Khaleesi

Sunday, May 9, 2021 Posted by

Toate erau jucăriile lui dar dintre toate o prefera pe Khaleesi, că ea îi fusese mereu alături, chiar și în ziua în care făcuse febra. Și ce s-au mai speriat mami și tati atunci, își amintea Daz. Ca el stătea așa lipsit de vlagă și închidea ochii câteodată iar ei imediat săreau în sus de îi puneau mâna pe frunte și îl întrebau câte cele în limba lor complicată, până l-au obosit și l-a furat somnul iar când s-a trezit febra plecase.

—Unde e Khaleesi, mami!? a iscodit-o nervos, bătând cu putere din picior în stinghia patului. Eu o vreau pe Khaleesi!?

Și s-a înfuriat și a început să urle ca din gură de șarpe. Iar mami a dat toate bagajele peste cap, a ridicat toată casa în picioare și s-au adunat acolo și tati și bunicii care îi primiseră în vizită, doar Khaleesi lipsea. Iar mami se jura că o pusese în bagaje, dar dragonița, având aripi, pesemne zburase înapoi acasă.

©️copacul.ro

Share

Puii

Sunday, May 9, 2021 Posted by

Când a venit mama seara acasă a găsit toată curtea mișunând de pui mici de gâină, piuind de ți-era mai mare dragul să îi auzi. Iar eu o așteptam cu nerăbdare, cuminte simrna și nu-mi mai încăpeam în piele de cum mă umflam de mândrie gândind cât o să se bucure ea.

—Ce e, mă, cu puii ăștia!? m-a întrebat mama, nevenindu-i să-și creadă ochilor de așa vedenie.

—Ce pui, mămică!? am făcut eu pe niz-nai-ul, de parcă nici usturoi nu mâncasem și nici răsuflarea nu îmi mirosea.

—Cum ce pui, mă!? a ridicat mama tonul. Tu nu-ți face de glumă cu mine că dacă îți ard una după ceafă îți revine mintenaș văzul.

—Puii ăștia, i-am răspuns eu cuminte, simțind că se îngroașă gluma. Puii ăștia sunt ai noștrii, mămică! Să îi creștem ca să îi facem găini, să avem carne și ouă.

Mama m-a privit aiurită neștiind ce să înțeleagă din asta.

—Ce vorbești, mă, tu acolo!? s-a bâlbâit ea. De unde și până unde ai scos tu ideile astea?

Iar mama nu înțelegea că eu fusesem treaz pe când ea credea că dorm și că o auzisem cu o seară înainte pe când se plângea tatei și îi spunea:

—Nu ne-au mai rămas bani, măi, Ionele, se căina ea, ca să cumpărăm și noi câțiva pui să îi creștem. Iar fără carne și ouă nu ne va fi prea ușor tot anul ăsta…

—Păi și ce să mă fac eu femeie? o repezea tata. Lasă că am să mă ou eu ca să te văd mulțumită! Că doar nu o să făt acum bani, dacă nu mai sunt! Mâncăm urzici și ștevie și o lămurim noi până la urmă…

Așa că am privit-o acum cu bucurie și i-am mărturisit încet ca pe o taină:

—I-am cumpărat eu, mămică! am încredințat-o eu.

Și ochii mi s-au umplut de lacrimi când mi-am amintit ce preț greu plătisem pentru ei. Că nu era ușor să te tocmești cu Florică. Că a adunat el puii din bătătură lor și mi i-a adus dimpreună cu Mihăiță și cu Olele, frații lui și a ales ca la o plasa dintre jucăriile mele cele mai de preț, pentru plata puișorilor. Iar eu am înghițit cu greu și m-am despărțit de comorile mele, oftând. Da, îi plătisem scump, dar mă alinam la gândul că am să văd bucuria mamei, atunci când va ajunge acasă.

Dar mama nu s-a bucurat deloc ci m-a strâns cu ușa și m-a tras de limbă până i-am mărturisit tot negoțul. Și a adunat ea atunci puii unul câte unul, i-a pus într-un coș mare de răchită și a strigat pe înoptat la poartă la tanti Anișoara, mama negustorilor mei. Iar ea a primit înapoi piuitorii, având tot numai cuvinte de ocară la adresa odraslelor, rămânând mai apoi ca să lămuresc eu cu ei altă dată soarta prețului plătit, a jucăriilor pe care nu aveam să le mai primesc niciodată înapoi.

©️copacul.ro

Share

Omul

Monday, May 3, 2021 Posted by

Pentru o zi de iarnă era neobișnuit de cald. Streșinile plângeau cu picuri mari din țurțurii lungi ca niște stalactite seculare. Am țâșnit afară lăsând ușa larg deschisă în urma mea, am apucat frâiele saniei și am ieșit grăbit în uliță.

—Închide, mă, ușa după tine, zăbăucule! am auzit-o pe mama boscorodind în urma mea. Unde pleci așa nemâncat? Tu nu vezi că e mâncarea gata?

Și mama a ieșit după mine până în prag, uitându-se mirată cum parcă mă evaporasem într-o clipă și a oftat a pagubă.

—Unde te-ai dus, mă!? a întrebat ea neașteptând parcă nici un răspuns.

Din drum am auzit-o însă și i-am strigat înapoi peste umăr:

—Nu mi-e foame, ți-am mai spus! Mă duc Devale la pârtie!

Și mi-am continuat drumul până am ajuns în fața unui gard dărăpănat, cu poarta spânzurând în câteva sârme legate parcă în pripă, de părea că stă să cadă în orice clipă.

—Mihaitțăăăăă, bă, Mihaițăăăă! am răcnit cât mă ținea pieptul. Ieși, mă, până afară că a dat soarele tare! Mihaițăăăăă!

Iar el s-a ivit de după colțul casei, călcând molcom, fără nici un zor, de îmi venea să mă duc ca să îl iau de o mâna și să îl trag după mine să îl fac să vină mai degrabă.

—Calcă, mă, mai repede, n-auzi! Tu nu vezi ce bate soarele ăsta!?

—Ce ai, mă? Ce urli așa?! Dacă bate soarele ce? Unde dai pe foc așa?

—Mă, Mihăiță! mi-am îndulcit eu chemarea. Vino, mă, cu mine ca să mă ajuți să mutăm omul de zăpadă sub pod, la umbră. Îl înmoaie soarele, mă, și mai târziu nu mai rămâne din el decât o baltă.

—Nu merg, mă! Dă-l dracu, dacă se topește facem altul și gata.

—Eu nu vreau să facem altul, mă, vreau să-l mutăm pe ăsta! Că ăsta e omul nostru, nu altul! i-am răspuns cu năduf. Iar dacă nu vii cu mine, atunci  nu mai ești prietenul meu, așa să știi!

—Nu vin, mă, n-auzi!? Că nu e mama acasă și m-a lăsat să am grijă de soră -mea așa că nu pot să plec.

Iar Mihăiță, a dat din mâna a lehamite, s-a sucit în loc și a plecat înapoi înspre casă, călcând la fel de leneș cum venise.

—Dacă te superi, te superi, treaba ta! a mai mormăit el cu indiferență.

—Prostule! am strigat în urma lui cu obidă.

Și am plecat alergând spre vale cu sania săltând în urma mea. Am văzut de departe omul de zăpadă. Îl clădisem temeinic pe vârful unui delușor, încă mai purta fularul meu la gât și pe cap o cratiță cu smalțul sărit găsită de Mihăiță prin gunoaie. Era puțin gârbovit de tăria soarelui dar încă se ținea bine și zâmbea chiar dacă își pierduse aproape toți dinții pe care îi făcusem din pietre. Ia uite, mi-am zis, ce râde știrbu’!

Era un om de zăpadă mare, cu trupul făcut din două bile bătătorite și capul dintr-un bulgare mai mic, dar rotunjit cu grijă. În locul nasului purta o bucată de lemn mai groasă iar urechi nu avea, așa că, în loc de salut, am preferat să îi flutur din mână în fața ochilor mari, strălucind a piatră neagră de rău. Una dintre crengile care îi țineau loc de brațe căzuse iar omul de zapadă, așa cum stătea aplecat părea că era împietrit într-un efort de a o aduce înapoi. Trecuse prin multe pesemne, m-am gândit. Bine că am ajuns că dacă mai întârziam puțin nu mai găseam mare lucru din el.

