Archive for March, 2021

Rih

Posted by on Saturday, 20 March, 2021

– Buuun, bun vinul, unchiule! Nu e producție de anul ăsta, că se vede că e deja așezat. Uite și matale ce culoare frumoasă are!

Și tata ridica paharul sus în lumina becului și se bucura de culoarea rubinie a vinului, sorbind apoi cu înghițituri mari de îi vedeam mărul lui Adam jucând de plăcere.

– Ăsta e vin de care bea Imparatu’, mă, nepoate! se mândrea unchiul. Din ăsta nu mai găsești tu pe nicăieri în sat, că e soi bun, nu e “omieunu’” din ăla cum are toată lumea. E ținut în butoi de stejar și pritocit de mine. 

Și mai punea tata câte un rând și îmi turna și mie într-un pahar mai mic, iar eu ciocneam bucuros și îl dădeam peste cap dintr-o înghițitură, spre cinstirea unchiului și bucuria tatei.

– Ia mai bagă, mă, nepoate un lemn din ăla în sobă! mă îndemna unchiul. Și ia castroanele alea și vino cu mine până în spate să aducem câte ceva de ale gurii.

Așa că mergeam noi în cămară și puneam într-un castron jumări și afumătură, iar într-altul niște murături, mai prindea unchiul și o pâine și ne întorceam în odaia caldă, să ne înfruptăm din toate, ca la ospețele mari, până o dădeam în cântece și chiuiala. De se ridica unchiul și slobozea o strigătură, ca să ne fie cu luare aminte:

– Hăp…. Hăp… ! Ia auzi … ia! La Sarmisegetuza stă mândru’ Decebal, ce-a-nfrânt popoare multe pe jos și sus pe cal: Vasile Oprișan!!!

Apoi unde nu începea unchiul să depene povești de pe front de îl ascultam cu încordare, călătorind împreună cu el până în Basarabia și înapoi până la cotul Donului, de unde se întorsese cu urme de schije săpate adânc în carne, pe care ni le arăta cu mândrie.

– A fost greu… greu, nepoate! Era moartea peste tot și tare mă mir că am mai ajuns acasă. Dar mă aștepta Stela cu copiii mici și doar asta m-a mânat să vin înapoi și să răzbat pe oriunde.

Și unchiul începea să lăcrimeze, așa de un gând al lui, se uită apoi la noi și ofta cu durere:

– Dar ce femeie era, Stela! Zdravănă ca un bărbat și nu se codea de la nimic și ce grea i-a mai fost ursita…

Iar eu știam povestea tușei Stela, cum o știa tot omul. Că nu puteai trece gârla, peste podet, fără să întâlnești mai întâi crucea ei, ruginită de vreme, așezată în calea oamenilor, spre aducere aminte. Că fusese tușa ciobănița la oi dimpreună cu unchiul și cu copiii lor, iar într-un an a venit gârla mare și a umflat podul de vase, de treceau oamenii doar pe pasarela suspendată de deasupra. Iar pe ei i-a prins viitura cu oile la pădure, de unde s-au pornit ca să le treacă în sat. Dar apa era mare de aproape atingea puntea și oile erau temătoare și nu se lăsau mânate peste ea. O ascultau însă pe tușa și a pășit ea atunci înaintea lor, ademenindu-le cu boabe de porumb și cu vorba bună de au urmat-o și au intrat dimpreună pe podeț. Iar podețul s-a lăsat și mai mult, sub greutatea lor și tușa da zor ca să treacă spre sat, când a adus gârla o buturugă mare ce a izbit puntea, dând-o peste cap, de a răsturnat în puhoi și pe tușa și oile. Și ea a mai ridicat așa brațul de vreo câteva ori din apă și a pierit acolo în fața unchiului și a copiilor, lăsându-i cu inima grea până astăzi.

– Eeei lasă, unchiule! îl îmbărbăta tata. A dorit-o Dumnezeu la el, că avea ea sufletul bun! Ce să-i faci, cu soarta omului nu te poți pune!

Și mai turna el câte un rând și îmi mai turna și mie. Iar eu începusem să ridic paharul tot mai greu și simțeam așa ca o vâjâială în tot capul și o forfotă prin stomac. 

– Mă duc acasă de aici, Ticule! am îngăimat.

