COPACUL

Asa era pe atunci, nuntile in sat se tineau la cort si muzica ducea vestea pana departe. Iar noi, copiii locului, ne adunam odata cu intunericul si ascultam din strada lautarii ori aruncam cate o privire in cort, cat sa radem de vreun nuntas sau sa ne minunam de frumusetea feciorelnica a miresei. Iar daca vreunul dintre noi se arata mai iscusit, ne mai lipeam poate si de vreo sticla sau doua ori de vreo portie de mancare sau poate chiar de niste prajituri, mai ales atunci cand nunta era in toi si vinul deschidea inimile mesenilor.

Despre nunta lui Costel a lui Ciorovanca oamenii vorbeau de multa vreme. El nu locuia la noi in sat, avea aici doar o bunica batrana, care traia singura, uitata de lume, la doar cateva case mai incolo pe ulita mea. Si apropierea asta ma facuse cumva, pe mine, a fi cel mai potrivit ca sa raspund la intrebarile ce curgeau pe buzele tuturor.

– Si ia zi ma, Toni, ma intreba cate un coleg pe la scoala, e adevarat ma, ca vine la nunta la Costel ala, chiar Mitica Popescu? Care ma, ala de il vedem noi la televizor, vine el aici in sat!?

– Da mai, Steliane, asa am auzit si eu, ca vine! Ca ar fi, cica, chiar nasul lui Costel asta, ca el il cununa. Si face Costel nunta aici la noi, doar pentru ca are ma-sa-mare mai mult loc in curte. Ca ai lui stau pe undeva pe la Ciochina, dar pe acolo nu prea au loc. Si, cica se insoara cu una de a cunoscut-o el pe acolo, pe la Bucuresti, de ii e nas de botez chiar Mitica Popescu. Iar acum vrea ala sa le fie nas si de cununie.

Si dupa ceva vreme venea un altul si o luam cu povestea de la inceput, iar eu cam pierdusem sirul de unde aflasem toate lucrurile astea. Ca doar nu vorbisem nici cu Costel ala si nici cu vreo ruda de-a lui. Dar mai prinsesem si eu o vorba de la un vecin, o alta de pe la altul si le legasem impreuna, de eram acum gata-gata sa jur cu mana pe inima in fata tuturor, ca uite chiar ca asa stateau lucrurile. Cand aveam ocazia vorbeam despre toate astea si in clasa, cu voce tare, de intorceam privirile fetelor, iar cate una mai curioasa venea mai aproape si ma intreba pisicindu-se:

– Auzi, Toni, dar tu l-ai mai vazut pe Mitica Popescu sau de unde stii tu toate astea?

– N-auzi Rodico, ma grabeam eu sa ii raspund, pai daca iti spun ca suntem vecini cu ei si tata mai e si ceva neam cu parintii lui Costel asta. Ca doar e hotarat deja ca o sa mearga si el si mama la nunta, ca sunt si ei invitati. Si am sa ma duc si eu pe acolo. Iar daca vrei pot sa te iau cu mine, sa il cunosti pe Mitica Popescu si tu.

Iar Rodica se rosea si se fastacea toata, iar eu prindeam prilejul sa ii propun ceva ce imi dorisem de multa vreme:

– Dar de ce nu vrei tu, mai bine, sa trec eu pe la tine diseara si sa iti povestesc mai multe despre asta, mai stam noi de vorba si de altele, ce spui!?

Iar Rodica se invoia intr-o doara.

– Bine ma! Dar zici tu ca ma iei cu tine acolo, la nunta, da!? Ca o sa-l vad si eu… ma iei!?

– Te iau, Rodico, pai nu ti-am spus ca te iau!

Si mai erau doua saptamani pana la nunta si eu gaseam seara de seara drumul spre casa Rodicai si o asteptam sa iasa la poarta, cum ne era vorba. Iar mai incolo, la o raspantie, era un trunchi mare de copac, slefuit de vreme si de fundurile oamenilor si noi ne asezam pe el si, pana la ceasurile tarzii ale noptii, furat de rasuflarea ei fierbinte, ajungeam sa-i promit cate in luna si in stele.