Am apucat apoi capul și l-am despărțit de trup strangandu-l în brațe și l-am lăsat ușor pe zăpada moale. Apoi am prins un bulgăre și încă unul și i-am așezat cu grijă pe sanie, unul lângă celălalt, apoi am ridicat capul și l-am sprijinit deasupra. Am petrecut sforile saniei pe după ceafă și brațe, ca pe un ham și am pornit pășind cu grijă, trăgând sania în urma mea. Podul nu era departe, dar înaintam încet și drumul mi s-a părut lung. Am ajuns însă într-un târziu și am coborât bulgarii în umbra răcoroasă a podului. I-am așezat apoi cu grijă la locul lor, am peticit pe ici pe colo cu zăpadă proaspătă și am completat zestrea de dinți a omului. La sfârșit l-am privit cu mândrie și arăta tare fercheș și parcă imi zâmbea. I-am mai desenat atent două urme de urechi și i-am șoptit în taină:

—Rămâi aici! l-am îndemnat. Vei fi bine! Soarele nu o să te găsească, iar eu am să vin la tine curând.

Am urcat apoi pe mal și am plecat zâmbind dar m-am auzit strigat și m-am oprit împietrit în loc, caci m-am gândit că omul de zăpadă a prins glas și că mă cheamă.

—Toniiii, mă, Toni! s-a auzit din nou chemarea.

Iar de sub mal s-a auzit larmă de pași și… s-a ivit Mihăiță alergând ca un cal în galop.

©️copacul.ro

Share

Peștele

Sunday, April 11, 2021 Posted by
roach Fish frozen in ice in the winter in the river

Rih s-a codit o vreme. A alergat pe mal în sus și în jos de câteva ori, apoi a sărit dintr-o dată și m-a urmat pe gheața netedă ca o sticlă.

– Așa, bravo băiatu’! l-am încurajat vesel. Și m-am așezat în genunchi iar câinele a venit de și-a lipit capul de pieptul meu scâncind încet, ca un cățel.

Bravul meu Rih, cu lătratul lui gros, cu colții care semănau groază în cei care s-ar fi încumetat să ne viziteze ograda fără veste, se înmuia acum în brațele mele ca o cârpă, parcă amintindu-și mereu de ziua când, era doar un cățel fără ochi și a simțit palmele mele strângându-se în jurul lui.

De ceva timp lipseam cu zilele de acasă, iar asta era ceva nou pentru el.

– Am plecat la București, la facultate! i-am mărturisit într-o zi.

Iar el nu știu cât a înțeles din asta. Dar nu a lăsat ca absența mea să îl schimbe în vreun fel. De cum intram pe poartă, de oriunde ar fi fost, lăsa totul și se repezea asupra mea acoperindu-mă cu fericire.

– Te-ai întors! parcă îmi spunea. Poate că în curând ai să pleci din nou, dar acum ești aici și asta e tot ce contează!

Înspre jumătatea gârlei gheața încă nu se prinsese și se vedea apa neagră ca smoala grăbindu-se să alunece undeva departe, către Dunăre și de acolo mai departe, către mare și ocean… spre oriunde.

În chiar clipa asta, îmi venea să îi spun lui Rih, trecea pe lângă noi apa care într-o zi va uda țărmurile unui loc din Caraibe. Tu îți dai seama ce înseamnă asta!? Cum o să îi explice apa asta celei din Caraibe ce frig era pe aici și cum era gata-gata să fie încătușată în gheață.

– Înțelegi, Rih!? îi tălmăceam zâmbind. Acolo nu este niciodată iarnă, nici gheață. Dacă aș pleca la facultate acolo, până m-aș întoarce, ai îmbătrânii de tot și ți-ar crește barbă. Asta ca să nu te mai plângi că am plecat doar până la București.

Dar Rih nu mă asculta. Explora întinderea netedă de gheață țînându-se însă departe de marginea înșelătoare, udată de râu, a sloiului.

Dar pe cine păcaleam eu!? mi-am spus cu amărăciune. Nici Bucureștiul nu era deloc aproape. Acasa eram al tuturor iar acolo eram al nimănui, un necunoscut, o față din mulțime. Îmi venea să îl prind Rih și să îl iau cu mine dar nu puteam să îi fac și lui asta. Și pentru el Bucureștiul nu ar fi fost decât o cușcă. Că poți să trăiești într-un loc mic și locul ăla să nu te strângă și un oraș mare, așa cum era Bucureștiul, să nu îți fie pe măsură.

M-am oprit brusc și am privit prin străveziul gheții la o pată alburie încleștată acolo. Dar ce era cu asta? m-am întrebat cu mirare. Un pește!? A crescut gheață peste el până la prins și l-a lipit de fund. Am căutat o piatră ascuțită și am început să sparg, ca să desprind un cub cât mai mare din gheață, dimpreună cu peștele.

Rih s-a aratat mirat de îndeletnicirea mea și a venit în goană, alunecând și izbindu-se de mine ca de un zid.

– Dar ce ai găsit aici, stăpâne?! s-a mirat el. Un pește!? Aha, hai “dezgroapă-l” de acolo să-l mâncăm!

Și a bălit ușor pe mâna mea de poftă.

– Offf, măi Rih! m-am întristat eu. Nici nu cred că se zice “dezgroapă” dacă el nu e sub pământ, vezi bine, ci sub gheață! Apoi, cum îți închipui tu că eu mă căznesc să îl scot ca să-l mâncăm, fomistule și nehalitule!? Să piei din calea mea!

Și i-am făcut vânt pe fața de cristal a gheții. Dar câinele s-a întors și a început să râcâie dimpreună cu mine, mai mult reușind să mă încurce decât să mă ajute.

Iar gheața era groasă și nu ne-a fost ușor, dar, după multă trudă, am desprins un cub măricel, în care stătea peștele, holbându-se la noi de așa o ispravă. Am luat gheața și am purtat-o cu grabă până acasă, unde am intrat, lăsându-l pe Rih să mă aștepte afară, scuturând din coadă cu poftă și am așezat cubul într-un lighean ca să se dezghețe.

Înăuntru era un pește nu mai mare decât palma, un pui de crap, care, odată scăpat din strânsoarea de gheață și învioarat de focul din sobă, a început să se miște molcom pe fundul ligheanului, până l-am luat și l-am mutat într-un borcan mai mare, de unde a continuat să mă privească mirat.

A două zi când mă pregăteam să plec din nou la București, am prins în brațe borcanul de sticlă și am dat să ies.

– Unde te duci, mă, cu ăla!? s-a minunat tata. Ce vrei, să îl cari până la gara și apoi prin tren?! Moare, mă, până acolo!

– Îl iau la București, tată! Dar nu ca să îl țin la cămin! Am să-l duc în Herăstrău! Acolo e aproape de mine și pot să mă duc să-l vizitez când vreau.

Și așa am făcut chiar dacă nu mi-a fost ușor, cu bagajul, cu drumul, iar când am ajuns la București, am coborât la Bulevard, la Kisselef și am făcut un ocol. Se înserase bine și era un ger de crăpau pietrele și am căutat multă vreme un loc unde să fie lacul dezghețat, până l-am găsit, într-un târziu, aproape de ecluză. Am eliberat acolo peștele și am plecat degerat la cămin.

Gata, mi-am spus, de acum nu mai eram singur. Aveam în lac un suflet căruia puteam să îi împărtășesc câte cele, la care să mă plâng, la care să caut alinare și speranță. Și multe aveam să-i mai mărturisesc, de atunci, peștelui meu care, dacă nu a fost prins de vreun pescar mai pofticios, mă mai ascultă și acum.

