Peștele

This entry was posted by on Sunday, 11 April, 2021 at
roach Fish frozen in ice in the winter in the river

Rih s-a codit o vreme. A alergat pe mal în sus și în jos de câteva ori, apoi a sărit dintr-o dată și m-a urmat pe gheața netedă ca o sticlă.

– Așa, bravo băiatu’! l-am încurajat vesel. Și m-am așezat în genunchi iar câinele a venit de și-a lipit capul de pieptul meu scâncind încet, ca un cățel.

Bravul meu Rih, cu lătratul lui gros, cu colții care semănau groază în cei care s-ar fi încumetat să ne viziteze ograda fără veste, se înmuia acum în brațele mele ca o cârpă, parcă amintindu-și mereu de ziua când, era doar un cățel fără ochi și a simțit palmele mele strângându-se în jurul lui.

De ceva timp lipseam cu zilele de acasă, iar asta era ceva nou pentru el.

– Am plecat la București, la facultate! i-am mărturisit într-o zi.

Iar el nu știu cât a înțeles din asta. Dar nu a lăsat ca absența mea să îl schimbe în vreun fel. De cum intram pe poartă, de oriunde ar fi fost, lăsa totul și se repezea asupra mea acoperindu-mă cu fericire.

– Te-ai întors! parcă îmi spunea. Poate că în curând ai să pleci din nou, dar acum ești aici și asta e tot ce contează!

Înspre jumătatea gârlei gheața încă nu se prinsese și se vedea apa neagră ca smoala grăbindu-se să alunece undeva departe, către Dunăre și de acolo mai departe, către mare și ocean… spre oriunde.

În chiar clipa asta, îmi venea să îi spun lui Rih, trecea pe lângă noi apa care într-o zi va uda țărmurile unui loc din Caraibe. Tu îți dai seama ce înseamnă asta!? Cum o să îi explice apa asta celei din Caraibe ce frig era pe aici și cum era gata-gata să fie încătușată în gheață.

– Înțelegi, Rih!? îi tălmăceam zâmbind. Acolo nu este niciodată iarnă, nici gheață. Dacă aș pleca la facultate acolo, până m-aș întoarce, ai îmbătrânii de tot și ți-ar crește barbă. Asta ca să nu te mai plângi că am plecat doar până la București.

Dar Rih nu mă asculta. Explora întinderea netedă de gheață țînându-se însă departe de marginea înșelătoare, udată de râu, a sloiului.

Dar pe cine păcaleam eu!? mi-am spus cu amărăciune. Nici Bucureștiul nu era deloc aproape. Acasa eram al tuturor iar acolo eram al nimănui, un necunoscut, o față din mulțime. Îmi venea să îl prind Rih și să îl iau cu mine dar nu puteam să îi fac și lui asta. Și pentru el Bucureștiul nu ar fi fost decât o cușcă. Că poți să trăiești într-un loc mic și locul ăla să nu te strângă și un oraș mare, așa cum era Bucureștiul, să nu îți fie pe măsură.

M-am oprit brusc și am privit prin străveziul gheții la o pată alburie încleștată acolo. Dar ce era cu asta? m-am întrebat cu mirare. Un pește!? A crescut gheață peste el până la prins și l-a lipit de fund. Am căutat o piatră ascuțită și am început să sparg, ca să desprind un cub cât mai mare din gheață, dimpreună cu peștele.

Rih s-a aratat mirat de îndeletnicirea mea și a venit în goană, alunecând și izbindu-se de mine ca de un zid.

– Dar ce ai găsit aici, stăpâne?! s-a mirat el. Un pește!? Aha, hai “dezgroapă-l” de acolo să-l mâncăm!

Și a bălit ușor pe mâna mea de poftă.

– Offf, măi Rih! m-am întristat eu. Nici nu cred că se zice “dezgroapă” dacă el nu e sub pământ, vezi bine, ci sub gheață! Apoi, cum îți închipui tu că eu mă căznesc să îl scot ca să-l mâncăm, fomistule și nehalitule!? Să piei din calea mea!

Și i-am făcut vânt pe fața de cristal a gheții. Dar câinele s-a întors și a început să râcâie dimpreună cu mine, mai mult reușind să mă încurce decât să mă ajute.

Iar gheața era groasă și nu ne-a fost ușor, dar, după multă trudă, am desprins un cub măricel, în care stătea peștele, holbându-se la noi de așa o ispravă. Am luat gheața și am purtat-o cu grabă până acasă, unde am intrat, lăsându-l pe Rih să mă aștepte afară, scuturând din coadă cu poftă și am așezat cubul într-un lighean ca să se dezghețe.

Înăuntru era un pește nu mai mare decât palma, un pui de crap, care, odată scăpat din strânsoarea de gheață și învioarat de focul din sobă, a început să se miște molcom pe fundul ligheanului, până l-am luat și l-am mutat într-un borcan mai mare, de unde a continuat să mă privească mirat.

A două zi când mă pregăteam să plec din nou la București, am prins în brațe borcanul de sticlă și am dat să ies.

– Unde te duci, mă, cu ăla!? s-a minunat tata. Ce vrei, să îl cari până la gara și apoi prin tren?! Moare, mă, până acolo!

– Îl iau la București, tată! Dar nu ca să îl țin la cămin! Am să-l duc în Herăstrău! Acolo e aproape de mine și pot să mă duc să-l vizitez când vreau.

Și așa am făcut chiar dacă nu mi-a fost ușor, cu bagajul, cu drumul, iar când am ajuns la București, am coborât la Bulevard, la Kisselef și am făcut un ocol. Se înserase bine și era un ger de crăpau pietrele și am căutat multă vreme un loc unde să fie lacul dezghețat, până l-am găsit, într-un târziu, aproape de ecluză. Am eliberat acolo peștele și am plecat degerat la cămin.

Gata, mi-am spus, de acum nu mai eram singur. Aveam în lac un suflet căruia puteam să îi împărtășesc câte cele, la care să mă plâng, la care să caut alinare și speranță. Și multe aveam să-i mai mărturisesc, de atunci, peștelui meu care, dacă nu a fost prins de vreun pescar mai pofticios, mă mai ascultă și acum.

©️copacul.ro

1
1 person likes this.
Please wait...
Share

Leave a Reply