COPACUL

Stau in fata ta cu mainile desculte, intinse cu palmele in sus, rezemate de cer.

Imi misc degetele usor si gadil talpile cerului, iar cerul rade cu ras tanar de copil.

Spune-mi, daca ne cresc pe umeri zambete de parinti, vrei sa infiem cerul?

Hai ca ploaia nu inseamna doar tristete! Poate ca picaturile ei seamana atat de mult cu lacrimile dar, in definitiv, exista si lacrimi de bucurie.

In plus, ploaia se intampla doar aici jos, deasupra inca este la fel de senin.

Atunci cand soarele bate cu putere cautam si apreciem atat de mult racoarea unei umbre. Dar ce este ploaia altceva decat o umbra mai mare?

Ne petrecem cea mai mare parte a vietii in incaperi carora le decoram ferestrele cu perdele placut colorate, menite sa ne faca viata mai frumoasa. Dar ce este ploaia altceva decat cea mai frumoasa perdea din lume?

Pur si simplu nu gasesc in ploaie deloc tristete; doar atunci cand ploua si tu nu esti aici.

Nu mai miros a regrete. Mi-am dat peste lacrimi cu roll-on si cu parfum original cumparat de la dutty free.

Ce idee: – dutty free, exact cum ma simt eu acum, eliberat de povara tristetii.

Fara datorii, fara dobanzi, fara rate care trebuie platite… Liber ca orice singuratate.

Din nou m-am asezat la randul care inainteaza cel mai incet. Uneori cred ca randurile la care ma asez au puterea sa imi simta prezenta si isi reduc sprinteneala, ori de cate ori ma apropii de ele.

Urasc sa fiu ultimul la coada. Dar stiu ca indiferent cat de grabit ma apropii… tocmai in fata mea urmeaza sa se aseze patru persoane deodata… si apoi multe minute nimeni in urma mea.

Randul imi fura toate minutele acelea care, daca as fi venit mai tarziu, m-ar fi gasit in acelasi loc in coada.

Asta e, indiferent ce alegeri as face, nu pot pacali destinul randului si este doar vina mea. Fac si eu parte din generatia care s-a nascut cand statul la coada era singurul mod de viata.

Este insa si o parte buna in toate. Daca exista un rand la care ne asezam cu totii pentru a ne primi ratia de moarte, la cum ma stiu, sigur o sa aleg coada la care ma apuca 100 de ani pe aici.

Oare cat cantareste un cuvant rostit? O unitate atomica de masa? E asta o greutate medie? Sau cuvintele mai lungi cantaresc mai mult decat cuvintele mai scurte? Ori poate e altfel: Cuvintele care dor sunt mai grele si te apasa, iar cuvintele frumoase sunt mai usoare si te inalta.

Eu ti-am oferit din ambele categorii milioane de cuvinte.

Si totusi cate unitati de masa pot scufunda o relatie asa cum este a noastra? Daca as putea calcula intr-o zi si as afla ca limita aproape s-a umplut? Ca a mai ramas doar atat cat sa mai incapa un singur cuvant?

As avea, in acea zi, in fata mea, un chestionar cum este acesta:

Intrebare: Daca as putea distruge cu un singur cuvant tot ce am construit impreuna?

• A. Mi-as amputa limba.
• B. As folosi un cuvant usor.
• C. As folosi un cuvant greu.
• D. As tacea cativa ani.
• E. As dormi cu gura legata.

Atentie! Spoiler alert.

Ne nastem urati si… murim urati.

Asta, in afara cazurilor in care avem noroc si murim tineri.

Am sa bag cuvintele ca pe o ata in ac si am sa cos ceva nou pentru tine. Poate nu va fi o cusatura asa complicata, cum ar fi un goblen, dar nici ceva atat de simplu ca un nasture.

Sau mai degraba, am sa cos din nou ceva inutil, pe care sa nu poti nici sa il imbraci, nici sa il atarni, nici sa il scuturi fara sa se desire.

Da, am sa bag cuvintele in ac si am sa cos ce cos de obicei: o poveste asa cum este si asta, lipsita de folos pentru tine.