©️copacul.ro

Share

Rih

Saturday, March 20, 2021 Posted by

– Buuun, bun vinul, unchiule! Nu e producție de anul ăsta, că se vede că e deja așezat. Uite și matale ce culoare frumoasă are!

Și tata ridica paharul sus în lumina becului și se bucura de culoarea rubinie a vinului, sorbind apoi cu înghițituri mari de îi vedeam mărul lui Adam jucând de plăcere.

– Ăsta e vin de care bea Imparatu’, mă, nepoate! se mândrea unchiul. Din ăsta nu mai găsești tu pe nicăieri în sat, că e soi bun, nu e “omieunu’” din ăla cum are toată lumea. E ținut în butoi de stejar și pritocit de mine. 

Și mai punea tata câte un rând și îmi turna și mie într-un pahar mai mic, iar eu ciocneam bucuros și îl dădeam peste cap dintr-o înghițitură, spre cinstirea unchiului și bucuria tatei.

– Ia mai bagă, mă, nepoate un lemn din ăla în sobă! mă îndemna unchiul. Și ia castroanele alea și vino cu mine până în spate să aducem câte ceva de ale gurii.

Așa că mergeam noi în cămară și puneam într-un castron jumări și afumătură, iar într-altul niște murături, mai prindea unchiul și o pâine și ne întorceam în odaia caldă, să ne înfruptăm din toate, ca la ospețele mari, până o dădeam în cântece și chiuiala. De se ridica unchiul și slobozea o strigătură, ca să ne fie cu luare aminte:

– Hăp…. Hăp… ! Ia auzi … ia! La Sarmisegetuza stă mândru’ Decebal, ce-a-nfrânt popoare multe pe jos și sus pe cal: Vasile Oprișan!!!

Apoi unde nu începea unchiul să depene povești de pe front de îl ascultam cu încordare, călătorind împreună cu el până în Basarabia și înapoi până la cotul Donului, de unde se întorsese cu urme de schije săpate adânc în carne, pe care ni le arăta cu mândrie.

– A fost greu… greu, nepoate! Era moartea peste tot și tare mă mir că am mai ajuns acasă. Dar mă aștepta Stela cu copiii mici și doar asta m-a mânat să vin înapoi și să răzbat pe oriunde.

Și unchiul începea să lăcrimeze, așa de un gând al lui, se uită apoi la noi și ofta cu durere:

– Dar ce femeie era, Stela! Zdravănă ca un bărbat și nu se codea de la nimic și ce grea i-a mai fost ursita…

Iar eu știam povestea tușei Stela, cum o știa tot omul. Că nu puteai trece gârla, peste podet, fără să întâlnești mai întâi crucea ei, ruginită de vreme, așezată în calea oamenilor, spre aducere aminte. Că fusese tușa ciobănița la oi dimpreună cu unchiul și cu copiii lor, iar într-un an a venit gârla mare și a umflat podul de vase, de treceau oamenii doar pe pasarela suspendată de deasupra. Iar pe ei i-a prins viitura cu oile la pădure, de unde s-au pornit ca să le treacă în sat. Dar apa era mare de aproape atingea puntea și oile erau temătoare și nu se lăsau mânate peste ea. O ascultau însă pe tușa și a pășit ea atunci înaintea lor, ademenindu-le cu boabe de porumb și cu vorba bună de au urmat-o și au intrat dimpreună pe podeț. Iar podețul s-a lăsat și mai mult, sub greutatea lor și tușa da zor ca să treacă spre sat, când a adus gârla o buturugă mare ce a izbit puntea, dând-o peste cap, de a răsturnat în puhoi și pe tușa și oile. Și ea a mai ridicat așa brațul de vreo câteva ori din apă și a pierit acolo în fața unchiului și a copiilor, lăsându-i cu inima grea până astăzi.

– Eeei lasă, unchiule! îl îmbărbăta tata. A dorit-o Dumnezeu la el, că avea ea sufletul bun! Ce să-i faci, cu soarta omului nu te poți pune!

Și mai turna el câte un rând și îmi mai turna și mie. Iar eu începusem să ridic paharul tot mai greu și simțeam așa ca o vâjâială în tot capul și o forfotă prin stomac. 

– Mă duc acasă de aici, Ticule! am îngăimat.

Apoi m-am ridicat și am ieșit împleticindu-mă, lăsându-l pe tata în urma mea să îi explice unchiului:

– Nu e obișnuit săracul la băutură și i-a căzut greu! mă căina tata. S-a bucurat și el să stea aici și să dea noroc cu noi, ca un om mare, dar vinul e tare și te pune iute jos.

Și altele ce o mai fi spus el pe acolo, dar eu nu l-am mai auzit. Am ieșit în bătătură și am privit mirat la zăpada ce se așternuse prospăt: Ia uite, cum ninge! mi-am spus. Și eu eram încălțat doar cu papuci și îmbrăcat subțire, așa cum mă luase fără veste tata din casă:

– Hai, mă, să dăm o fugă până la unchiu’! îmi spusese el. Să vedem și noi ce mai face! 

Și era soare pe atunci și nu era prea frig. Iar acum, doar câteva ore mai târziu, uite că venise iarna. 

M-am urnit cu greu și, după câțiva pași, am intrat pe poartă în ograda noastră. Dar stomacul nu mai avea răbdare, așa că am cotit pe după șira de coceni și am golit acolo incnind jumările și murăturile unchiului, toate amestecate în sângeriul vinului care murdărea acum albul imaculat al zăpezii. 

Dar Pământul se învârtea ciudat cu susul în jos, totul se amesteca în jurul meu, urechile îmi vâjâiau cu putere… apoi s-a făcut liniște.

*** 

După vreun ceas s-a întors și tata chiuind prin curte. A intrat repede in casă scuturându-și zăpada de pe cizme și a dat buzna în odaia unde trebăluia mama.

– Brrrrr, mă, nevastă!!!! A venit iarna. Bagă lemne în sobă că inghețăm până dimineața…! a spus el cu veselie, suflând cu putere în pumni.

Iar mama a ridicat ochii către el, l-a vazut că era afumat bine de la băutură și a dat să îl ocărască dar s-a oprit brusc:

– Unde e, mă, ăla micu!? a intrebat ea cu vocea gâtuită de spaimă.

– Păi nu e acasă!? s-a mirat tata. Că a plecat de mult de pe acolo și a zis că vine încoace!

– Îl vezi tu acasă!? a urlat mama. 

Și a țâșnit într-o clipă pe ușa de a ieșit afară, așa îmbrăcata sumar și desculță, a prins să mă strige și să mă caute prin curte, urmată de tata parcă trezit din băutură. Și au luat ei drumul inapoi până la casa unchiului, iar acolo au zărit, în lumina înserării, o pereche de urme mici, aproape îngropate de zăpada proaspată, pe care le-au urmat și m-au aflat pe mine la capătul lor. Zăceam căzut în spatele șirei, mai mult mort decat viu, intr-o pată mare sângerie, acoperit de câinele Rih, întins peste mine, care i-a văzut și a scâncit ușor.

©️copacul.ro

Share

Campia

Saturday, March 6, 2021 Posted by

M-am oprit și am privit în jur, dar câmpia se întindea netedă cât puteam cuprinde cu ochii, iar porumbul era mic de abia îmi trecea de glezne. Nu era chip să te ascunzi pe undeva și totuși nu se zărea nici urmă de Bunelu’, că avea el darul ăsta de a se face nevăzut într-o clipă, ziua în amiaza mare, de pe fața arsă de soare a pământului. Am oftat încet, am schimbat apucătura mâinilor pe sapă și am pășit între rânduri, ducând câte două odată: stânga-dreapta… stânga -dreapta, precis ca o mașinărie, ocolind cu îndemânare cu colțul ascuțit al sapei pe lângă fiecare fir de porumb, metru după metru.

Eeei, lasă că se întoarce el, îmi spuneam și o să ajungă până unde am intrat și pe rândul lui și mă prinde din urmă. Că doar așa îmi făcea mereu, că îl moleșea soarele și îl apuca lenea. Dar tot am să-i spun eu, când o veni, câteva, de o să mă țină minte!