Apoi m-am ridicat și am ieșit împleticindu-mă, lăsându-l pe tata în urma mea să îi explice unchiului:

– Nu e obișnuit săracul la băutură și i-a căzut greu! mă căina tata. S-a bucurat și el să stea aici și să dea noroc cu noi, ca un om mare, dar vinul e tare și te pune iute jos.

Și altele ce o mai fi spus el pe acolo, dar eu nu l-am mai auzit. Am ieșit în bătătură și am privit mirat la zăpada ce se așternuse prospăt: Ia uite, cum ninge! mi-am spus. Și eu eram încălțat doar cu papuci și îmbrăcat subțire, așa cum mă luase fără veste tata din casă:

– Hai, mă, să dăm o fugă până la unchiu’! îmi spusese el. Să vedem și noi ce mai face! 

Și era soare pe atunci și nu era prea frig. Iar acum, doar câteva ore mai târziu, uite că venise iarna. 

M-am urnit cu greu și, după câțiva pași, am intrat pe poartă în ograda noastră. Dar stomacul nu mai avea răbdare, așa că am cotit pe după șira de coceni și am golit acolo incnind jumările și murăturile unchiului, toate amestecate în sângeriul vinului care murdărea acum albul imaculat al zăpezii. 

Dar Pământul se învârtea ciudat cu susul în jos, totul se amesteca în jurul meu, urechile îmi vâjâiau cu putere… apoi s-a făcut liniște.

*** 

După vreun ceas s-a întors și tata chiuind prin curte. A intrat repede in casă scuturându-și zăpada de pe cizme și a dat buzna în odaia unde trebăluia mama.

– Brrrrr, mă, nevastă!!!! A venit iarna. Bagă lemne în sobă că inghețăm până dimineața…! a spus el cu veselie, suflând cu putere în pumni.

Iar mama a ridicat ochii către el, l-a vazut că era afumat bine de la băutură și a dat să îl ocărască dar s-a oprit brusc:

– Unde e, mă, ăla micu!? a intrebat ea cu vocea gâtuită de spaimă.

– Păi nu e acasă!? s-a mirat tata. Că a plecat de mult de pe acolo și a zis că vine încoace!

– Îl vezi tu acasă!? a urlat mama. 

Și a țâșnit într-o clipă pe ușa de a ieșit afară, așa îmbrăcata sumar și desculță, a prins să mă strige și să mă caute prin curte, urmată de tata parcă trezit din băutură. Și au luat ei drumul inapoi până la casa unchiului, iar acolo au zărit, în lumina înserării, o pereche de urme mici, aproape îngropate de zăpada proaspată, pe care le-au urmat și m-au aflat pe mine la capătul lor. Zăceam căzut în spatele șirei, mai mult mort decat viu, intr-o pată mare sângerie, acoperit de câinele Rih, întins peste mine, care i-a văzut și a scâncit ușor.

©️copacul.ro

Share

Campia

Posted by on Saturday, 6 March, 2021

M-am oprit și am privit în jur, dar câmpia se întindea netedă cât puteam cuprinde cu ochii, iar porumbul era mic de abia îmi trecea de glezne. Nu era chip să te ascunzi pe undeva și totuși nu se zărea nici urmă de Bunelu’, că avea el darul ăsta de a se face nevăzut într-o clipă, ziua în amiaza mare, de pe fața arsă de soare a pământului. Am oftat încet, am schimbat apucătura mâinilor pe sapă și am pășit între rânduri, ducând câte două odată: stânga-dreapta… stânga -dreapta, precis ca o mașinărie, ocolind cu îndemânare cu colțul ascuțit al sapei pe lângă fiecare fir de porumb, metru după metru.

Eeei, lasă că se întoarce el, îmi spuneam și o să ajungă până unde am intrat și pe rândul lui și mă prinde din urmă. Că doar așa îmi făcea mereu, că îl moleșea soarele și îl apuca lenea. Dar tot am să-i spun eu, când o veni, câteva, de o să mă țină minte!

Și îi dădeam înainte, cufundat în gândurile mele, de parcă aveau rândurile astea de porumb o putere de vrajă, care îmi obosea brațele dar îmi limpezea mintea, de tot mai câștigat ieșeam.

