Archive for January, 2021

unchiul

Posted by on Monday, 11 January, 2021

Stiam bine locul unde crestea pelinul. Atunci cand esti copil descoperi cu usurinta lucruri care, oamenilor mari, le scapa. Cand reveneam cu bratele incarcate, nu-mi mai incapeam in piele de mandrie cand auzeam vocea mirata a mamei.

  • Dar unde l-ai gasit ma asa repede?! Si uite ca e pelin din ala bun. Musai sa imi arati si mie de unde il iei!
  • E secret, ii raspundeam zambind, arzand de nerabdare sa incepem ritualul nostru in doi.

Erau putine datile cand ma simteam asa de apropiat de mama ca atunci cand fierbeam impreuna sapunul.

  • Du-te ma de aici sa nu te arzi, imi spunea! Ai de grija cu soda aia caustica! Hai, acum vino de invarte in ceaunul asta, cat sa mai fac si eu una – alta, dar sa invarti incet ca sa nu te stropesti si sa mai bagi si in foc cate un lemn, din cand in cand.

Si eu invarteam bucuros, ca intr-o potiune vrajita care crestea, se ingrosa si mirosea a flori ca parul mamei.

Toamna tarziu, atunci cand muncile campului se terminau si se adunau roadele, sosea la noi in vizita si Unchiul.

Il priveam cum coboara greoi din Dacia noua, proaspat spalata, si ma apropiam atingand timid cu varful degetelor tabla fermecata, rosie ca focul.

  • Ia mana de acolo nepoate, sa nu o zgarii, ma intampina unchiul.
  • Ia vino si tu nepoata, o indemna apoi pe mama, si ia de aici ca v-am adus franzelele astea doua si un baton de salam. De la mine mai putin si de la Dumnezeu mai mult, vorba aia, se scuza el. E saracie la capitala, ce sa-i faci, e viata grea, nepoata.

Si mama le primea cu delicatete, le prindea cu varful degetelor si apoi saruta obrazul nadusit al unchiului.

  • Bine ai venit pe la noi, il intampina ea. Trebuie ca esti obosit si flamand de pe drum.

Si-l aseza la loc de cinste in capul mesei incarcate cu bucate alese, indemnandu-l cu dragoste:

  • Hai unchiule gusta si branza asta, si sunca. Am mai taiat si noi si un porc, ii spunea. Uite ia si din muraturile astea facute de mine.
  • Hai unchiule sa-ti pun si un pahar cu vin, intervenea atent si tata. Productie de anul asta, nici nu s-a limpezit inca.
  • Cum sa nu, pune nepoate, pune, il imboldea unchiul! Auzi, sa-mi dai si la Bucuresti o damigeana doua din asta, asa tulbure cum e el, lasa ca e bun, mai bem si noi ca sa facem sange.
  • Bravo ba nepoate, ba nepoata, ii complimenta apoi cu voce rasunatoare, vezi de aia imi place mie de voi, ca sunteti gospodari. Ce e al vostru e al vostru. Ce sa mai vorbim, aveti de toate.

Si continua in aceasi masura.

  • Auzi, dar buna e si branza asta, buna, buna… sa-mi dai si din ea, dar nu mult, asa un kilogram, doua si pune si cateva borcane din alea cu muraturi.

Si, rand pe rand, toate astea si inca multe altele, se asezau cuminti si ordonate in portbagajul pantecos al daciei de culoarea obrajilor treziti la viata ai unchiului.

  • Ia mai aseza-ti-va ba si voi pe aici, mai stati, sa ne veselim si sa ne bucuram, ne indemna apoi unchiul, si, vorba aia, cand ne-o fi mai rau, ca acum sa ne fie!

Si, dupa un timp se sumetea, isi stergea cu dosul palmei grasimea din barba, slobozea un chiot prelung, se ridica clatinandu-se, intindea paharul gol pentru a fi reumplut de tata, il ridica deasupra capului si rostea urarea lui preferata.

  • I-auze-o pe asta, nepoate! Numai pe asta si plecam, inca doua si mai stam, ia de bea si mai cere, si hai sa mergem ca-i tarziu.

Si asa trecea intreaga noapte si apoi venea si a doua zi, cand, abia ridicandu-se de la masa de pranz, cu ochii inca grei si vadit in intarziere, unchiul da zor sa plece.

