COPACUL

– Dar cum crezi tu că o să dăm noi copilul ăsta la școală la anul, când el abia de vorbește câteva cuvinte pe românește!? Și ce să facă el pe acolo, să se uite în cărți cum se uită curca în lemne? se încontra mama.

– Am zis și eu așa o vorbă, măi, femeie, doar nu am dat cu parul! Gândeam că învață el românește pe acolo mai repede decât aici cu noi acasă, dar dacă zici că știi tu mai bine, atunci lasă să-l mai ținem un an prin bătătură și mai vedem noi ce o mai fi, se învoia tata. Până la coadă mai sunt și alți copii care se duc la școală la șapte ani și nu ar fi el nici primul și nici ultimul.

Și uite așa se tot ciondăneau tata și cu mama pe seama mea, până au mai rămas doar câteva luni până la începutul școlii și ei încă nu cădeau la o învoială!

– Mai copii, ia nu vă mai tot sfăditi voi pentru atâta lucru! le-a spus într-o zi mamaia Gica, cu un cuvânt de împăcare. Lăsați-l mai bine în grija mea și am să îl învăț eu până o merge la școală toate cele! Că tot stau eu acasă în vârful patului toată ziua și măcar așa să fiu de vreun folos.

Și s-au învoit mama și tata și am intrat eu învățăcel la școala de acasă a mamaiei Gica. Și era ea o femeie mărunțică și uscată de i se vedeau prin piele toate oasele, respira greu și tușea câteodată de credeai că o să i se frângă ceva prin piept. Trăgea de mulți ani de o boală la plămâni și umblase cu ea pe la mai mulți doctori, însă fără prea mare folos. Dar dincolo de toată suferința ei, mamaia Gica, era un om cu suflet bun, cu ochii blanzi și mintea ageră de putea desluși, chiar și unui școlar neștiutor ca mine, tainele literelor și ale cifrelor, din care creșteau apoi numere ce se adunau și se scădeau ca degetele de la mâini.

Și nu aveam noi prin casă, pe atunci, nici caiete și nici vreo altfel de hârtie, dar primeam în fiecare zi, înfipt în gardul de la drum, ziarul Scânteia, de la un abobament mai vechi, venit la pachet cu carnetul de membru de partid al Bunelului. Iar ziarul ăsta era mare cât un cearșaf și se dovedea a fi bun pentru tot felul de trebuințe: puteai, de pildă, să aprinzi cu el focul, sau să îl întinzi ca să usuci pe el tot felul de buruieni plăcut mirositoare, pe care dacă le beai mai apoi în apă fierbinte, te vindecau pe loc de guturai. Puteai să învelești în el prânzul servit la pachet când te duceai la muncă sau puteai, la o adică, să îl iei cu tine într-un loc mai ferit din fundul curții și tot ti-ar fi fost de mare ajutor. Și tot ziarul ăsta s-a găsit a fi la fel de bun și pentru a învața pe el scrierea și citirea literelor și numerelor de tot felul. Că avea ziarul ăsta ca la două degete grosime de margine albă pe toate laturile, iar eu însemnam acolo, cu scris sârguincios, tot ce mă învăța mamaia Gica cu migală: litere, cuvinte și numere și mă învârteam tot roată-roată, în jurul ziarului, chinuind un creion gros de tâmplărie dăruit de Bunelu.

Și lunile au trecut repede și eu am învățat toate câte cele și, în septembrie, mi-a pus mama ghiozdanul în spate și am mers la școală, în prima zi. Iar după un timp, am venit acasă cu prima mea notă și m-am dus direct de i-am arătat carnetul mamaiei Gica.

– Uite, i-am spus fericit, am luat zece la citire mamaie, am citit tare și frumos cum m-ai învățat matale! Am făcut bine, mamaie?

Iar ea s-a căutat într-o batista de o ținea înnodată și ascunsă la piept și a scos de acolo zece lei și mi i-a dăruit zâmbind.

– Bravo măi, copile! mi-a spus ea cu bucurie. Foarte bine ai făcut și, ori de câte ori o să-mi mai aduci tot așa câte un zece, are să îți dea mamaia câte zece lei pentru el, așa să știi.

Și uite așa până în decembrie strânsesem o avere măricică, de aproape o sută de lei și îi număram de câteva ori pe zi și visam la câte aș mai putea să-mi cumpăr cu ei.