Ce simplu era totul! Nu trebuia decât să mergi înainte și, după o vreme, ajungeai la un capăt. Acolo te intorceai și porneai din nou spre un alt capăt, tot așa: du-te-vino… du-te-vino. De puteam să fac asta toată viața și acolo mi-ar fi fost tot rostul, de la început până la sfârșit.

Dar timpul trecea și cum Bunelu’ tot nu dădea semne să mă ajungă, am căutat din nou, în zare, după el. Departe, la capătul locului, acolo de unde pornisem în zori, vedeam cotiga cu măgarul trântit la umbra ei. Păreau mici, ca niște bibelouri de porțelan, bune de pus în vreo vitrină. O mie și nouă sute de metri, cântărea lungimea unui rând, iar eu trecusem de mult de jumătate. Erau cu toatele douăzecișiunu de rânduri, iar noi isprăvisem în patru zile lungi, numai nouă.

Mai erau multe de făcut, iar pe mine, muncind singur, mă putea apuca și culesul până să termin. Așa că am lăsat sapa jos și am plecat către singurul loc unde se putea ascunde Bunelu’, la cotigă, acolo unde l-am și aflat , sforăind la umbră, întins pe spate pe pământul moale, cu picioarele răschirate, ca pe un divan de puf.

Aici ți-ai găsit culcușul, Ghiaure!? mi-am spus eu amuzat. Dar ce bine că nu erau decât vreo treizeci și ceva de grade afară, așa că am luat o cergă groasă, de o purtam noi prin cotigă, pentru diverse trebuințe și l-am învelit bine pe Bunelu’ cu ea, apoi m-am întors la munca, mustăcind.

Și n-a trecut nici o jumătate de ceas și l-am văzut și pe el venind cătrănit, cu sapa într-o mână și cu bidonul de apă în cealaltă.

 – Ce m-ai infofolit în cerga ceea mă Neață’?! s-a văitat el. Că m-am trezit asudat de îmi stă și acum ca o văpaie în piept, de era să mor de sufocare!

– Ca să nu te tragă frigul acolo la umbră, Bunelule! l-am întâmpinat eu. Lasă că nu mureai matale numai din atâta lucru! Eu am gândit în mintea mea că e curent pe sub cotigă și am vrut să-ți fac un bine, dar dacă ții așa de supărare, dată viitoare când chiulești de la muncă, nu te mai deranjez!

– Cine chiuleste, mă! s-a incontrat Bunelu’. Păi dacă mi s-a făcut sete, ce, nu trebuia să mă duc să iau apă ca să beau? Că dacă ești tu căpos și nu vrei să săpăm tot așa postața cu postața, toate rândurile, cum face tot omul cu mintea la cap. Că așa ai și apa și mâncarea aproape și nu mai umbli teleleu după ele pe câmp, când ți-e foame sau sete.

Tot aici ajungeam noi cu sfada de fiecare dată, că eu înțelegeam și vorba Bunelului, că era dreaptă și așa făcea toată lumea. Dar eu tocmai de aia nu vroiam să fac așa, ca să nu fiu la fel ca ea. Și nu se mai pomenise până atunci să sapi așa, ducând rândul înainte kilometri, ca să te întorci apoi kilometri. Dar mie așa îmi venea mai bine. Că eu îmi țineam apa legată la spate cu o sfoară și o beam așa fierbinte și nu mă plângeam de sete ori mă odihneam câteodată drept sub soarele arzător și nu tânjeam după umbră. Că mă mâna pe mine ceva înainte și nu mă puteam opri până nu puneam piciorul desculț la capătul locului și făceam acolo în pământ, cu degetul mare, un semn adânc ca o cruce. Că așa era fiecare rând, o cruce mare de dus, cumplită și întreagă, pe care să nu o poți lăsa jos pe la mijloc de drum și să trebuiască să o duci înainte până la sfârșit.

©️copacul.ro

Share

Diamantul

Posted by on Monday, 1 March, 2021

M-am cățărat cum am putut mai repede pe unul dintre stâlpii de la bolta din fața casei, dar era ger și pielea palmelor mi se lipea dureros de metal. Am ajuns cu greu până în vârf, unde am apucat de țeava de la antenă și am început să o rotesc, oprindu-mă să suflu aer cald peste palme din când în când.

