Posts Tagged crampeie

la Prival

Posted by on Saturday, 13 February, 2021

– Caramida rea, da Doamne sa stea… Caramida lucitoare, da Doamne sa iasa soare! bolboroseam eu descantece de la adapostul streasinei, ridicandu-mi bratele catre fata posomorata a cerului, mimand gesturile unui mag din vechime.

– Nu, ma asa, se impotrivea Mihaita, mai bine zi caramida noua, da Doamne sa ploua! se repezea si el, curmandu-mi cantecul de vreme buna, ca o paparuda intarziata.

– Ma, Mihaita, il certam eu, dar nu mai bine taci tu din gura!? Ce… nu vrei sa se faca soare si sa mergem la peste la Prival?

Si scoteam din buzunar o sticla mica de pepsi infasurata in guta, de care spanzurau, la un capat, doua ace mari si o bucata de plumb ce purta urme de dinti si o fluturam prin fata lui:

– Uite ca ti-am facut si tie un pripon, ca sa putem sa aruncam amandoi la fund! Gasim si rame, repede, doar sa se opreasca ploaia.

Iar Mihaita se invoia la planul meu si incepeam sa cantam impreuna, behaind ca niste tapi:

– Caramida rea, da Doamne sa stea! Caramida lucitoare, da Doamne sa iasa soare!

Iar ploaia ne asculta si dadea semne sa se ostoiasca, dar si mama ne auzea de pe unde era ascunsa, pe sub vreo polata din curte si iesea zbarlindu-se la noi si strigand:

– Mai taceti, ma, pieze rele, lasati sa ploua! Dar ce vreti voi, sa mi se usuce rosiile in gradina? Ca daca am sa va chem mai tarziu sa carati apa cu galeata de la put, o sa vedeti voi cum va astampar eu pofta de a mai goni ploaia!

Dar noua ne era mai drag de Prival decat de rosiile mamei, asa ca ne ascundeam pe sub vreun pom si continuam sa menim in surdina:

– Caramida lucitoare, da Doamne sa iasa soare…

Si ploaia se oprea iar noi luam baltoacele la alergat, topaind in ele cu picioarele goale, spre marginea satului, in directia padurii, dincolo de care ne astepta Privalul!

La intrare in padure era cel mai falnic roscov al locului si il usuram de roscove pana ne umpleam sanul si plecam mai departe, rontaind la ele ca niste iepuri, pana ajungeam de prindeam coada lacului si ne furisam prin stuf, tot cu ochii la panda, sa nu ne prinda paznicul. Aruncam apoi cu  indemanare pripoanele intr-un ochi de bradis, infigeam sticlele bine cu gura in jos in namolul moale si asteptam in tacere, intinsi pe o rana, muscatura infometata a pestelui.

– Auzi ma, Mihaita, ii sopteam eu dupa un timp, crezi tu ca pestele vede prin apa unde am aruncat noi ramele?

– Vede, ma, cum sa nu vada, ca doar stii si tu ce ochi mari si verzi are! imi raspundea el.

– Hai ca esti prost, ma amuzam eu! Dar unde ai mai vazut tu peste cu ochii verzi? Asa ceva nu se poate nici daca ar manca pestele tot stuful din balta…

Iar Mihaita radea si el si se invoia la cuvintele mele.

– Bine ma, cum spui tu, atunci nu are ochii verzi, dar sa stii ca stuf tot mananca fitofagul.

Iar orele treceau grabite si soarele se holba la noi de sus, scarpinandu-ne pielea de pe burta, cat sa ne aminteasca de foame.

– Mai, Mihaita, ma incumetam eu, hai ma sa ne bagam la mana prin stuf, macar prindem cativa pesti mai mici si plecam de aici si facem un foc langa padure, ii curatam si ii prajim, ca urla foamea in mine ca lupul!

Iar Mihaita parca de abia astepta indemnul, ne uitam inca odata imprejur dupa paznic, ne dezbracam pana la chiloti si ne furisam incet in apa in mijlocul stufului, inantand usor cu mainile in fata in cautarea pestilor adormiti prin namol.

– Bravo ma, hai ca l-ai prins! ma bucuram eu dupa putin timp, vazandu-l pe Mihaita ridicand intre degete trofeul stralucitor.

Iar el il tinea in dinti si isi continua cautarea si iesea mai apoi, ducand tot cate doi pesti deodata, ca sa ii adune intr-o groapa de pe mal.

– Dar ce faci ma? se uita el dupa o vreme la mine cum cautam de zor si inca nu vizitasem deloc malul. Tu nu ai prins nimic? Ce, ti-e frica sa bagi mana prin gropi!? Baga ma fara grija, ca nu sunt serpi, se sumetea el, ca daca nu prinzi nimic, eu nu iti dau din ai mei si te las sa mori de foame!

– Eeei, ma lasi tu o laie… ma amuzam eu. Oricum nu am eu nevoie de pestii tai!

Si ieseam incet din apa tinandu-ma strans de elasticul de la chiloti si desertam din ei pe mal ca la vreo sase pesti deodata!

– De ce esti ma prost!? se scarbea Mihaita. Cine crezi ca mai mananca pestii aia pe care i-ai tinut tu la oua? Mai bine rupe-le dracu’ jumatate din coada ca sa le faci semn ca eu nu mananc din pestii tai!

– Dar bine ca vrei sa-i mananc eu pe aia pe care i-ai tinut tu in gura, ma incontram eu! Oricum ii punem pe foc de li se schimba tot gustul, il asiguram zambind!

Si ma induplecam sa le fac semn dar ii alegeam pe furis si le rupeam pe jumatate numai cozile pestilor lui Mihaita.

©️copacul.ro

Share