  • Ba nepoata, ufff, cum m-am luat cu altele si vezi ca eram gata-gata sa uit, si sa vezi ce imi patea apoi pielea acasa. Sapun de casa de ala bunul, mai ai? Sa-mi dai si mie vreo cateva calupuri. Porcariile astea de le cumparam de pe la magazin sunt si scumpe si parca nici nu spala deloc. Offf, ca ce viata buna mai duceti voi aici la tara si noi cum ne mai chinuim pe la oras.
  • Cum sa nu, unchiule, se avanta mama. Avem, dar il tinem in pod, dar se urca asta micu’ mintenas.
  • Urca ma repede si scoate vreo zece calupuri din alea mai mari, colorate mai in verde si mai frumos mirositoare pentru unchiu-tau.

Si eu ma urcam, si prindeam calupurile in bratele mici si le sarutam pe frunte de despartire ca pe niste odoare de pret. In ele era pelinul meu, munca mea, sufletul meu, sortit sa plece pe pustie in pantecele incapator al unei dacii rosii si flamande.

Haideti repede ca pleaca unchiul! E graba, e foc. Mai pune si cosul ala, pune si o funie de ceapa si una de usturoi si aia si ailalta.

  • Auzi nepoata, mai zicea unchiul la sfarsit clatind din cap cu ingrijorare, pana la capitala e cale lunga. Taie si tu niste felii din franzelele alea si fa asa, cu ce mai a si tu, un sendvis, doua pentru drum. Oi opri pe la vreun popas sa-mi mai ostoiesc si eu foamea.

Si felia mama franzelele, punea intre ele salam si branza, punea slanina, ceapa verde, muraturi si sare. Le invelea frumos intr-un stergar nou, pentru unchiul.

  • Hai, la revedere nepoata, ramas bun nepoate, ca tare frumos mai e la voi. Mi-e dor sa ma intorc si sa ne revedem cat mai repede. La noi ce sa-i faci, e oras, e zgomot, e praf.
  • Hai, sa va traiasca si asta micu’, si sa te tii de scoala ba, auzi, daca vrei sa scapi de sapa…

Si m-am tinut. Si au trecut anii si am plecat la capitala. Locuiam la camin, si acolo m-au ajuns vorbele profetice ale unchiului. Asa era, la Bucuresti nu erau de niciunele. O duceam greu, si cu mancarea si cu somnul. Mancam te miri ce si dormeam pe un pat cu salteaua rupta si mirosind a urina veche.

Odata, la camin, m-a vizitat tata.

  • Ma, da ai slabit, esti doar pielea si osul pe tine, s-a mirat el. De ce nu te mai duci si tu pe la unchiu-tau, iti mai speli o haina, mai mananci si tu o ciorba calda. Doar stii cat tine unchiul la tine.

Si asa ca am plecat sa-l vizitam impreuna.

Am ajuns la el cu greu, era drum lung, si osteniti si flamanzi am batut in poarta grea din fiert forjat. A iesit unchiul si, cand ne-a vazut, s-a bucurat din tot chipul ca de o boala rara.

  • Hai, nepoate intrati putin, ne-a indemnat, dar sunt pe fuga sa stiti. M-ati prins prost, joi e ziua cand ma duc sa pun bilete la loto, imi incerc norocul, cine stie, poate scap si eu de saracia asta.

Si am intrat, si eu si tata ne-am descaltat cu smerenie si am urcat mai multe randuri de scari albe si reci. Ce casa frumoasa avea unchiul!

  • Luati ba loc, ne-a indemnat unchiul cand am ajuns sus.

Si ne-am asezat amandoi stanjeniti pe niste scaune grele de lemn, in fata unei mese mari goale, schimband priviri flamande. Apoi, incet, incet, din vorba in vorba, dupa un timp, a venit in sfarsit si intrebarea mult dorita a unchiului.

  • Si ce ziceti ba nepoate, ati mancat ceva?
  • Am ciugulit unchiule cate ceva, mai de dimineata, pana sa plecam spre incoace, il aud rostind, cu politete, pe tata.
  • Mare pacat ba nepoate, mare pacat, ne compatimeste unchiul. Daca nu mancati va dadeam o tuica. Dar asa pe mancatelea nu prea mai intra. Aia e!