– Merge?!? am răcnit eu de acolo de sus, cât mă țineau puterile.

– Merge cu purici, tată! m-a asigurat o voce dinăuntru. Învârte și tu mai încet ca să nu treci peste unde se prinde mai bine!

Și eu tot răsuceam de zor, așteptând cu înfrigurare un semn că truda mea nu era în van. Că țineam noi, pe atunci, mai mult antena întoarsă spre bulgari, de mă uitam seară de seară la desenele animate de la ei și cântam apoi, cât era ziua de lungă, prin casă, cantecelul de la generic:

– Az sǎm Sǎncho, ida ot gorica da vi kazha: “Leka nosht, dechica”, Leka nosht, deca! Leka nosht, deca!

Și o țineam tot așa, până îi inebuneam pe toți de-mi trântea mama una peste cap sau mă trimitea afară la joacă, să scape de focul meu.

În alte seri, ne adunam să ne uitam cu toții la câte un film. Dar era greu să reziști, că filmul era lung și în cameră era un frig, mai ceva ca afară. Că aveam noi un televizor cu toane, care nu mergea dacă în odaie era cald, așa că îl țineam doar în camera de oaspeți, unde nici măcar o sobă nu aveam, semn că nimeni nu ne mai vizita după venirea frigului. Și de ce ar fi făcut-o!? Iernile erau cumplite în Bărgan, iar când se pornea viscolul, cu greu mai puteai desluși că mai erau niște suflete, îngropate sub troiene, prin locurile acelea.

Dar să revenim la televizor! Era unul nou, marca Diamant și până a venit în casa noastră nu a fost lucru ușor. Televizorul de dinaintea lui era unul foarte vechi, cu lămpi, de îl chema Venus și se vedea tot întunecat și pârâia și sfârâia când îl porneai, de parcă funcționa pe aburi. Așa că se tot ținea mama de capul tatei și îi spunea:

– Hai mai, Ionele, să punem și noi niște bani deoparte, ca să luăm un televizor nou, că ne tot caznim cu ăsta și până nu ne-o lua foc în casă nu ne mai liniștim!

Și tata se tot codea și se ferea, până când, într-o zi de toamnă târzie, nu a mai avut pe unde să-și scoată cămașa și și-a luat inima în dinți de s-a dus la Albești la Cooperativă, unde s-a prins în discuție cu nea Ionel gestionarul:

– Mai, nea Ionele, să-mi dai și mie un televizor din ăsta, dar să-mi dai unul bun, că te-oi cinsti și te-oi servi cu orice ai avea nevoie pe la strung! Poate are Doamna matale niște pantofi să le facem flecuri sau orice altceva!

– Cum să nu te servesc, măi, tizule! se învoia gestionarul. Dar știi și tu că e loterie cu televizoarele astea noi, cu tub! Că pot eu să știu ce au pus ăștia în ele!? Și dacă nu o merge cum trebuie să nu mă înjuri pe mine, apoi!

– Eeei lasă, Nea, Ionele, că nu te-oi scoate eu pe matale vinovat din atâta lucru! se tocmea tata. Dar mă gândeam că tot le știi mai bine ca mine și să îmi spui așa cu o vorbă pe care să îl aleg!

Că ținea magazionerul pe tejgheaua din fața lui, ca la vreo patru sau cinci televizoare și arătau toate la fel, de nu se putea tata deloc dumiri pe care să îl ia, ca să îl învelească într-o pătură de o purta cu el și să îl urce în cotiga ce îl aștepta afară.

– Măi, tizule, uite cum te-aș sfătui eu, se  încumeta gestionarul, ca să mergem mai la sigur! Eu îl mai am și pe ăsta de aici, de e pornit și acum, că l-am tot ținut în probă și a stat așa ore-n șir, fără probleme. Zic, mai bine, ca să-l iei, că știm la precis că merge, dacă nu a făcut nici o figură până acum!

Și l-a luat tata pe sus și l-a adus acasă, unde noi l-am primit cu brațele deschise, ca pe cineva din familie și l-am așezat cu grijă în locul bătrânului Venus, pe care l-am săltat și l-am dosit pe undeva, ca să nu-și facă sânge rău tânărul Diamant când îl vede.