– Cum sa nu, Rodico, ii sopteam, pai nu vorbesc eu atunci cu el. Il trag asa mai la o parte si te prezint foarte frumos. Ii spun, uitati, ea e prietena mea, Rodica! Si apoi tu poti sa vorbesti cu el cat vrei. Daca vrei poti sa il pui si sa-ti povesteasca cum e pe acolo pe la televizor. Ai sa vezi!

Si nimic din ce ii spuneam nu imi parea prea greu. Ei lasa, ma socoteam, sa ma vad eu acolo, ca daca nu ma duc direct la el si exact asa am sa fac. Ce, nu era si el tot un om ca noi? De ce sa se supere din asta? Ca daca vine la nunta stie si el cum e, mai vorbesti cu unul, mai vorbesti cu altul, ma incurajam eu.

Si am trait asa zile lungi si nopti frumoase si scurte. Imi placea Rodica de eram gata sa ma duc si la televizor, la o adica si sa vorbesc cu Mitica Popescu acolo, pentru ea.

Apoi a venit si ziua nuntii si ne adunasem pe la gardul batranei, cam toti copiii din sat.

– Ia ziceti ba, l-ati vazut careva, a venit!?

Dar nimeni nu-l vazuse pe Mitica, dar poate ca inca era prea devreme si nunta abia la-nceput. Si toate privirile cautau atunci spre mine, cuprinse parca de indoiala.

– Ia zi ma, mai vine asta, sau ce!?

– Vine ma, ce n-auzi, daca am zis ca vine, vine!

Dar ma macina un gand rau si m-am furisat cum am putut inauntru si i-am vazut acolo, in capul nuntii, chefuind si pe miri si pe nasi. Iar nasii erau unii tineri, care radeau prosteste din orice, parca sa-mi faca in ciuda.

Dar ce faceau astia pe aici, m-am intrebat cu naduf? Doara nu asa era stabilit. Apoi mi-am zis, eei lasa, ca au pus si ei pe unii asa sa tina locul la masa, de nasi, ca doar nu statea Mitica Popescu toata ziua si noaptea la cheremul lor. Dar vine el, daca asa a zis ca vine, atunci vine.

Se inserase bine cand am vazut-o si pe Rodica venind, iar inima mi-a luat-o la goana de-mi venea sa intru chiar atunci in televizor si sa il scot de acolo pe Mitica si sa-l aduc in fata ei. Era imbracata in alb, purta hainele ei cele mai bune si se apropia parca plutind, asa cum doar o mireasa vine la nunta ei.

– Hai, mi-a spus cand a ajuns, ma duci acum sa il cunosc pe Mitica Popescu!?

Am inghitit un nod greu. Din jur ma taiau ca niste cutite privirile scaparand de invidie ale baietilor. Era frumoasa Rodica si m-am aplecat si am sarutat-o usor pe obraz, acolo, in fata tuturor. Iar ea s-a lipit usor de mine si mi-a soptit mieros:

– Hai ma, cand mergem sa vorbim cu el!? Mergem!?

– Asteapta-ma putin aici, i-am raspuns, cat sa intru sa vad ce si cum si apoi am sa ma intorc pe la tine, sa te iau.

Si m-am strecurat din nou, dar inauntru nu era nici macar o urma cat o scama din marele actor.

Dar mi-a venit ca un gand si mi-am spus: Pai cum, la cat era el de ocupat, cat sa fi putut sa ramana pe aici, la o amarata de nunta de la sat? Poate fusese deja, a salutat si el ca tot omul, in stanga si dreapta, a dat apoi darul si-a plecat. Da, asa trebuie sa fi fost, m-am incredintat si mai mult. A stat putin si apoi a plecat, iar acum doar nu o sa mai vina omul inca odata. M-am intors apoi in strada si le-am marturisit cu o mutra plouata tuturor:

– Ba, nu mai asteptati ca prostii degeaba pe-aci, ca a fost Mitica dar nu a stat prea mult, ca a trebuit sa plece repede, ca avea o treaba pe la televizor!