Si-am mai schimbat cateva cuvinte si apoi am plecat, grabiti de ora de inchidere de la agentia loto.

  • Eu prost, vezi, e numai vina mea, imi maturisea tata pe drumul de intoarcere. Nici nu stiu de ce mi-a venit sa-i spun ca am mancat, dar asa e politicos sa raspunzi, apoi mi-a fost rusine sa ii mai cer ceva de mancare. Dar tu sa nu faci ca mine, ca, uita-te si tu, cu rusinea mori de foame. Cand ai sa te mai duci pe la el, tu sa ii zici direct in fata ca nu ai mancat. Iti da atunci si-o tuica, iti da si-o ciorba.

Si am luat aminte de sfatul tatei, si, peste cateva saptamani, intr-una dintre zilele alea cand, la camin, pe pervazul frigider al ferestrei se plimbau nestingheriti porumbeii, i-am mai facut inca o vizita unchiului.

  • Intra nepoate, intra, imi zice, dar sa stii ca ma grabesc tare, ca m-a invitat la el un vecin ca sa jucam table. Ce sa-i faci, nu pot sa-l refuz ca am eu la el o obligatie. A aranjat anul trecut cu cineva de a bagat-o pe fiimea la serviciu bun la stat.
  • Si ia zi, ce mai face ma-ta, tac-tu? Sunt bine? Ca dor imi e sa merg sa ii revad cat mai curand.
  • Sunt bine unchiule, ii spun. Sunt bine!
  • Dar tu ce mai faci, ba, continua el ranjind vesel? Ai slabit ca lupta de clasa. Ia zi ai mancat ceva azi?

Si atunci, dupa sfatul tatei, zambind rusinat, cu privirea plecata ii raspund timid.

  • Ca sa ti-o zic pe aia dreapta, unchiule, nu prea am mai mancat de ieri.
  • Pacat nepoate, mare pacat, ma caina el, daca nu erai pe stomacul gol iti dadeam un vin…

©️copacul.ro

Share

navetist

Posted by on Tuesday, 5 January, 2021

Autobuzele erau altfel atunci, si de fapt chiar nimeni nu le numea asa. Inca eram copil cand plecam cu rata. 

Eram navetist, iar asta in satul nostru nu era putin lucru. La noi cei mai multi dintre oameni nu aveau unde sa plece si erau chiar unii care nu plecasera deloc.

Eram doar un copil si plecam in zori, pentru a ma intalni cu viata. Ma imbarcam supus cu gandul la drumul de intoarcere. Aveam abonament dar nu il foloseam niciodata. Ma cunosteau soferii si ma asteptau daca somnul ma-ntarzia putin.

Lumea era atunci un spatiu firesc si totul se platea simplu, cu obrazul. La magazin, la brutarie, si mai ales la MAT, pe caietele soioase, timpul aduna registre marunte de randuri scrise stramb. Din cand in cand venea o zi cand banii prindeau o putere nefireasca, se rasculau si se repezeau furiosi peste randuri, smulgand pagini din registre, cumparand zahar candel, covrigi si halvita. Aceasta era ziua de salariu. 

Eram copil si calatoream cu rata. Ma cunosteau toate statiile. Uneori imi cumparam un covrig si, inainte de-al musca, ii marturiseam, ca unui duhovnic, in soapta, secretele.

Aveam ceva bani, nu multi, dar ii strangeam cu grija si ii numaram cu placere. Ii primeam de la mama, de la tata, munceam uneori. Cand adunam destui, cumparam ceva tot pentru mama, ii cumparam nimicuri si o priveam cu mandrie cum, in ziua aia, ea se bucura ca un copil. 

Am fost si eu un copil calatorind cu rata, ca in pantecele unui cocon vrajit, prin geamul prafuit o lume intreaga ma astepta sa intind aripile s-o descopar.

©️copacul.ro

Share

groapa

Posted by on Monday, 4 January, 2021

Am scris acest ghid despre cum sa nu fi mare, ca sa-l citesc mai tarziu, in zilele in care o sa uit totul.

