COPACUL

Copilul tacea. Dar nu pentru ca ii statea in fire sa o faca. Tacea ca de fiecare data in fata unui joc nou. Curand a inceput sa ii invete curios regulile.

Eu sunt Copilul, spuse el.  Tu cine esti?

Mie oamenii imi spun Parcul, sunt de multa vreme aici.

Eu am 3 ani, spuse Copilul. Vrei sa te joci cu mine?

Parcul zambi! Acest copil ii amintea de el cand era tanar. Cand nu avea nici macar alei, iar copacii lui falnici de astazi erau de inaltimea copilului din fata sa. De atunci au trecut multi ani, multe s-au schimbat in jurul lui… si el s-a schimbat mult. Dar el, Parcul, a invatat in timp sa accepte toate aceste schimbari. Pe cand era inca tanar, prezenta oamenilor in apropierea sa il inspaimanta si il facea sa se ascunda in sine.  Isi aminteste cat de speriat a fost cand,  intr-o zi, in ochiul lui albastru de apa in care nu veneau sa se oglindeasca decat norii, soarele sau luna, cerul a fost ocoperit de niste uriasi urati de beton. O vara intreaga a clipit des incercand sa se lepede de imaginea infipta acolo, adanc. Dupa o vreme a descoperit ca din uriasii de beton razbateau pana la el multe voci, multe rasete, multe povesti care se construiau in fiecare zi chiar sub ochii lui. Noaptea, uriasii se umpleau de lumini si umbre, iar Parcul nu s-a mai simtit singur niciodata.

Ce jocuri stii tu? il intreba Copilul privindu-l direct in ochiul lacului.

Pe cand era cu doua decenii mai tanar un alt copil il provocase la fel, isi aminti Parcul. Copilul de atunci avea ochii copilului de acum. Zambi din nou… Mai tarziu, Copilul de atunci avea sa devina Baiatul care a cunoscut o fata, chiar aici pe o banca de langa lac. Tot Parcul i-a ascuns Baiatului devenit Tanar, primul sarut oferit de fata devenita Adolescenta.

Hai sa ne jucam, ii spuse el copilului. Dar sa ne jucam frumos, iar tu sa fii atent sa nu ma ranesti in  joaca ta.

Dar cine castiga jocul, a intrebat Copilul?

Tu il castigi, i-a raspuns Parcul. Tu il castigi daca nu ma murdaresti si nu imi rupi iarba si crengile.