COPACUL

– Mei, futu-ți baserica mă-ti! Stai pe loc, n-auzi! Stai că trag!

Răcnetul ne-a înghețat sângele în vene. Ne ascunseseram noi cât am putut de bine până aici, dar gârla nu se putea trece decât printr-un singur loc, pe un podeț și aici ne-a așteptat Pogor, ascuns, ca să ne prindă.

Am așezat sarcinile de vreascuri jos, la picioarele pădurarului care ne aținea calea amenințător, cu pușca pe umăr, cu ochii răi, cu fața roșie și pălăria dată pe spate de i se vedea capul spân.

– De-ai cui sunteți, mei, voi!? ne-a cercetat el, mișcându-și repede privirea de la unul la celălalt.

– Eu sunt de-al lui Albeșteanu’, nene! m-am scâncit eu, cu ochii în jos, scurmând cu piciorul gol pământul de sub mine, de parcă îmi venea să mă îngrop acolo.

– Iar eu sunt de-al lui Neculaița Gaman! a îngăimat Mihăiță, gâtuit de spaimă.

Și chiar dacă nu îl vedeam, așa cum eram cu privirea pironită în jos, puteam să bag mâna în foc că și Mihăiță avea lacrimi în ochi. Și aveam și de ce. Că să fii prins de Pogor cu lemne nu era deloc un lucru de glumă. Pădurarul nu era de pe la noi, era basarabean și vorbea românește stricat, locuia singur într-o casă din mijlocul pădurii și nu prea își arăta fața prin sat și nici nu își făcea prieteni. Pământurile de dincoace de gârlă erau însă împărăția lui și asta o știa bine orișicine. Uneori mai angaja cu ziua oameni care să îl ajute la plantat de puieți și ei veneau de-i munceau, că-i plătea bine și-i mai servea și cu lemne la nevoie, dar când se întorceau acasă povesteau tot felul de grozăvii și se găseau printre ei și câțiva care puteau chiar să jure că l-au văzut noaptea plimbându-se cu morții sau că are coarne ascunse sub pălărie, potrivite cu fața roșie de drac.

Iar această sperietoare, această arătare cu puteri diavolești se găsea acum în fața noastră, în întunericul pădurii și nu dădea semne să ne slăbească în vreun fel. Așa că am răsuflat ușurați când ne-a poruncit cu un glas răstit:

– Lemnele se confiscă, iar voi plecați și să nu vă mai prind, mei, pe aici, că va împușc și câte una cu sare pe șale, de dormiți numai pe burtă o săptămâna!

Puteam noi să lăsăm sarcinile cu vreascuri bucuroși și să plecăm zburdând că am scăpat numai cu atâta. Doar că legasem lemnele cu bluzele noastre, la care nu ne venea așa ușor să renunțăm.

– Putem să ne luăm flanelele, nene!? am întrebat eu cu speranță, fără să îmi ridic însă privirea din pământ.

Iar pădurarul s-a învoit și noi ne-am lăsat în genunchi, luptându-ne să dezlegăm nodurile făcute temeinic ca să țina, legate strâns, cu mânecile petrecute de câteva ori. Și mâinile îmi tremurau tare și degetele îmi erau fără vlagă, iar nodurile se lăsau greu și nu era chip să le dezleg. Mihăiță a terminat insa repede și a trecut pe lângă mine, cu bluza aruncată pe un umăr și-a pornit domol către sat.

– Nu se dezleagă! am scancit eu, încurcat, ridicându-mi ochii către pădurarul care aștepta tăcut în fața mea.

Și atunci s-a întâmplat ceva ce nu mai povestise nimeni niciodată și pe care nici eu nu aveam să îl povestesc, pentru că oricum nu m-ar fi crezut nici un suflet și m-ar fi luat doar în ras. Cum stăteam așa în genunchi în fața lui, chipul mare al pădurarului a încetat să mai fie așa roșu, ochii lui parcă nu mai erau la fel de răi și capul nu mai era la fel de spân. Pogor mi-a zâmbit și mi-a spus încet cu un glas blajin:

– Lasă, mei, nu te mai căzni, tu, acolo să dezlegi! Pune vreascurile celea în spate și mergi acasă liniștit, că nu sărăcește dintr-atâta lucru pădurea!

Iar eu l-am ascultat fermecat, am ridicat sarcina în spate ca pe un fulg, am lăsat în urmă împărăția lui Pogor și am plecat către sat!

©️copacul.ro