Și îi dădeam înainte, cufundat în gândurile mele, de parcă aveau rândurile astea de porumb o putere de vrajă, care îmi obosea brațele dar îmi limpezea mintea, de tot mai câștigat ieșeam.

Ce simplu era totul! Nu trebuia decât să mergi înainte și, după o vreme, ajungeai la un capăt. Acolo te intorceai și porneai din nou spre un alt capăt, tot așa: du-te-vino… du-te-vino. De puteam să fac asta toată viața și acolo mi-ar fi fost tot rostul, de la început până la sfârșit.

Dar timpul trecea și cum Bunelu’ tot nu dădea semne să mă ajungă, am căutat din nou, în zare, după el. Departe, la capătul locului, acolo de unde pornisem în zori, vedeam cotiga cu măgarul trântit la umbra ei. Păreau mici, ca niște bibelouri de porțelan, bune de pus în vreo vitrină. O mie și nouă sute de metri, cântărea lungimea unui rând, iar eu trecusem de mult de jumătate. Erau cu toatele douăzecișiunu de rânduri, iar noi isprăvisem în patru zile lungi, numai nouă.

Mai erau multe de făcut, iar pe mine, muncind singur, mă putea apuca și culesul până să termin. Așa că am lăsat sapa jos și am plecat către singurul loc unde se putea ascunde Bunelu’, la cotigă, acolo unde l-am și aflat , sforăind la umbră, întins pe spate pe pământul moale, cu picioarele răschirate, ca pe un divan de puf.

Aici ți-ai găsit culcușul, Ghiaure!? mi-am spus eu amuzat. Dar ce bine că nu erau decât vreo treizeci și ceva de grade afară, așa că am luat o cergă groasă, de o purtam noi prin cotigă, pentru diverse trebuințe și l-am învelit bine pe Bunelu’ cu ea, apoi m-am întors la munca, mustăcind.

Și n-a trecut nici o jumătate de ceas și l-am văzut și pe el venind cătrănit, cu sapa într-o mână și cu bidonul de apă în cealaltă.

 – Ce m-ai infofolit în cerga ceea mă Neață’?! s-a văitat el. Că m-am trezit asudat de îmi stă și acum ca o văpaie în piept, de era să mor de sufocare!

– Ca să nu te tragă frigul acolo la umbră, Bunelule! l-am întâmpinat eu. Lasă că nu mureai matale numai din atâta lucru! Eu am gândit în mintea mea că e curent pe sub cotigă și am vrut să-ți fac un bine, dar dacă ții așa de supărare, dată viitoare când chiulești de la muncă, nu te mai deranjez!

– Cine chiuleste, mă! s-a incontrat Bunelu’. Păi dacă mi s-a făcut sete, ce, nu trebuia să mă duc să iau apă ca să beau? Că dacă ești tu căpos și nu vrei să săpăm tot așa postața cu postața, toate rândurile, cum face tot omul cu mintea la cap. Că așa ai și apa și mâncarea aproape și nu mai umbli teleleu după ele pe câmp, când ți-e foame sau sete.

Tot aici ajungeam noi cu sfada de fiecare dată, că eu înțelegeam și vorba Bunelului, că era dreaptă și așa făcea toată lumea. Dar eu tocmai de aia nu vroiam să fac așa, ca să nu fiu la fel ca ea. Și nu se mai pomenise până atunci să sapi așa, ducând rândul înainte kilometri, ca să te întorci apoi kilometri. Dar mie așa îmi venea mai bine. Că eu îmi țineam apa legată la spate cu o sfoară și o beam așa fierbinte și nu mă plângeam de sete ori mă odihneam câteodată drept sub soarele arzător și nu tânjeam după umbră. Că mă mâna pe mine ceva înainte și nu mă puteam opri până nu puneam piciorul desculț la capătul locului și făceam acolo în pământ, cu degetul mare, un semn adânc ca o cruce. Că așa era fiecare rând, o cruce mare de dus, cumplită și întreagă, pe care să nu o poți lăsa jos pe la mijloc de drum și să trebuiască să o duci înainte până la sfârșit.

©️copacul.ro

Share

Diamantul

Monday, March 1, 2021 Posted by

M-am cățărat cum am putut mai repede pe unul dintre stâlpii de la bolta din fața casei, dar era ger și pielea palmelor mi se lipea dureros de metal. Am ajuns cu greu până în vârf, unde am apucat de țeava de la antenă și am început să o rotesc, oprindu-mă să suflu aer cald peste palme din când în când.

– Merge?!? am răcnit eu de acolo de sus, cât mă țineau puterile.

– Merge cu purici, tată! m-a asigurat o voce dinăuntru. Învârte și tu mai încet ca să nu treci peste unde se prinde mai bine!

Și eu tot răsuceam de zor, așteptând cu înfrigurare un semn că truda mea nu era în van. Că țineam noi, pe atunci, mai mult antena întoarsă spre bulgari, de mă uitam seară de seară la desenele animate de la ei și cântam apoi, cât era ziua de lungă, prin casă, cantecelul de la generic:

– Az sǎm Sǎncho, ida ot gorica da vi kazha: “Leka nosht, dechica”, Leka nosht, deca! Leka nosht, deca!

Și o țineam tot așa, până îi inebuneam pe toți de-mi trântea mama una peste cap sau mă trimitea afară la joacă, să scape de focul meu.

În alte seri, ne adunam să ne uitam cu toții la câte un film. Dar era greu să reziști, că filmul era lung și în cameră era un frig, mai ceva ca afară. Că aveam noi un televizor cu toane, care nu mergea dacă în odaie era cald, așa că îl țineam doar în camera de oaspeți, unde nici măcar o sobă nu aveam, semn că nimeni nu ne mai vizita după venirea frigului. Și de ce ar fi făcut-o!? Iernile erau cumplite în Bărgan, iar când se pornea viscolul, cu greu mai puteai desluși că mai erau niște suflete, îngropate sub troiene, prin locurile acelea.

Dar să revenim la televizor! Era unul nou, marca Diamant și până a venit în casa noastră nu a fost lucru ușor. Televizorul de dinaintea lui era unul foarte vechi, cu lămpi, de îl chema Venus și se vedea tot întunecat și pârâia și sfârâia când îl porneai, de parcă funcționa pe aburi. Așa că se tot ținea mama de capul tatei și îi spunea:

– Hai mai, Ionele, să punem și noi niște bani deoparte, ca să luăm un televizor nou, că ne tot caznim cu ăsta și până nu ne-o lua foc în casă nu ne mai liniștim!

Și tata se tot codea și se ferea, până când, într-o zi de toamnă târzie, nu a mai avut pe unde să-și scoată cămașa și și-a luat inima în dinți de s-a dus la Albești la Cooperativă, unde s-a prins în discuție cu nea Ionel gestionarul:

– Mai, nea Ionele, să-mi dai și mie un televizor din ăsta, dar să-mi dai unul bun, că te-oi cinsti și te-oi servi cu orice ai avea nevoie pe la strung! Poate are Doamna matale niște pantofi să le facem flecuri sau orice altceva!

– Cum să nu te servesc, măi, tizule! se învoia gestionarul. Dar știi și tu că e loterie cu televizoarele astea noi, cu tub! Că pot eu să știu ce au pus ăștia în ele!? Și dacă nu o merge cum trebuie să nu mă înjuri pe mine, apoi!

– Eeei lasă, Nea, Ionele, că nu te-oi scoate eu pe matale vinovat din atâta lucru! se tocmea tata. Dar mă gândeam că tot le știi mai bine ca mine și să îmi spui așa cu o vorbă pe care să îl aleg!

Că ținea magazionerul pe tejgheaua din fața lui, ca la vreo patru sau cinci televizoare și arătau toate la fel, de nu se putea tata deloc dumiri pe care să îl ia, ca să îl învelească într-o pătură de o purta cu el și să îl urce în cotiga ce îl aștepta afară.