De acolo de unde ma astepta, Rodica, a primit cu greu vestile rele si i-am simtit lacrimile adunandu-se in ochi.

M-am apropiat usor de ea, am prins-o de mana si am lipit-o de pieptul meu.

– Nu fi trista, Rodico, i-am spus, vor mai fi ocazii! Chiar si eu de abia am apucat sa dau mana cu el! Dar sa stii ca i-am spus numele tau, Rodico, i l-am spus si el a zambit!

©️copacul.ro

Dimineata, Directorul venea la scoala si intra la ora peste vreun profesor mai tanar. Ne alinia pe toti baietii in fata clasei si ne apasa pe rand, cu putere, pe umeri.

– Ia incordeaza-te ba, ne avertiza el ranjind!

Si noi ne intaream trupurile firave, strangand din dinti, pentru a ne dovedi puterile si voinicia umerilor.

– Ia uite, duce magarul, se amuza Directorul!

Apoi ne impingea din spate pe cativa, zicand:

– Tu, tu si tu, ia haideti voi cu mine, ba! Iar tu, vezi ca astia sunt invoiti de mine toata ziua, il mai avertiza pe profesorul ramas la catedra!

Si plecam cu el.

Sa lipsim de la scoala era, desigur, un prilej de bucurie pentru noi. Dar nu si atunci cand ne invoia Directorul. Stiam prea bine ce ne asteapta. Multe ore de corvoada grea in ograda lui, unde ne lasa sub stapanirea lui tata-su, un batran hain si lacom, care scotea si untul cu tot cu pielea de pe noi.

Nici treaba de o aveam de facut in acea zi, nu era prea usoara. Eram vreo sase baietani, nu mai mari de o schioapa si aveam de dovedit doua porumbare inalte pline cu stiuleti, gata sa intre la batut intr-o masina ce ne astepta urland flamanda, in mijlocul bataturii. De cum ajungeam, Hainul ne lua in primire si ne impartea pe la sarcini, tunand sec.

– Haideti ba, treceti la treaba! Ca doar nu ati venit pe aici la vreo petrecere!

Iar noi ne apucam de munca, supusi, imbolditi in ceafa de privirile nemiloase ale batranului.

Ma uitam cu jale la hainele mele, imbacsite de praf si de pleava si ma gandeam cum o sa ma mai certe mama. Erau noi si atunci le imbracasem pentru prima data. Mi se intampla rar sa primesc haine noi si zambeam amintindu-mi cu le capatasem pe astea. Cu vreo luna mai inainte, venise mama vesela nevoie mare de la serviciu si i-a spus tatei:

– Auzi tu, mai Ionele, de astazi m-au facut astia O.S.V-ista! A venit azi la mine inginera sa-mi spuna ca, cica sunt vrednica si imi merge mintea si m-a mai propus si la prima.

Apoi, intr-o duminica, m-a luat mama cu ea la Slobozia, si, de cum am coborat din autobuz, ne-am dus amandoi glont spre Magazinul Ialomita, o cladire cu vitrine inalte si mai multe etaje, un loc atat de mare incat puteai sa gasesti inauntru orice.

– Om te facem aicea, mi-a zambit mama! Te imbracam si te dichisim acuma, de o sa moara dupa tine toate fetele de la scoala.

Si uite asa ajunsesem sa port pe umeri darul mamei si il tavaleam acum sub greutatea cosurilor pe care le caram intr-un du-te-vino fara sfarsit, asa cum citisem eu odata, ca ar mai fi fost unul care urca aiurea o piatra pe un deal, de unde se tot rostogolea inapoi.

– Bai, Paulica, ma milogeam eu catre colegul catarat in hambar! Pune ba, dracului, mai putin, ca imi rupi spatele!

