are mai mult de patru ani si, pentru el, culoarea ochilor mamei este un detaliu mai de pret decat culoarea hainei pe care o poarta aceasta. Locul din care venea nu avea o dimensiune clara, era un spatiu generos in care coexistau in buna pace “tanti Gina“, “mamaia Aurica“, ” Angie“, dar si “Andrei, tot un copil si el“.  Insa locul in care trebuia sa ajunga era unul singur: “la mami“.

Am ramas impreuna. O umbra lunga, incaltata cu umbrele vii ale unor roti. Alaturi de ea o umbra scurta, din care se desprindeau rar umbrele mici ale unor lacrimi.  Ne-am potrivit drumului, iar drumul ne-a rasplatit pasii purtandu-i spre locul nestiut in care trebuiau sa ajunga: spre “regasirea lor” si “despartirea noastra“.