Câinele
Daz s-a învoit de l-a lăsat pe tati să îl ridice din scaunul de mașină, ca să îl scoată și să îl plimbe prin parcarea de la benzinărie. Era un popas binevenit. Și-a întins oasele și s-a oprit din plâns, socotind să aprobe decizia luată.
Dar ce greu mai înțeleg părinții ăștia! și-a spus el cu năduf. Zece minute de plâns ca să priceapă si tati că e timpul să opreasca putin.
Parcarea era plină de oameni, de mașini. Cerul era albastru și iarba era verde. Nimic nou, în afară de… de… dar ce era aia, tati!?
S-a întors iscodind cu privirea pe tati, mirat peste măsură. Iar el l-a adus aproape, i-a indicat arătarea și i-a spus răspicat pe nume:
—Un câine, tati! Un câine!
Iar Daz și-a amintit că mai auzise cuvântul ăsta. Că doar nu asta puneau ei pe masă și mâncau în fiecare zi, când o tăiau în felii subțiri cu cuțitul și o ungeau cu tot felul de chestii. Și parcă i-a părut rău de soarta micului suflețel și a început din nou să plângă.
©️copacul.ro