– Măi, tizule, uite cum te-aș sfătui eu, se  încumeta gestionarul, ca să mergem mai la sigur! Eu îl mai am și pe ăsta de aici, de e pornit și acum, că l-am tot ținut în probă și a stat așa ore-n șir, fără probleme. Zic, mai bine, ca să-l iei, că știm la precis că merge, dacă nu a făcut nici o figură până acum!

Și l-a luat tata pe sus și l-a adus acasă, unde noi l-am primit cu brațele deschise, ca pe cineva din familie și l-am așezat cu grijă în locul bătrânului Venus, pe care l-am săltat și l-am dosit pe undeva, ca să nu-și facă sânge rău tânărul Diamant când îl vede.

Și am așteptat cu nerăbdare programul de seară și l-am pornit, iar ecranul era mai luminos și totul se vedea mai bine și ne-am bucurat o vreme, cam până când s-a lăsat frigul și a trebuit să aprindem focul în sobă, când și-a arătat Diamantul adevăratul caracter. Că era un televizor învățat cu nărav, că îl încercase gestionarul numai în răcoarea magazinului, unde nu făcea nimeni focul în sobă, dar vezi că el era sensibil la foc. Și nu suporta nicicum căldura, că îl făcea să înceapă să fâșâie, încet la început și apoi în doar un minut sau două se deregla, pierdea postul și se umplea de purici, de ne umplea și pe noi de năduf, că îi venea tatei să ia toporul și să îi vină de hac. Și chiar îi căra așa, drept arvună, câteva lovituri de pumn peste frunte, dar asta nu părea să îi fie televizorului de niciun sinchis.

Așa că, dacă vroiam să ne uităm la ceva, trebuia ca unul, sau pe rând, să ne sacrificăm și să ne ridicăm tot la două sau trei minute, atunci când televizorul începea să fâșâie și să învârtim de o rotiță mică de reglaj, nu mult, doar puțin, cât să își vină în fire, apoi ne așezam la loc. Dar Diamantul uita repede și eram noi tot așa într-un du-te-vino de ni se făcea lehamite și îl închideam și nu ne mai uitam la nimic. Și ne-am tot chinuit așa, până într-o zi când s-a convis tata că televizorul nu se putea împacă el cu căldura nicicum și l-a luat de l-a mutat, cu tot cu firele de la antena, în odaia de o țineam de bună pentru oaspeți. Iar când vroiam să ne uităm, seara, la ceva, ne apucam de ne îmbrăcam bine, ca pentru a ieși afară în viscol, cu mănuși, cu fular și căciulă și aruncam o plapumă peste noi și ne inghesuiam unii în alții în fața televizorului, aburind cu repiratia noastră, siluetele alb negre ale unor actori cunoscuți.

***

– Gata, nu mai mișca… lasă-l așa! m-a anunțat tata cu o voce victorioasă.

Și eu m-am coborât și am intrat în casă lângă sobă, cât să îmi mai vin în fire de la ger. M-am uitat apoi la ceasul mare din odaie și am socotit că mai era numai o oră până să înceapă filmul, de care îmi spusese, cu o zi înainte, Sorin:

– Mă, am văzut eu la Pascal în program, mâine seară dau ăștia la televizor “Marea Cursă” cu Tony Curtis! Ăsta e film bun tare, mă! Să te uiți musai la el! mă învățase el.

Și eu am băgat la cap și m-am muncit de am mișcat antena de pe bulgari și așteptam acum, numărând cu nerăbdare fiecare minut. Iar când a mai rămas ca la un sfert de oră, am început să ne îmbrăcăm cum am putut mai bine. Și tata și-a tras o pereche de izmene pe dedesubt, că filmul era lung, ca să îl țină. Iar mama și-a luat așa o bentiță, dar nu și-a pus-o încă pe cap, de fodula, vorba tatei, doar ca să poată să o tragă pe urechi mai târziu, dacă îi îngheață. Iar eu m-am îmbrăcat pe deasupra cu o pufoiaca și am intrat câteștrei,  nădăjduind la un film bun, în camera congelator, unde era stăpân tânărul Diamant, care ne-a întâmpinat tăcut și rece, după cum îi era firea. Și a pornit tata televizorul și ne-am cuibărit, fiecare cum am putut mai bine, sub plapumă înaintea lui, iar filmul a început bine și promitea să ne țină lipiți acolo mai mult de-un ceas. Dar au trecut doar câteva minute și, fără veste, s-a auzit un <pac> sonor și s-a făcut întuneric. Că au luat curentul, cum făceau pe atunci, mai mereu și nu puteau să aleagă un moment mai prost. Iar noi am mai așteptat acolo preț de vreo zece, cinsprezece minute, până când ne-a pierit și ultima urmă de speranță și ne-am ridicat de-am plecat bâjbâind către odaia în care mocnea focul, am aprins fitilul de la lampă și ne-am pregătit de somn.

©️copacul.ro

Share

Pogor

Tuesday, February 23, 2021 Posted by

– Mei, futu-ți baserica mă-ti! Stai pe loc, n-auzi! Stai că trag!

Răcnetul ne-a înghețat sângele în vene. Ne ascunseseram noi cât am putut de bine până aici, dar gârla nu se putea trece decât printr-un singur loc, pe un podeț și aici ne-a așteptat Pogor, ascuns, ca să ne prindă.

Am așezat sarcinile de vreascuri jos, la picioarele pădurarului care ne aținea calea amenințător, cu pușca pe umăr, cu ochii răi, cu fața roșie și pălăria dată pe spate de i se vedea capul spân.

– De-ai cui sunteți, mei, voi!? ne-a cercetat el, mișcându-și repede privirea de la unul la celălalt.

– Eu sunt de-al lui Albeșteanu’, nene! m-am scâncit eu, cu ochii în jos, scurmând cu piciorul gol pământul de sub mine, de parcă îmi venea să mă îngrop acolo.

– Iar eu sunt de-al lui Neculaița Gaman! a îngăimat Mihăiță, gâtuit de spaimă.

Și chiar dacă nu îl vedeam, așa cum eram cu privirea pironită în jos, puteam să bag mâna în foc că și Mihăiță avea lacrimi în ochi. Și aveam și de ce. Că să fii prins de Pogor cu lemne nu era deloc un lucru de glumă. Pădurarul nu era de pe la noi, era basarabean și vorbea românește stricat, locuia singur într-o casă din mijlocul pădurii și nu prea își arăta fața prin sat și nici nu își făcea prieteni. Pământurile de dincoace de gârlă erau însă împărăția lui și asta o știa bine orișicine. Uneori mai angaja cu ziua oameni care să îl ajute la plantat de puieți și ei veneau de-i munceau, că-i plătea bine și-i mai servea și cu lemne la nevoie, dar când se întorceau acasă povesteau tot felul de grozăvii și se găseau printre ei și câțiva care puteau chiar să jure că l-au văzut noaptea plimbându-se cu morții sau că are coarne ascunse sub pălărie, potrivite cu fața roșie de drac.

Iar această sperietoare, această arătare cu puteri diavolești se găsea acum în fața noastră, în întunericul pădurii și nu dădea semne să ne slăbească în vreun fel. Așa că am răsuflat ușurați când ne-a poruncit cu un glas răstit:

– Lemnele se confiscă, iar voi plecați și să nu vă mai prind, mei, pe aici, că va împușc și câte una cu sare pe șale, de dormiți numai pe burtă o săptămâna!

Puteam noi să lăsăm sarcinile cu vreascuri bucuroși și să plecăm zburdând că am scăpat numai cu atâta. Doar că legasem lemnele cu bluzele noastre, la care nu ne venea așa ușor să renunțăm.

– Putem să ne luăm flanelele, nene!? am întrebat eu cu speranță, fără să îmi ridic însă privirea din pământ.

Iar pădurarul s-a învoit și noi ne-am lăsat în genunchi, luptându-ne să dezlegăm nodurile făcute temeinic ca să țina, legate strâns, cu mânecile petrecute de câteva ori. Și mâinile îmi tremurau tare și degetele îmi erau fără vlagă, iar nodurile se lăsau greu și nu era chip să le dezleg. Mihăiță a terminat insa repede și a trecut pe lângă mine, cu bluza aruncată pe un umăr și-a pornit domol către sat.