Cand eram copil am sapat in pamant o groapa. Am umplut-o in fiecare zi cu apa trudnic carata cu galeata de la fantana de la marginea satului, ca pe un ochi mare al pamantului, care plange. Cand am plecat prin lume, am tot carat groapa dupa mine prin diversele locuri unde am ajuns. Cand m-am mutat insa la oras, cu chirie, nu am mai gasit unde sa o tin. La inceput, am asezat-o in cada pentru un timp, dar iubita mea de atunci a tot insistat sa o mut, ii amintea poate prea mult de noroi pe picioare. De acolo am scos-o in balcon, apoi am inchis-o intr-un dulap. 

De ce nu renunti tu la groapa asta? Alege, mi-a spus, groapa sau eu?! 

Si am ales. Apoi am fost fericit o vreme. Groapa se intindea practic oriunde prin casa. O gaseam fie lafaindu-se in mijlocul covorului din sufragerie, fie torcand langa usa frigiderului. Ziua paseam cu grija si noaptea dormeam cu toate luminile aprinse, ca sa nu ma cobor in graba, sa o calc in mijlocul ochiului ei si sa o strivesc. 

Dupa cativa ani, voluntar, am scos-o afara langa bordura din gradina blocului, am batut in pamant un cui si am legat-o de el cu un lant ca sa nu fuga, i-am pus chiar si un lacat ca sa nu o fure cineva. O vizitam la inceput la fiecare ceas, apoi in fiecare zi, apoi la o saptamana, si intr-un tarziu chiar mai rar. 

Cand vorbeam la telefon cu mama, ea nu uita niciodata sa ma intrebe: Ce iti mai face, mama, groapa? 

La inceput ii povesteam zambind bucuros cate in luna si in stele. 

I-a dat primul dinte, ii spuneam! A clipocit ca o furtuna toata noaptea si nu am inchis un ochi! I-a crescut primul zambet, si acum il tine asa atarnat peste chip tot timpul!

Mama ma vizita ades si atunci aduceam groapa inapoi in casa si ma comportam ca si cand nu s-ar fi schimbat nimic. Dupa o vreme, insa, mi s-a parut prea greu sa ma mai prefac, inventam scuze si imi chemam parintii in vizita mai rar. Apoi am inceput chiar si la telefon sa ii reped: 

Mai lasa-ti-ma in pace cu groapa aia a voastra, le spuneam. De ce ati insistat de la bun inceput sa plec cu ea la drum, numai ma incurca si imi face praf toata viata mea sociala. Intre oamenii cu care umblu niciunul nu mai are o groapa. Ei au haine, masini, apartamente si vacante. Eu am tampenia asta de gaura pe care sa o port pana ma rad toti.

Ma gandeam, imi raspundea mama, ca acea groapa sa iti aminteasca de tata-tau, de mine, de pamantul din curtea noastra. Dar daca te incurca o poti intoarce la noi sa o ingrijim pentru tine. O sa o umplem zambind in fiecare zi cu apa carata cu galeata de la marginea satului, o sa ii tinem malurile incarcate cu flori si o sa ii pastram apa limpede si buna.

Intr-o duminica, am ingramadit groapa in portbagaj, am aruncat peste ea o patura mai veche si am dus-o acasa in gradina parinteasca. Pe drum imi spuneam in gandul meu: ii va fi mai bine acolo. O groapa nu e facuta sa fie tinuta la oras, in plus eu sunt toata ziua la serviciu si chiar daca as vrea nu ma pot ocupa de ea ca lumea, asa cum merita. Pana la urma e o groapa prea batrana ca sa o tot trambalez de colo pana colo. Oricum am sa le trimit bani in fiecare saptamana, sa ii cumpere haine si apa de ploi. Am sa o cer la telefon tot timpul si am sa o vizitez tot la cateva zile. 

Dar de ce nu ramai m-a intrebat mama, cand am ajuns? Am pregatit clatite asa cum iti plac tie, ti-am pregatit patul tau.

Nu raman, m-am scuzat grabit, e deja tarziu si maine ma trezesc devreme. Am serviciu, i-am spus, am o functie, am oameni de condus si proiecte de indeplinit. 

Bine, mi-a raspuns, mergi sanatos, mama! Am sa iti pun clatitele in pachet.

Demult nu mai stiu ce mai face groapa mea. De curand un vecin mi-a trimis pe telefon cateva poze cu ea, o gaura seaca si murdarita de balarii, ca o crapatura urata si uscata in care sta ingropat tot sufletul care am uitat sa mai fiu.

©️copacul.ro

Share