Am sa bag cuvintele… si am sa ma impung in deget cu acul. Din nou.

Trei zile cu soare au strans apa noua, in cer s-a umplut si sta ca sa ploua. La fel langa tine-n trei zile eu strang o ploaie amara ce-s gata s-o plang.

Cand ciclul iubirii egal il masori, din zile cu soare nasc zile cu nori.

Ziua 1: Universul este aproape rotund, incapator, fierbinte, intunecat si tacut.

Ziua 2: Poate ca m-am grabit socotind Universul incapator. De abia ca mai am loc sa ma invart aici. Macar e cald.

Ziua 3: Doamne ce frig s-a facut! Intunericul a disparut si totul in jurul meu a devenit de un alb laptos. Frigul asta alb mi-a furat toata vlaga. PS. Intunericul s-a intors … si caldura.

Ziua 4: Aud zgomote si nu sunt facute de mine. Inima imi bate tare… tare ca o toba. Mi-e frica!

Ziua 5: Universul de abia ma mai incape. Acum stiu ca nu el se micsoreaza, eu sunt cel care creste. Ce o sa se intample cand voi umple tot spatiul in jurul meu? Frigul nu ma mai sperie deloc. Stiu ca daca astept rabdator, caldura se intoarce de fiecare data.

Ziua 6: Ce plictisitor este aici! De dincolo se aud tot felul de zgomote interesante. Zgomotele nu ma mai sperie deloc… sunt doar curios. Ma intreb: daca tot Universul este aici, ce este dincolo?

Ziua 7: Astazi intunericul nu s-a mai intors. Nici caldura. Am incercat sa numar in gand sa treaca mai repede timpul… Am adormit si cand m-am trezit eram inghetat de-a binelea. Linistea ma sperie.

Ziua 8: Aceasi ceata rece in jurul meu. Stau asa zgribulit si dintr-odata ma simt atat de singur. Dar ce inseamna sa fi singur?

Ziua 9: De dincolo cineva loveste cu un sunet ascutit peretii Universului meu. Prin crapaturi suiera un aer colorat in galben ce ma face sa clipesc des. Sunt speriat dar nerabdator si curios.

Brusc, tot ce cunosteam a disparut si in jurul meu se intinde un alt Univers, mult mai mare…

De sus, de deasupra mea Intunericul are acum aripi si ma priveste direct in ochi… cu foame!

<<- Esti o bucatareasa desavarsita draga mea! Miroase asa de bine. – Copii, veniti la masa acum si cat mancam am sa va povestesc cum am prins aceasta pasare. – Asa, un copan pentru tine, draga mea si unul pentru tine, dragul meu. Eu si cu mama vom manca aripile. – Tatal vostru a fost foarte norocos astazi. Am umblat atat de mult, prin toate hatisurile padurii. Stiam ca nu ma pot intoarce acasa fara hrana si Dumnezeu mi-a scos atunci in cale pasarea asta. Am prins-o stand pe cuib si nici nu a incercat sa fuga atunci cand m-am apropiat. Ouale nu le-am mai luat, statea sarmana de mult pe ele si nu puteau sa mai fie mancate. Le-am lasat acolo sa fie partea ciorilor.>>

Am venit pe lume cu bratul intins, cu degetul mare ridicat si am plans.

Dar prima mea experienta de autostopist avea sa inceapa curand… cand bratele mamei aveau sa ma poarte in prima calatorie, spre primul meu ras.

<<Avion cu motor, ia-ma si pe mine-n…>> Am crescut si provocarea degetului meu intins nu mai cunostea limite. M-am lasat purtat de avioane in zbor, de pasari, de rauri, de vanturi, de soare, de luna, de stele, de zi, de noapte, de frica, de boala…

Fiecare zi ma gasea pregatit, cu degetul mare intins in calea faptelor: descopeream lumea.

Astazi sunt un autostopist mai bun… am pierdut din curaj si am castigat in schimb experienta. Dorinta si curiozitatea au ramas neclintite langa mine.

Inca ma trezesc dimineata cu degetul mare fluturand in sus: Buna dimineata Viata, incotro te indrepti? Ia-ma si pe mine cu tine!