– Nu se dezleagă! am scancit eu, încurcat, ridicându-mi ochii către pădurarul care aștepta tăcut în fața mea.

Și atunci s-a întâmplat ceva ce nu mai povestise nimeni niciodată și pe care nici eu nu aveam să îl povestesc, pentru că oricum nu m-ar fi crezut nici un suflet și m-ar fi luat doar în ras. Cum stăteam așa în genunchi în fața lui, chipul mare al pădurarului a încetat să mai fie așa roșu, ochii lui parcă nu mai erau la fel de răi și capul nu mai era la fel de spân. Pogor mi-a zâmbit și mi-a spus încet cu un glas blajin:

– Lasă, mei, nu te mai căzni, tu, acolo să dezlegi! Pune vreascurile celea în spate și mergi acasă liniștit, că nu sărăcește dintr-atâta lucru pădurea!

Iar eu l-am ascultat fermecat, am ridicat sarcina în spate ca pe un fulg, am lăsat în urmă împărăția lui Pogor și am plecat către sat!

©️copacul.ro

 

Share

mamaia Gica

Friday, February 19, 2021 Posted by

– Dar cum crezi tu că o să dăm noi copilul ăsta la școală la anul, când el abia de vorbește câteva cuvinte pe românește!? Și ce să facă el pe acolo, să se uite în cărți cum se uită curca în lemne? se încontra mama.

– Am zis și eu așa o vorbă, măi, femeie, doar nu am dat cu parul! Gândeam că învață el românește pe acolo mai repede decât aici cu noi acasă, dar dacă zici că știi tu mai bine, atunci lasă să-l mai ținem un an prin bătătură și mai vedem noi ce o mai fi, se învoia tata. Până la coadă mai sunt și alți copii care se duc la școală la șapte ani și nu ar fi el nici primul și nici ultimul.

Și uite așa se tot ciondăneau tata și cu mama pe seama mea, până au mai rămas doar câteva luni până la începutul școlii și ei încă nu cădeau la o învoială!

– Mai copii, ia nu vă mai tot sfăditi voi pentru atâta lucru! le-a spus într-o zi mamaia Gica, cu un cuvânt de împăcare. Lăsați-l mai bine în grija mea și am să îl învăț eu până o merge la școală toate cele! Că tot stau eu acasă în vârful patului toată ziua și măcar așa să fiu de vreun folos.

Și s-au învoit mama și tata și am intrat eu învățăcel la școala de acasă a mamaiei Gica. Și era ea o femeie mărunțică și uscată de i se vedeau prin piele toate oasele, respira greu și tușea câteodată de credeai că o să i se frângă ceva prin piept. Trăgea de mulți ani de o boală la plămâni și umblase cu ea pe la mai mulți doctori, însă fără prea mare folos. Dar dincolo de toată suferința ei, mamaia Gica, era un om cu suflet bun, cu ochii blanzi și mintea ageră de putea desluși, chiar și unui școlar neștiutor ca mine, tainele literelor și ale cifrelor, din care creșteau apoi numere ce se adunau și se scădeau ca degetele de la mâini.

Și nu aveam noi prin casă, pe atunci, nici caiete și nici vreo altfel de hârtie, dar primeam în fiecare zi, înfipt în gardul de la drum, ziarul Scânteia, de la un abobament mai vechi, venit la pachet cu carnetul de membru de partid al Bunelului. Iar ziarul ăsta era mare cât un cearșaf și se dovedea a fi bun pentru tot felul de trebuințe: puteai, de pildă, să aprinzi cu el focul, sau să îl întinzi ca să usuci pe el tot felul de buruieni plăcut mirositoare, pe care dacă le beai mai apoi în apă fierbinte, te vindecau pe loc de guturai. Puteai să învelești în el prânzul servit la pachet când te duceai la muncă sau puteai, la o adică, să îl iei cu tine într-un loc mai ferit din fundul curții și tot ti-ar fi fost de mare ajutor. Și tot ziarul ăsta s-a găsit a fi la fel de bun și pentru a învața pe el scrierea și citirea literelor și numerelor de tot felul. Că avea ziarul ăsta ca la două degete grosime de margine albă pe toate laturile, iar eu însemnam acolo, cu scris sârguincios, tot ce mă învăța mamaia Gica cu migală: litere, cuvinte și numere și mă învârteam tot roată-roată, în jurul ziarului, chinuind un creion gros de tâmplărie dăruit de Bunelu.

Și lunile au trecut repede și eu am învățat toate câte cele și, în septembrie, mi-a pus mama ghiozdanul în spate și am mers la școală, în prima zi. Iar după un timp, am venit acasă cu prima mea notă și m-am dus direct de i-am arătat carnetul mamaiei Gica.

– Uite, i-am spus fericit, am luat zece la citire mamaie, am citit tare și frumos cum m-ai învățat matale! Am făcut bine, mamaie?

Iar ea s-a căutat într-o batista de o ținea înnodată și ascunsă la piept și a scos de acolo zece lei și mi i-a dăruit zâmbind.

– Bravo măi, copile! mi-a spus ea cu bucurie. Foarte bine ai făcut și, ori de câte ori o să-mi mai aduci tot așa câte un zece, are să îți dea mamaia câte zece lei pentru el, așa să știi.

Și uite așa până în decembrie strânsesem o avere măricică, de aproape o sută de lei și îi număram de câteva ori pe zi și visam la câte aș mai putea să-mi cumpăr cu ei.

A venit apoi și dimineața Sfântului Nicolae și era sărbătoarea mare de nume a Bunelului, o zi în care și soarele s-a arătat generos și mamaia Gica a ieșit cu greu până în curte, să respire cu poftă aerul curat al iernii. Că înăuntru aerul era greu, că ne strângea frigul pe toți laolaltă, în doar o cameră cu două paturi și o sălița și acolo dormeam și tot acolo și găteam câte cele pe o plită, de se umplea tot locul de miros de mâncare și de fum.

Și au pregătit în ziua aceea mama și cu tușa Leana, din vecini, de zor, toate cele pentru cinstirea bunicului. Au făcut prăjituri și salată de boeuf, cărniță prăjită și câte altele, de mirosea tot locul a pofte de copil. Iar când au terminat era încă devreme și s-au așezat ele în jurul mesei, în așteptarea serii, atunci când și tata și sărbătoritul aveau să vină acasă, iar eu stăteam tot atent la gura lor și mă băgăm în vorbă la toate cele.

Mamaia Gica stătea întinsă pe spate în pat, cu capul cocoțat pe două perne și părea mai senină și mai împăcată decât oricând. Nici nu mai tușea, doar ținea așa către noi un zâmbet uitat pe față și nu mai spunea nimic.

Iar tușa Leana, ca o femeie trecută prin multe în viață, a înțeles ea la o vreme niște semne și a sărit deodată de pe scaun și a cerut degrabă o lumânare și mama i-a adus-o. Și a aprins-o tușa și a ținut-o strâns între degetele mamaiei Gica, până ea a înghițit cu greu de câteva ori și a răsuflat o dată prelung și a rămas apoi așa cu ochii întorși către mine, încă zâmbind, iar tușa Leana i-a coborât ușor pleoapele și i-a spus mamei cu o voce șoptită:

– Fă, Viorico, ia du tu copilul ăsta afară de aici, că nu e bine să se uite la un mort!

Și mama m-a scos în curte, iar eu am ieșit de acolo pe uliță și am prins de am scris mare în țărâna reavănă a drumului, cu un băț, spre văzul orișicui: <A murit mamaia Gica>, cu litere rotunde și mari, așa cum mă învățase ea ca să scriu. Și oamenii treceau pe uliță sau se iveau pe la porți, iar eu îi anunțam sârguincios, așa ca pe o veste ce trebuia împărtășită tuturor:

– A murit mamaia Gica, știați!?