Dar Paulica radea si umplea cosurile mai abitir. Stia si el ce il asteapta. In curand Hainul avea sa ne schimbe sarcinile si in locul lui in porumbar va urca un altul, iar daca el va nimeri in locul meu, la carat, atunci ala nu va avea nicio mila de umerii lui.

Ziua era lunga si seara venea greu. Plecam atunci spre casa, franti de oboseala, insetati si flamanzi. De cum intram pe poarta mama se uita la mine, clatinand din cap, de paguba hainutelor noi.

– Iar te-a luat ma, Directorul, la munca, se caina ea!? Dar de ce nu ai venit ma, prapaditule, pe acasa ca sa te schimbi, mai inainte!?

– Nu m-a lasat sa vin, maicuta, nu m-a lasat, ii raspundeam eu cu amaraciune!… Hai sa mancam, o rugam apoi, ca mi-e o foame de lup!

©️copacul.ro

In dimineata urmatoare mama s-a invoit de la serviciu. A trimis vorba maistrului printr-o colega: sa ii spui cumatra, a rugat-o ea, ca nu pot ajunge azi, ca am un deces in familie! Drept este ca inca nu murise nimeni, dar sansele ca eu sa mai scap viu din mana mamei nu erau prea mari, asa ca nu mintise prea mult.

***

– Lasa ba, ca de aia venim aici la discoteca, sa ne mai distram si noi! Bagi doua, trei paharute inainte, ca sa prinzi tupeu, apoi, daca iti place de una, te duci direct la ea si o iei la dans. Si daca o vezi ca se lasa asa moale si se lipeste de tine, ii pui si tu o mana pe cur, ii bagi vreo doua limbi in ureche si, cand se termina dansul, o scoti afara. O tragi mai la intuneric si bagi la ea la vrajeala, ii dai cu mozoale si, daca ai noroc, isi scoate fata un crac de la blugi, sa se poata desface si om te-a facut!

Asa ne vorbea Varu’, un baiat mult mai mare decat noi. Eu nu mai fusesem la discoteca, dar imi placea grozav de Mihaela si pretuiam orice sfat care m-ar aduce mai aproape de ea. E adevarat ca imi placea altfel decat zicea Varu’, as fi luat-o in brate sa o car pana la luna, as fi mangaiat-o cu flori. Dar gandeam ca si daca merge varianta lui Varu’ si ajung eu pana acolo, nici asa nu ar fi rau. Important era ca ea sa fie a mea si eu sa ii fiu aproape, asa ca beam pentru curaj.

– Hai noroc ma Nicule, hai noroc Eugene, noroc mai Varule!

Pana la urma bitterul ala nici nu parea prea tare si nu intelegeam de ce nu il mai incercasem pana atunci. Aducea asa cu un suc dulce amar si m-am gandit ca e chiar posibil sa-mi placa.

***

La noi in sat rareori se incumeta cineva sa deschida vreo discoteca si daca o facea, renunta la isprava curand. Flacaii nostri erau aprigi, iubeau bautura si sareau la bataie din te miri ce. Li se dusese vestea cale de mai multe sate, asa ca nimeni nu indraznea sa vina la discoteca la noi. Dar nu era nimic, ca ne duceam noi la discoteca la ei. Iar buestenii faceau legea si in satele din jur, unde nu doar ca ei se simteau ca acasa, dar aveau grija si ca ailalti sa nu se creada stapani, nici macar pe mosie la ei.

Eram acum aici, in satul din lunca si, in afara de drumul lung, nimic nu ma ducea cu gandul ca m-as afla intr-un loc strain.

***

Pana la urma, uite ca nici curajul asta nu era ceva care sa se lase prins asa de usor. Dar eram perseverent si, dupa vreo zece randuri de noroace, am simtit ca imi vine. Dar nu era curajul, ca nu il simteam in piept, ci undeva mai jos, inspre burta. Asa ca am iesit afara, m-am lipit cu fruntea de un gard si mi-am varsat supararea pe sosete si pantofi. Am gasit apoi o pompa, am dat drumul la apa rece si am simtit ca mi-am spalat deodata de pe fata, tot curajul la care muncisem pana atunci.