A venit apoi și dimineața Sfântului Nicolae și era sărbătoarea mare de nume a Bunelului, o zi în care și soarele s-a arătat generos și mamaia Gica a ieșit cu greu până în curte, să respire cu poftă aerul curat al iernii. Că înăuntru aerul era greu, că ne strângea frigul pe toți laolaltă, în doar o cameră cu două paturi și o sălița și acolo dormeam și tot acolo și găteam câte cele pe o plită, de se umplea tot locul de miros de mâncare și de fum.

Și au pregătit în ziua aceea mama și cu tușa Leana, din vecini, de zor, toate cele pentru cinstirea bunicului. Au făcut prăjituri și salată de boeuf, cărniță prăjită și câte altele, de mirosea tot locul a pofte de copil. Iar când au terminat era încă devreme și s-au așezat ele în jurul mesei, în așteptarea serii, atunci când și tata și sărbătoritul aveau să vină acasă, iar eu stăteam tot atent la gura lor și mă băgăm în vorbă la toate cele.

Mamaia Gica stătea întinsă pe spate în pat, cu capul cocoțat pe două perne și părea mai senină și mai împăcată decât oricând. Nici nu mai tușea, doar ținea așa către noi un zâmbet uitat pe față și nu mai spunea nimic.

Iar tușa Leana, ca o femeie trecută prin multe în viață, a înțeles ea la o vreme niște semne și a sărit deodată de pe scaun și a cerut degrabă o lumânare și mama i-a adus-o. Și a aprins-o tușa și a ținut-o strâns între degetele mamaiei Gica, până ea a înghițit cu greu de câteva ori și a răsuflat o dată prelung și a rămas apoi așa cu ochii întorși către mine, încă zâmbind, iar tușa Leana i-a coborât ușor pleoapele și i-a spus mamei cu o voce șoptită:

– Fă, Viorico, ia du tu copilul ăsta afară de aici, că nu e bine să se uite la un mort!

Și mama m-a scos în curte, iar eu am ieșit de acolo pe uliță și am prins de am scris mare în țărâna reavănă a drumului, cu un băț, spre văzul orișicui: <A murit mamaia Gica>, cu litere rotunde și mari, așa cum mă învățase ea ca să scriu. Și oamenii treceau pe uliță sau se iveau pe la porți, iar eu îi anunțam sârguincios, așa ca pe o veste ce trebuia împărtășită tuturor:

– A murit mamaia Gica, știați!?

Și ei se închinau și îmi răspundeau: <Dumnezeu să o ierte!>, iar eu știam cine este Dumnezeu și mă bucuram de zisa lor, că bine ar fi fost ca El să o ierte, mă gândeam.

Și s-a răspândit repede vestea prin sat. Și tata venea spre casă de la secție, cu rucsacul în spate și s-a oprit la aprozar, ca să cumpere niște mere pentru mamaia Gica, așa cum îl rugase dimineața, când a plecat.

– Dar ce faci tu aici, mă, Ionele? s-a apropiat de el nenea Tudor Banat și l-a întrebat.

– Uite cumpăr niște mere pentru mama, unchiule! i-a răspuns tata. Că a avut ea poftă de ele!

– Nu i le mai cumpăra, mă, Ionele, că nu mai e nevoie! i-a spus nenea Tudor cu o voce grea. Nu știu eu dacă te-a mai anunțat careva, dar să știi că a murit Gicuța, mamă-ta!

– A murit mama!? a întrebat tata absent, ca și când ar fi fost vorba despre mama unui străin, nu a lui.

Apoi nu a mai spus nimic, i-a întors spatele lui nenea Tudor, a plătit merele și le-a așezat cu grijă în rucsac, dar s-a oprit deodată și a lăsat rucsacul să-i cadă la pământ, s-a întors și a luat-o la fugă pe uliță.

Așa l-am văzut eu venind, alergând ca un nebun, cu ochii roșii și palid la față, cu fruntea plină de broboane de sudoare, chit că afară era deja frig.

– A murit mamaia Gica! i-am spus eu, când a ajuns lângă mine.

Iar tata s-a lăsat în genunchi, m-a strâns în brațe și a început să plângă în hohote, fără să îmi spună nimic.

©️copacul.ro