Și ei se închinau și îmi răspundeau: <Dumnezeu să o ierte!>, iar eu știam cine este Dumnezeu și mă bucuram de zisa lor, că bine ar fi fost ca El să o ierte, mă gândeam.

Și s-a răspândit repede vestea prin sat. Și tata venea spre casă de la secție, cu rucsacul în spate și s-a oprit la aprozar, ca să cumpere niște mere pentru mamaia Gica, așa cum îl rugase dimineața, când a plecat.

– Dar ce faci tu aici, mă, Ionele? s-a apropiat de el nenea Tudor Banat și l-a întrebat.

– Uite cumpăr niște mere pentru mama, unchiule! i-a răspuns tata. Că a avut ea poftă de ele!

– Nu i le mai cumpăra, mă, Ionele, că nu mai e nevoie! i-a spus nenea Tudor cu o voce grea. Nu știu eu dacă te-a mai anunțat careva, dar să știi că a murit Gicuța, mamă-ta!

– A murit mama!? a întrebat tata absent, ca și când ar fi fost vorba despre mama unui străin, nu a lui.

Apoi nu a mai spus nimic, i-a întors spatele lui nenea Tudor, a plătit merele și le-a așezat cu grijă în rucsac, dar s-a oprit deodată și a lăsat rucsacul să-i cadă la pământ, s-a întors și a luat-o la fugă pe uliță.

Așa l-am văzut eu venind, alergând ca un nebun, cu ochii roșii și palid la față, cu fruntea plină de broboane de sudoare, chit că afară era deja frig.

– A murit mamaia Gica! i-am spus eu, când a ajuns lângă mine.

Iar tata s-a lăsat în genunchi, m-a strâns în brațe și a început să plângă în hohote, fără să îmi spună nimic.

©️copacul.ro

 

Share

Doctorul

Monday, February 15, 2021 Posted by

Am lipsit de acasă vreo nouă zile legate. Era prima dată când plecam și înnoptam, vreme de mai multe nopți, undeva în altă parte decât pe la vreo rudă. Au fost nouă zile în care nici mama, nici tata și nici nimeni dintre ai mei nu au știut despre mine nimic mai mult decât ce le mâzgalisem eu pe câteva cărți poștale, cu imagini colorate din Suceava, Voroneț sau Putna, pe care le trimisesem grijuliu tuturor: aflați despre mine, îi vesteam, că sunt bine, iar aici în Bucovina este foarte frumos!

Adevărul este că nu m-am acomodat chiar așa de lesne la viața de tabăra, dar erau mereu atâtea de multe lucruri de văzut și de făcut, încât timpul a zburat până la urmă foarte repede. Iar când m-am întors prin praful uliței, cărând pe umăr ranița luată de la tata cu împrumut, îmi simțeam sufletul și mintea mai bogate, dar trupul mai slăbit și șchiopătam ușor.

De cum m-a văzut, mama s-a repezit la mine să mă ia în brațe și chiar și tata a venit alergând într-un suflet din grădină, să-mi smulgă ranița de pe umăr, dornic să-mi sară în ajutor.

– Că nu mai veneai odată, mă prapaditule! Uită-te și tu la tine cum ai slăbit, că ești numai pielea și osul! mă căina mama.

Iar eu zâmbeam bucuros și îi urmam șchiopătând, salutând în trecere fiecare ramură, fiecare pasăre și fiecare animal din curte. Mă-ntorsesem acasă!

***

Șontâcăiam de mai multe zile. Nu mă durea nimic, doar că îmi simțeam piciorul drept mai scurt și, când călcam, mă legănam la fiecare pas , ca un rățoi. Nu îmi mai aminteam deloc cum am început să șchiopătez , mă apucase așa într -o zi în tabără și nici măcar nu mai știam de ce. M-am gândit că mă lovisem la fotbal sau poate călcasem strâmb când am alergat prin pădure ori, cine știe, poate mă înțepasem în ceva. Așa i-am și răspuns mamei când m-a întrebat, atunci când m-am întors. Iar mama nu s-a îngrijorat.

Așa ’s copiii… pesemne că s-a gândit ea, mai fug, se mai împiedică… dar lasă că o să îi treacă și chiar așa mi-a și spus:

– Lasă, mama, că îți trece de acum, bine că ai venit tu acasă! Dar ai de grijă să nu mai schiopatezi, că faci scurtă la picior și se umflă aici sus la încheietură și o să te doară de nu o să mai poți nici să mergi!

Dar eu am continuat să calc la fel de poticnit și, după două sau trei săptămâni, a pus mama o găină într-o traistă și două bucăți mari de brânză într-alta și m-a dus la o babă din sat, de era renumită că fiind tămăduitoare de diverse vătămături.

– Tușa Tudoro, s-a jeluit mama de cum am ajuns, vezi că ți-am adus și eu pe băiatul ăsta al nostru, că i-a rămas un picior mai scurt, săracul! Și să-l tragi, și să-l ungi, să-i faci tot ce ai știi matale mai bine ca să-l vindeci, că e păcat de el, că e băiat tânăr, să rămână așa în halul ăsta toată viața!

Iar baba mă lua, mă întorcea pe toate părțile, mă măsura din ochi și mă punea să merg sau să mă las într-un genunchi ori să mă ridic pe vârfuri, iar într-un final, scutura din cap cu supărare:

– Păi știu și eu ce să mai zic acum, fă, Viorico!? Că ce văd eu aicea să știi că nu e lucru ușor și nici nu trece așa cu una, cu două! Dar tu trebuie să mi-l aduci tot de două ori pe săptămâna, vara asta și la toamnă, iar eu am să îl trag pe la zgarciuri și am să îl ung cu niște leacuri de le-am făcut eu și, cine știe, poate că așa îi mai vine cumva piciorul la loc! Dar, îți spun de pe acum, ca să nu-ți faci speranțe, să mai meargă el ca înainte nu mai are cum, că i s-a osit deja piciorul așa și nu mai ai ce îi face!

Iar mama se pierdea atunci cu firea, i se umpleau ochii de lacrimi și o implora pe babă:

– Îl aduc tușă, Tudoro, cum să nu îl aduc, dar numai nu mă lăsa și fă matale tot ce este nevoie, că nu ți-o fi pe degeaba toată munca, doar să îl faci bine și să meargă cum mergea el înainte!

Și m-a adus mama vreme de mai multe zile și m-a tras baba și m-a uns cu tot felul de vaseline care mai de care mai urât mirositoare, de i se golise mamei binișor ograda de orătănii iar slănină sau brânză nu mai avea deloc.

– Mă, Ionele! mai chema ea câteodată ajutorul tatei. Ia vino mă de te apasă aici pe piciorul la copilul ăsta, poate izbutim așa să îl întindem la loc! Și mai trage și tu de el, că ești bărbat și ești mai puternic, poate că îi dăm drumul la zgârciuri sau se așează ceva pe la genunchi!

Și mama mă prindea strâns pe după umeri, mă așeza în fund cu picioarele întinse pe pământ și tata se lăsa, cu toată puterea lui, pe genunchi, doar-doar l-ar face să se coboare. Și se înroșea la față și icnea de efort, dar piciorul meu continua să rămână nemișcat, cu genunchiul împins în sus, făcând parcă în ciuda lui.

– Nu merge, mă, femeie! se mânia el. Dar ce vrei tu să îi fac, să îi rup piciorul? Tu nu vezi că mă las pe genunchi cu toată greutatea mea și nici nu se clintește!?

***

Într-o seară a primit mama aviz telefonic ca să se prezinte la poștă peste trei zile, să vorbească la  telefon cu mamaia de la Odorhei, iar când a venit ziua stabilită, m-am dus și eu împreună cu ea. Am ajuns acolo mai devreme și ne-am așezat cuminți pe holul din casa poștariței, pentru că, pe vremea aceea, poșta nu era decât o cameră și un hol din casa unui om și așteptam în liniște legătura telefonică și glasul binecunoscut. După o vreme telefonul a sunat scurt, dar legătura s-a întrerupt repede, așa că, poștărița, a pus mâna pe manivela telefonului și a început să mestece la ea cu putere, ca la o mașină de tocat, strigând:

– Alo, centrala, alo… Albeștiul, mă auzi, alo…!?

