Alerg urban si solitar printre fragmentele de vieti umane pe care vantul timpului le arunca in fata mea, ca pe niste frunze cazatoare, nascute pe crengile cerului si gata sa fie ingropate la radacinile pamantului.
Trec ca o sageata vie printre gandurile oamenilor, trezind reactii efemere de mirare, admiratie, spaima sau furie dar si calcule balistice minore de eliberare a traiectoriei.
Uneori, purtate de vant, gandurile oamenilor se lovesc de mine, se lipesc si ma insotesc o vreme, apoi se desprind pentru a cadea in uitare pentru totdeauna.
Unde ma alergi asa, Viata?!
Matematica iubirii este asociativa. Daca eu te iubesc pe tine si tu il iubesti pe el atunci:
(eu+tu)+el = eu+(tu+el), care este egala cu (eu+tu+el) dar si cu (eu+el)+tu si inevitabil egala cu eu+tu+el.
Port o palarie imaginara… dar soarele ma crede si imi respecta umbra. Port o palarie imaginara si vantul ma crede si nu-mi ravaseste parul. Port o palarie imaginara si ploaia ma crede si nu imi uda capul. Port o palarie imaginara si Dumnezeu ma crede si, zambind, se ascunde si El.
Din cand in cand imi ridic palaria imaginara si salut cu ea oamenii. Si oamenii ma cred… nebun!
Evident! Te iubesc concomitent… cu viata! Ziua. Seara. Dimineata. Si la orele tarzii. Si cand pleci. Si cand revii.
Iar tu ma iubesti cu dinti, dinti taiosi, dinti ascutiti.
Dar acum nu mai sunt trist. Esti plecata la dentist!
Nu mi-e frica sa ma impiedic. M-am dezlegat la sireturi si pasesc asa, fara sa ma uit in jos, asteptand.
Intotdeauna am purtat cu mine si potentialele piedici dar si potentialul de a ma ridica.
Daca nu mergi nu poti sa te impiedici. Merg!
Din cauza ca suntem distribuiti inegal pe glob, multimea oamenilor care dorm nu este egala niciodata cu multimea oamenilor care sunt treji. Asta ne face vulnerabili. Daca ne vor ataca extraterestrii in somn, o vor face cand e noapte in China si India. Sa fim vigilenti!
Cand voi afla ca mai am o singura zi de trait, nu am sa ma tem.
Am calculat ca daca ma indrept cu viteza potrivita mereu inspre vest, soarele nu va apuca niciodata sa apuna deasupra mea si ultima zi va tine pentru totdeauna.
Noi suntem pedichiuristii cerului. In fiecare seara unghiile lui aduna sub ele intuneric, iar noi il racaim constiinciosi cu varfurile incandescente ale zgarie-norilor, pana ciobim o crapatura prin care patrunde dimineata.
Cand unghiile incep sa ii creasca, capetele noastre devin porii unei uriase pile, care le toceste suficient, cat zgarieturile lui sa nu ne sfasie
Uneori insa ne uitam menirea si cerului i se incarneaza unghile si schioapata uragane de durere, pe care doar privirile noastre ridicate le mai pot vindeca.
Vrei sa ne imprietenim raule? Si tu curgi cat tine ceasul dar si mie-mi curge nasul.
Dar stii ce se spune despre cei care racesc vara: daca nu gasesc un pod isi construiesc unul. Asta bineinteles, daca nu ne imprietenim atat de tare, incat tu sa iti desparti apele si sa ma lasi sa imi trec febra dincolo.
Uneori port sapca intoarsa invers si ma uit mai mult de unde vin decat unde trebuie sa ajung.
Sunt zilele in care traiesc impacat cu mine, trecutul este acolo neschimbat si mai putin inspaimantator decat viitorul.
Dar mai sunt si celelalte zile in care sapca nu imi mai e de nici un folos.