Și am așteptat cu nerăbdare programul de seară și l-am pornit, iar ecranul era mai luminos și totul se vedea mai bine și ne-am bucurat o vreme, cam până când s-a lăsat frigul și a trebuit să aprindem focul în sobă, când și-a arătat Diamantul adevăratul caracter. Că era un televizor învățat cu nărav, că îl încercase gestionarul numai în răcoarea magazinului, unde nu făcea nimeni focul în sobă, dar vezi că el era sensibil la foc. Și nu suporta nicicum căldura, că îl făcea să înceapă să fâșâie, încet la început și apoi în doar un minut sau două se deregla, pierdea postul și se umplea de purici, de ne umplea și pe noi de năduf, că îi venea tatei să ia toporul și să îi vină de hac. Și chiar îi căra așa, drept arvună, câteva lovituri de pumn peste frunte, dar asta nu părea să îi fie televizorului de niciun sinchis.

Așa că, dacă vroiam să ne uităm la ceva, trebuia ca unul, sau pe rând, să ne sacrificăm și să ne ridicăm tot la două sau trei minute, atunci când televizorul începea să fâșâie și să învârtim de o rotiță mică de reglaj, nu mult, doar puțin, cât să își vină în fire, apoi ne așezam la loc. Dar Diamantul uita repede și eram noi tot așa într-un du-te-vino de ni se făcea lehamite și îl închideam și nu ne mai uitam la nimic. Și ne-am tot chinuit așa, până într-o zi când s-a convis tata că televizorul nu se putea împacă el cu căldura nicicum și l-a luat de l-a mutat, cu tot cu firele de la antena, în odaia de o țineam de bună pentru oaspeți. Iar când vroiam să ne uităm, seara, la ceva, ne apucam de ne îmbrăcam bine, ca pentru a ieși afară în viscol, cu mănuși, cu fular și căciulă și aruncam o plapumă peste noi și ne inghesuiam unii în alții în fața televizorului, aburind cu repiratia noastră, siluetele alb negre ale unor actori cunoscuți.

***

– Gata, nu mai mișca… lasă-l așa! m-a anunțat tata cu o voce victorioasă.

Și eu m-am coborât și am intrat în casă lângă sobă, cât să îmi mai vin în fire de la ger. M-am uitat apoi la ceasul mare din odaie și am socotit că mai era numai o oră până să înceapă filmul, de care îmi spusese, cu o zi înainte, Sorin:

– Mă, am văzut eu la Pascal în program, mâine seară dau ăștia la televizor “Marea Cursă” cu Tony Curtis! Ăsta e film bun tare, mă! Să te uiți musai la el! mă învățase el.

Și eu am băgat la cap și m-am muncit de am mișcat antena de pe bulgari și așteptam acum, numărând cu nerăbdare fiecare minut. Iar când a mai rămas ca la un sfert de oră, am început să ne îmbrăcăm cum am putut mai bine. Și tata și-a tras o pereche de izmene pe dedesubt, că filmul era lung, ca să îl țină. Iar mama și-a luat așa o bentiță, dar nu și-a pus-o încă pe cap, de fodula, vorba tatei, doar ca să poată să o tragă pe urechi mai târziu, dacă îi îngheață. Iar eu m-am îmbrăcat pe deasupra cu o pufoiaca și am intrat câteștrei,  nădăjduind la un film bun, în camera congelator, unde era stăpân tânărul Diamant, care ne-a întâmpinat tăcut și rece, după cum îi era firea. Și a pornit tata televizorul și ne-am cuibărit, fiecare cum am putut mai bine, sub plapumă înaintea lui, iar filmul a început bine și promitea să ne țină lipiți acolo mai mult de-un ceas. Dar au trecut doar câteva minute și, fără veste, s-a auzit un <pac> sonor și s-a făcut întuneric. Că au luat curentul, cum făceau pe atunci, mai mereu și nu puteau să aleagă un moment mai prost. Iar noi am mai așteptat acolo preț de vreo zece, cinsprezece minute, până când ne-a pierit și ultima urmă de speranță și ne-am ridicat de-am plecat bâjbâind către odaia în care mocnea focul, am aprins fitilul de la lampă și ne-am pregătit de somn.

©️copacul.ro

Share