Și tot așa, preț de mai multe minute, până când, într-un sfârșit, o voce gâjâită de la celălalt capăt a anunțat-o:

– Alo, Buieștiul, dar ce se întâmplă acolo că nu va prindeam deloc pe fir…!? Vorbiți acum, aveți legătura!

Și mama apuca atunci telefonul și țipa în el, de am fi putut foarte bine să fi vorbit și de acasă și să nu mai trebuiască să venim până la poștă, că mamaia tot ne-ar fi auzit tocmai din Odorhei.

– Anya, te vagy az, hallasz!?

Apoi lua seama la privirea mirată a functionarei de la poștă și schimba iute pe românește:

– Mă auzi mămică, alo!?

– No, halo, se auzea de la celălalt capăt, dar ce făceați de nu raspundeati la telefon?! Că mă și pregăteam să plec, că a tot încercat vreo jumătate de ora să va prindă!

– Nu mergea legătura, mămică, se scuza mama! Dar cum e vremea pe la voi… ce mai faceți!?

Și tot așa, din vorbă în vorbă, ajungeau să povestească și de mine:

– Și, ce mai face Antika, e bine, cum a fost în tabăra pe acolo!? se interesa mamaia.

– În tabăra a fost cum a fost, îi răspundea mama cu un glas posomorât, dar s-a întors de acolo șchiopătând ca vai de el, iar acum, i-a rămas un picior mai scurt, că nu mai poate să îl îndrepte și am făcut noi tot ce am știut, dar nu-i mai dăm de cap!

Iar mamaia, ca o femeie care nu ezita să se interneze măcar o săptămâna la spital, chiar dacă o supăra doar o singură unghie, de ajunsese să o cunoască toți medicii și asistentele din Odorhei, când a auzit asta, a certat-o pe mama:

– Dar de ce nu îl duceți voi la doctor, măi mama? Sau și mai bine, ia să vină Ionel și să îl aducă aici la Odorhei, că mă duc eu cu el pe la toți doctorii și nu mă las până nu îl fac bine!

Și au rămas ele înțelese așa, iar după câteva zile și-a luat tata concediu și m-a dus la Odorhei și eu am rămas acolo.

Dar vacanța era aproape pe sfârșite și nu prea mai era timp, așa că m-a luat mamaia și, șontâc, șontâc, chiar de a două zi dimineața, ne-am prezentat la policlinica spitalului.

În policlinică mamaia se simțea ca acasă, știa bine mersul lucrurilor și avea trecere liberă peste tot. Ținea câteva bacnote la îndemână în buzunar și mai avea pitite într-o pungă două pachete de Kent și o cutie Amigo de ness, care erau pe atunci încă și mai valoroase decât banii. Și am bătut noi pe la mai multe uși și mai mulți oameni în halate albe m-au luat și m-au sucit și m-au întors pe toate părțile, întrebându-mă verzi și uscate și intepandu-mă cu mai multe ace.

– De la ce ai început să schiopatezi? m-a cercetat într-un final unul, care era mai atent la pungă pe care o purta mamaia decât la mine.

– Cred că m-am lovit sau poate m-am înțepat în ceva, i-am mărturisit eu, nu îmi mai amintesc așa bine.

Și doctorul m-a pus să mă descalț și m-a pipăit în talpă, minunandu-se:

– Păi tu ai o grămadă de înțepături pe aici, te doare careva?

Dar nu mă durea niciuna, eram copil de la țară, care mă descălțam în martie și mă mai încălțăm în noiembrie înapoi și nu știu cum se aștepta el să arate tălpile mele, dacă în toate lunile astea mă purtau pe oriunde mi-ar fi trecut prin cap să mă duc.

Când ne-am întors a două zi să primim rezultatele, doctorul a luat-o deoparte pe mamaia și i-a spus cu un tot grav:

– Este ceva suspiciune la el și cel mai bine ar fi să îl internăm în spital ca să îi facem mai multe analize. Are acolo în tălpi mai multe răni și e posibil să se se fi infectat vreuna, iar infecția să-i fi ajuns deja în sânge și va trebui să îi administrăm antibiotic, dacă e așa. Mergeți acasă acum, dar să îl aduceți mâine dimineață înapoi, cu bagajelul făcut, pregătit pentru internare.

Și am plecat noi de acolo cătraniți și ne-am oprit, în drum spre casă, pe la poștă și i-am trimis o telegramă mamei: <Antika trebuie internat. Puroi în sânge. Revin cu vești>

Dar mama, când avea să primească telegrama, nu mai avea ea inimă să aștepte să primească vești și mergea de cerea de urgență concediu, să vină la Odorhei.

***

În dimineața următoare m-am îmbrăcat speriat, am pus câteva lucruri în bagaj și am plecat cu mamaia la spital pentru internare. Ne-am așezat acolo la o coadă și așteptam amândoi îngândurați, iar mamaia se întorcea din când în când cu capul într-o parte și își ștergea câte o lacrimă pe furiș.

Directorul spitalului din Odorhei era pe atunci un cardiolog renumit, un om înalt, cu voce puternică și impunător. A trecut pe lângă noi, înconjurat de mai mulți oameni îmbrăcați în halate albe și a recunoscut-o pe mamaia, i-a văzut lacrimile din ochi și s-a oprit. A prins-o ușor de umăr și a întrebat-o calm:

– Dar ce se întâmplă, Lidia neni?! De ce ești pe aici, iar te supără ceva pe la stomac, sau ce!?

– Doktor ur, s-a repezit mamaia, izbucnind în plâns, uite sunt aici cu nepotul ăsta al meu, că am venit să îl internez, că i-a rămas un picior mai mic și șchioapătă, iar acum are în el mai mult puroi decât sânge, de nu mai știm ce să ne mai facem!

Iar Doctorul s-a uitat la mine, iar eu eram speriat, eram trist, dar altfel păream sănătos și nu dădeam semne că mi-aș fi încheiat socotelile cu lumea.

– Lidia neni, i-a spus el, ia să-l aduci pe băiatul ăsta la mine la cabinet, ca să îl examinez și eu!

Și a plecat înainte și noi ne-am rupt din rând și am pornit în urma lui, mamaia călcând repede și eu topiand ca să țin pasul. Și a mai intrat el în câteva saloane și apoi alaiul s-a risipit și ne-am oprit în fața unei uși, iar Doctorul s-a uitat la mamaia și i-a spus:

– Așteaptă aici Lidia neni, ca să mă uit eu la el și apoi am să te chem și vedem ce e de făcut!

Și am intrat amândoi în cabinet, iar eu m-am lepădat de pantaloni și m-am întins speriat pe un pat înalt și rece pe care Doctorul mi l-a indicat într-un colț. Era aproape întuneric și statura bărbatului domină toată camera, m-a prins ușor de picior, mi-a palpat genunchiul și glezna, s-a uitat în talpă.

– De la ce schiopatezi m-a întrebat el, te-ai lovit sau te-ai înțepat în ceva?!

– Nu îmi mai amintesc! i-am spus eu cu voce stinsă, iar lacrimile mi se adunau în ochi și de teamă dar și de o emoție ciudată.

Apoi bărbatul s-a îndreptat puțin și a părut că vrea să se ridice dar s-a rotit fulgerător și m-a izbit peste față cu o palmă grea și răsunătoare de am văzut scântei.

– Ia întinde mă piciorul!!! a tunat el cu o voce de cred că s-a auzit nu doar până în fața ușii unde aștepta mamaia, dar și până acasă unde mama plângea cu o telegramă sub ochi.

Iar eu am întins piciorul dintr-o dată cu un zvacnet și apoi l-am strâns și l-am întins din nou, de câteva ori, de parcă asta făcusem în fiecare zi, de parcă săptămânile de șontâcăială nu ar fi existat, de parcă zeci de bărbați mai grei decât tata s-ar fi urcat pe genunchiul meu în același timp.

©️copacul.ro

Share