… fluviul
Eu sunt atat de norocos incat odata am intalnit un fluviu, unul adevarat. Ne-am intalnit fara ca eu sa il caut si fara ca el sa stie. Totusi nu este prima data cand am intalnit pe cineva doar eu.
In esenta intalnirea este un nucleu de memorie aparent comuna. Eu te intalnesc pe tine, tu ma intalnesti pe mine si amandoi ne amintim de asta. Bang! Generam o amintire placuta sau neplacuta, dar asta nu e relevant pentru contextul discutiei de aici.
Totusi atunci cand unul dintre noi nu marcheaza in nici un fel momentul intalnirii aceasta inceteaza sa ii mai apartina iar intalnirea devine doar a celuilalt. Uneori nu esti constient ca te-ai intalnit singur. Iar alteori cel care uita esti tu.
Daca oamenii ar fi ape, unii ar fi lacuri, altii ar fi rauri. Unii ar fi ape de suprafata, altii ape subterane. Mai tulburi sau mai limpezi. Totusi nu sunt suficiente fluvii.
Eu sunt atat de norocos incat odata am intalnit un fluviu, doar unul, chiar inainte sa se verse in oceanul de mari. Prea putin inainte de varsare totusi.
Atunci cand il privesti in aval, prea departe in aval, din marele fluviu nu stii cat a mai ramas izvorul si cat e devenirea si drumul. Ca fluviu nu poti sa iti alegi nasterea dar cea care te creste e calea. Iar calea nu este in esenta decat un sir de intalniri.
Daca am fost odata copil mi-am inchipuit naiv ca pot seca un fluviu doar daca ii caut si ii stavilesc izvorul cu palma pusa de-a curmezisul firavului fir de apa. Astazi cand nu am incetat sa mai fiu copil stiu ca un fluviu ar continua sa existe si daca izvorul lui ar pieri. Ca un lucru viu, venit de nicaieri dar care ajunge oriunde.
