Imi place sa imi numar degetele, dar niciodata nu ajung prea departe cu asta. Cand eram copil numaram cu usurinta pana la 20. Primii 20. Urmatorii 20.
Apoi jumatate dintre degete s-au intins prea departe si nu le-am mai putut ajunge si n-am mai numarat decat pana la 10. Alti 10. Si inca 10.
Dupa un timp mi-a fost din ce in ce mai greu sa ajung chiar si pana la 5. Numai 5. Ultimii 5.
4. 3. 2. 1. Nimic.
Mi-am pierdut un nasture de la gat si vorbele oamenilor imi ajung acum direct pe piele si ma zgarie ca un frig cu gheare.
Degeaba ti-ai vopsit unghiile in toate culorile pamantului, taisul lor nu ma raneste mai putin.
Daca ma impungi cu un cutit cu manerul incrustat in diamante nu te astepta sa sangerez mai frumos. Nu te astepta sa mor mai estetic. O sa te dezamagesc din nou.
Nu imi mai functioneaza sariturile. De aceea, acum, fiecare obstacol oricat de mic in inaltime, nemaiputand sa-l sar m-am apucat sa-l ocolesc. Obstacolele insa, chiar si cele mai marunte, sunt totusi destul de intinse. S-au latit, s-au lungit, intr-atat cat sa stea in calea cat mai multor oameni. Iar eu le ocolesc uneori prin fata oamenilor care se pregatesc sa le sara, alteori prin spatele lor.
“Atentie ca trec!”, le strig, “Aveti grija sa nu ne ciocnim!” Si trecerea mea ii nedumereste pe saritori.
“Unde se mai duce si asta?”, isi arata ei mirarea. “Vai, ce m-ai intarziat!, imi mai spune cate unul, luandu-si avant. “Din cauza ta acum trebuie sa recuperez “, imi reproseaza, sarind cate doua obstacole odata.
“Iertati-ma”, le raspund, “Ocolesc pentru ca mi s-au stricat sariturile”.
Unii oameni rad de nepriceperea mea, altii se incrunta, rareori cineva isi consuma o lacrima. Iar eu, printre liniile verticale, imi continui calatoria orizontala… singur ca si nebunia.
Cand esti departe imi clipesc ochii.
Cu atat mai des, cu atat mai lung, cu cat distanta dintre noi este mai mare. Nici eu nu mai stiu de cand am inceput sa masor asa departarea de tine. De la o vreme si sa te stiu in camera cealalta este mai mult decat ochii mei pot sa suporte.
Acum si numai daca te duci pana la magazinul din colt sa cumperi paine, ochii mei clipesc atat de des incat, practic, momentul in care sunt deschisi devine clipire si momentul in care clipesc devine privire.
De foarte putin timp am inteles insa de ce ochii mei cauta cu frenezie clipirea. Pentru ca ei stiu ca, oricat de departe ai fi, atunci cand sunt inchisi, te vad langa mine.
Impacat, aceste randuri le-am scris cu ochii larg inchisi.
A trebuit sa iau niste decizii mai intai. Asa ca am luat invaziile de lacuste si le-am mutat sa se intample iarna.
Am luat apoi iarna si am declarat-o ca fiind in afara legii existentei mele. Am iesit afara si am inchis usa in urma mea.
Dar pentru ca viata mea, prietenii mei, parintii mei, au continuat sa existe doar inauntru, imediat ce am inchis usa, m-am intors si de zile intregi plang de am ruginit zavorul dar el nu vrea sa ma mai scape inauntru.
Va rog lacustelor, primiti-ma inapoi in viata mea!
Am descoperit in jur foarte multe obiecte capabile sa-mi gaseasca reflexia atunci cand imi iau trupul si il infasor in jurul meu.
In schimb, nu am gasit decat o singura oglinda cu ochii suficient de largi, incat sa ma cuprinda doar cand stau in fata ei gol, afara din trupul intins pe sarma la uscat.
Mi-am cumparat de curand o masina de spalat automata si, odata scos din ea, trupul meu are nevoie de mult mai putin timp sa se usuce si miroase mult mai frumos. In concecinta il port acum mai des si tot in consecinta in oglinda ta ma vezi mai rar.
Eu nu sunt deloc puternic.
Adanc inlauntrul meu se ascunde un eu mai mic, ce poarta si mai adanc in el un eu si mai mic, incovrigat de frica.
In ultimii ani am adunat straturi peste straturi de masti de chipuri peste chipul meu care, dedesubt, este galben de spaima. Atunci cand adorm, somnul ma cuprinde dinspre suprafata inspre interior, masca dupa masca, dupa masca. Iar ultimul care ramane treaz este chiar chipul meu dintai, cel care nu doarme niciodata, cel care sta cu plapuma trasa peste cap, cu picioarele adunate sub el si cu ochii holbati pandind venirea monstrului de sub pat.
Astazi am fost la plaja impreuna. Tu ai aratat minunat in costumul tau de baie alb, iar eu am aratat ca un ciudat si neadaptat infasurat in pelerina mea de ploaie galbena.
As fi vrut atat de mult sa ma intrebi de ce sunt imbracat asa.
Ti-as fi raspuns ca nu mai vreau sa ma intorc la tine doar in momentele de jos ale vietii mele. Ca nu mai vreau sa plec atat de usor cand soarele iese din nou pe cer. Ca gestul meu e un mesaj pentru tine ca nu mai vreau sa fi doar haina mea de vreme rea.
Dar tu nu m-ai intrebat nimic si eu doar m-am multumit sa transpir ingrozitor de tare.
