COPACUL

Ma numesc Antonio si sunt dependent de trenuri. Aveam 6 ani cand am inteles pentru prima data acest lucru. Locuiam pe atunci in Campia Baraganului, iar cea mai apropiata gara era la 5 km de sat. Eram un copil dezradacinat, neinteles, departe de Ardeal, locul pe care l-am numit intotdeauna acasa si simteam ca trenurile reprezentau singura mea legatura cu lumea. Credeam pe atunci ca mintii mele, ca sa poata sa ajunga de la punctul A la punctul B, ii trebuia un tren, chiar daca, uneori, unul imaginar.

Colectionam cu ardoare cartile de “Mersul Trenurilor” si,  prin bunavointa unui unchi care lucra la CFR , intrasem in posesia editiilor anuale pe ultimii 10 ani. Le studiam atent si le comparam cu grija. In cartile mele trenurile cresteau si deveneau Accelerate, apoi trenuri Rapide; trenuri noi se nasteau sau, unele mai vechi, parasite de calatori, mureau.

Pentru ca nu puteam sa ma duc la halta satului  in fiecare zi, deschideam la umbra unui copac cartile mele cu trenuri si calatoream alaturi de ele cu gandul in te miri ce colturi ale tarii, numind rand pe rand haltele dar si statiile mai mari aparute in cale.

Cunosteam magistralele pe de rost, fara greseala. Magistrala 800 ma ducea la mare, 200 la Sibiu, 300 ma ducea acasa si asa mai departe.

In scoala generala, oricui ma intreba ce vreau sa ma fac atunci cand voi fi mare, ii raspundeam imediat: mecanic de locomotiva. Iubeam trenurile si garile pentru ca reprezentau, pentru mine, un portal minunat prin care ma puteam transfera oricand acasa.

Si trenurile si garile m-au marcat definitiv in toate etapele vietii mele. Trenul era cel care ma ducea acasa in fiecare vacanta, tot el era insa si cel care ma aducea fara voia mea inapoi. In liceu am facut “naveta” cu trenul, ceea ce era o ciudatenie in satul meu, halta fiind departe de sat, peste un rau care de multe ori ramanea fara de pod, peste o padure intunecata, peste mult noroi si troiene de zapada.

Dar, dintre toate garile din lume, prin care am trecut sau am zabovit, cel mai mult am iubit Gara de Nord, Gara mea de Nord.

De Gara de Nord m-am apropiat fundamental atunci cand am venit la facultate in Bucuresti. Ma asteptau 5 ani pe care trebuia sa ii petrec intr-un loc pe care nu il intelegeam, imi era strain si de care incercam sa scap cu toata fiinta mea. Ma duceam atunci in fiecare zi in Gara de Nord si imi imaginam ca sunt un calator care asteapta un tren anume, cu care avea sa plece departe peste numai doua sau trei ore. Imi faceam griji atunci sa nu intarzii,  ma asezam cuminte pe peron si asteptam cu infrigurare sa fie tras trenul meu din acea zi.

Trenul venea, calatorii se urcau si peronul se golea in jurul meu. Alaturi de ei se urcau si gandurile mele. Dupa ce trenul pleca il petreceam in gand zeci de statii, le stiam pe toate pe de rost din Mersul Trenurilor. Asta era forma prin care evadam din acel loc, asa ma incarcam cu energia necesara pentru o noua zi.

In timp, vizita mea in Gara de Nord a devenit o necesitate zilnica. In primii ani de facultate imi imparteam timpul intre 3-4 zile petrecute in Bucuresti si 4-3 zile petrecute in satul din Baragan cu diverse interese. Dupa o vreme am plecat din Bucuresti mult mai rar, dar intotdeauna in sesiune  invatatul ma gasea in cate un tren; memoram fantastic de usor asa.

Chiar si dupa ce accesul in Gara de Nord s-a facut contra cost, imi rupeam acea taxa din putinii bani de student si continuam sa merg acolo.

Dupa o vreme am locuit in Crangasi cu chirie si, de multe ori, atunci cand veneam seara de la lucru, coboram cu o statie inainte si traversam Podul Grant pe jos, pe pietonala. Traversarea atunci imi lua chiar si 2 h, pentru ca la mijlocul podului eram de multe ori furat de privelistea trenurilor care veneau sau plecau. Le recunoasteam cu usurinta, le stiam drumurile si le urmam in gand pe toate. Le certam cand intarziau sau le felicitam atunci cand le vedeam vrednice si curate. Trenurile mele!

Nu am mai mers de patru ani cu trenul. Am fost de atunci de cateva ori in Gara de Nord sa astept pe cineva. Locul pare ca nu s-a schimbat deloc in toti acesti ani. Dar astazi trenurile intarzie mai mult, iar calatorii sunt mult mai putini. Mersul Trenurilor nu se mai tipareste, iar colectia mea veche de carti s-a pierdut si alaturi de ea s-a pierdut si clestele de bilete, pe care mi-l daruise demult un controlor cucerit de pasiunea dar si de cunostintele mele legate de trenuri.

Dintr-un om preocupat sa reziste in Bucuresti 5 ani de facultate, am devenit un om care locuieste aici de aproape 15 ani. Am descoperit in tot acest timp multe locuri frumoase, am avut bucurii dar si tristeti, ca oricare.  Multe s-au schimbat in jurul meu si multe s-au schimbat si in mine. Un lucru a ramas insa la fel. Si acum, de fiecare data cand imi apare o oportunitate fericita, ma duc bucuros acasa in Ardeal …Cu masina.