Archive for February, 2021

di’s talane

Posted by on Tuesday, 2 February, 2021

– Mai Ionele, ia da-mi-l ma tu mie, aici, peste tejghea si lasa-l ma, sa isi ia el singur ce o vrea de p’acolo!

Si strainul ma salta de subsuori si eu alergam bucuros si strangeam din galantarele magazinului bomboane, atatea cate puteam duce in pumni.

– Si ce zici tu, ca asta e fii-tu, mai Ionele? Dar cum te intelegi ma tu cu el, ce, nu vorbeste romaneste?

– Nu vorbeste tanti Lenuto, ca maica-sa e unguroaica, dar invata el, acum ca s-a mutat la noi. Si pana una alta, ne intelegem si noi cum putem, mai prin semne, mai il las sa ma duca el sa imi arate ce vrea.

Si strainul platea generos pretul pumnilor mei incarcati si ma trecea dintr-un gest inapoi peste tejghea.

***

Asa l-am cunoscut pe tata, aveam pe atunci doar vreo patru primaveri si el imi zambea ca un strain, neintelegand o iota din ce ma incumetam sa ii vorbesc.

El este tatal tau, imi spusese mama, tinandu-ma usor de umeri in fata lui. Si nu am simtit nimic atunci, nici bucurie, dar nici teama. Eram doar vesel, strainul ne asteptase la tren, cu caruta trasa de Grauras, iar gara era departe de casa si drumul era lung si strajuit de copaci, trecea apa Ialomitei si se catara apoi anevoios in sat. La o vreme, strainul, mi-a intins haturile si mi-a spus, zambind:

– Di’s talane, si-a miscat din haturi, aratand inspre cal!

– Di’s talane, am repetat si eu bucuros, miscand haturile asa cum l-am vazut si pe el ca facea!

Iar astea au fost primele noastre cuvinte si eu, vreme de mai multe zile, am tot continuat sa i le repet. Fie ca le rosteam in joaca, ori in loc de salut, ori atunci cand il chemam mai aproape.

Il urmaream ziua atent, lucrand prin curte si il vedeam cum se incordeaza si cum icneste de efort. Ma apropiam atunci si il atingeam usor pe brat:

– Di’s talane, il intrebam incet, ca pe o marturisire de la inceputul unei prietenii?!

– Di’s talane, da, da… se veselea el! Si se oprea din ale lui si ma prindea usor de barbie. Imita apoi, sonor, nechezatul unui cal si radea, si radeam si eu.

***

Imi placea sa mergem impreuna cu caruta, iar strainul imi lasa haturile si imi placea Grauras, un cal batran si ciolanos, care apartinea CAP-ului dar locuia la noi acasa. Avea o privire blanda si ma ferea cu grija, ori de cat ori ma incurcam printre copitele lui.

Ma asezam in dreapta strainului, miscand din haturi si ma uitam fermecat cum oasele mari ale calulul din fata mea, se supun si ma asculta. Grauras avea insa mersul lui obosit si nimic nu il scotea din ale sale. Vazuse multe la viata lui, dar pana si el se uimea acum de o intamplare, asa cum era cea pe care o auzea dinapoia lui: acolo unde un copil sporovaia cate cele, se mira si punea intrebari, iar la toate primea, de la omul din stanga lui, un singur raspuns: di’s talane! Iar Grauras stia ca di’s talane era ceva despre el, dar nu intelegea cu ce il privesc acum discutiile noastre.

– Hai Noroc, saluta strainul de fiecare data cand intalneam un trecator!

Si eu am prins repede si gustul noilor cuvinte, si cautam cu nerabdare orice prilej sa le rostesc, cat sa i-o iau inainte strainului si sa ii arat cum am invatat.

– Hai noroc, ma repezeam sa strig, de cum zaream pe cineva venind! Si ridicam cu hotarare si o mana in sus, in semn de salut, asa cum il vazusem si pe el ca face!

***

Si au trecut mai multe zile pana cand, intr-o dimineata, l-am prins pe strain usor de brat si am rostit cu stangacie: taticule, asa cum ma invatase mama sa ii spun. Dar i-am vazut lacrimile adunandu-se in ochi si m-am temut ca de o greseala.

– Di’s talane, l-am intrebat repede? Si l-am mangait duios pe bratul ars de soare si innegrit de praful Baraganului.

– Di’s talane… da, di’s talane, mi-a raspuns tata, si am ras!

©️copacul.ro

Share

Sica

Posted by on Monday, 1 February, 2021

Era inceputul verii cand venea Sica. O aducea in sat o masina neagra ce nu iubea praful si nu zabovea prea mult. Sica o privea cum se indeparteaza si zambea. Incepea vacanta!

Sica avea pielea alba si ochii negri, mersul de femeie, dar privirea de copil. Era mandria parintilor si grija mare a bunicii, care o pazea ca pe lumina ochilor. Sica nu avea ingaduit sa iasa din curte, mai ales dupa lasarea intunericului, la drum, unde vreun fiu al satului mai oaches i-ar putea fura mintile si floarea trupului.

Si Sica, dupa cuvantul bunicii, nu iesea, dar seara o gasea de multe ori lipita de ulucile gardului. Era in vorba cu un baiat subtirel, cu ochii verzi si soaptele placute la ureche, diferit de cum erau baietii satului si tare pe plac Sicai.

– Mai stau si eu putin de vorba cu el, Buni… se ruga Sica! Uite, nici nu ies din curte… si am sa stau aici la gard, unde sa ma poti vedea. Ma lasi, Buni?

Si bunica se invoia. Ce putea sa iasa rau din asta, gandea ea. Venea din cand in cand in prag, sau misca usor perdeaua, dar rasufla linistita.  Nepoata lasata in grija ei era bine pazita si se putea uita impacata in ochii parintilor ei, atunci cand vor veni cu masina neagra, la finalul verii, sa o ia.

Dar ce nu stia bunica, dar stia bine baiatul cu ochii verzi, era ca Sica, pe sub rochita de vara, nu mai purta nimic si nici in minte nu purta inhibiti. Ei ii placea sa stea, atunci cand se lasa intunericul, cu spatele lipit de gard, sa simta asprimea lemnului pe pielea fierbinte. Ii placea sa se aplece usor, sa isi tina pieptul cu o mana, sa se muste de buza si sa icneasa incet. 

Erau in gard, la un loc, doua uluci de le prinsese raposat bunicul, in cuie, stramb, de lasau intre ele o crapatura mai mare. Le cunostea bine si Sica si le cunostea prea bine si baiatul. Lui ii placea sa se lipeasca cu pieptul de acele uluci, sa le faca sa tremure, sa vibreze, sa scartaie, la inceput mai incet, apoi din ce in ce mai repede, pana cand inchidea ochii si nu mai exista nimeni pe pamant, in afara de ea si de el.

©️copacul.ro

Share