Am intrat inapoi in discoteca, cu o mutra plouata si calcand in gropi pe care nu le mai vazusem pana atunci. Am cautat-o din ochi pe Mihaela si am descoperit-o intr-un colt, chicotind, inghesuita de un flacau mai vanjos, de pe la noi. Acum ala ii baga vrajeala si ala ii dadea mozoale si mi-am inchipuit ca ea urmeaza sa isi scoata curand si blugii de pe un crac si m-am suparat pe Varu’. Oare pe cati ii mai invatase pana acum, tradatorul!?

Drept e ca si Varu’ se cam suparase pe mine. Si mi-a spus catranit.

– Ce dracu esti ba asa bleg!? De ce nu ne-ai spus ca nu tii la bautura? Uite ca acum se da uratu’ ala la gagica ta!

Dintre noi de la masa, doar Varu’ era singurul care, in satul vecin, se gasea in fapt acasa. Asa ca a socotit de datoria lui sa rezolve situatia, in singurul mod in care se rezolvau toate pe atunci.

– Haideti ba, sa ii dam o lectie lu’ uratu’ ala! Hai sa-l scoatem afara si sa il invatam minte sa nu se ma ia de gagicile altora!

– Hai, mi-am zis si eu, fara curaj, dar cu un soi de hotarare vinovata!

Dar pana m-am dumirit, discoteca aproape se golise. Caci daca scoti pe cineva afara, oamenii se împart degraba in trei sau patru tabere. Mai intai sunt cei care te ajuta sa il scoti pe ala afara, apoi sunt cei care il ajuta pe ala sa nu fie scos, mai sunt curiosii si mai sunt intarziatii, iar in aceasta ultima categorie ma aflam si eu. Daca dupa vointa ma socoteam a fi deja afara, carand la pumni, dupa putinta, inca nu ma urnisem din loc. Iar cand intr-un tarziu am reusit sa ies, am nimerit intr-un vartej de trupuri, care m-a prins, m-a rotit si m-a scuipat cu indiferenta intr-un sant plin cu apa, noroi si miros de gaste.

***

M-am ridicat intr-un tarziu de unde zaceam si m-am masurat cu jale din cap pana in picioare. Siroiam de apa si imi scartaiua si dintii a noroi. Prin geamul discotecii ajungeau pana la mine lumini multicolore, glasuri si rasete, semn ca la discoteca supararile se isca usor si se domolesc la fel de repede. Tovarasii si netovarasii mei se distrau acolo inauntru si nimeni nu imi simtea, in vreun fel, lipsa. E drept ca nici eu nu simteam lipsa nimanui. Ma ardea doar dorul de casa, asa ca am ghicit o directie si am pornit spre acolo serpuind in zig zag.

***

Era inca devreme cand am plecat de la discoteca. Dar, dupa mai multi kilometri si mai multe cazaturi, am sosit acasa abia in zori. Bine ca am ajuns, mi-am spus obosit, ca ma durea tot corpul, eram murdar si julit, iar capul le amesteca pe toate in jurul meu. Nu o sa pot intra asa in casa, m-a lovit o urma de luciditate, ca o sa las in urma o dara ca un melc de mocirla si imi patesc apoi necazul cu mama. Asa ca m-am descaltat si m-am dezbracat cu greu de toate hainele, m-am sters cu ele cum am putut mai bine si le-am aruncat, pe ascuns, in cuptorul din curte.

Era vara si noaptea tineam, de caldura, usa la intrare larg deschisa, asa ca am socotit sa ma furisez usor pana in pat, sa ma acopar apoi cu patura si sa nu se afle nimic de patania mea. Asa ca mi-am luat avant si am patruns cu hotarare, dar am cazut imediat secerat.

***

Acolo, in prag, m-a gasit de dimineata mama. Eram murdar pana la dinti, julit si insangerat, sforaiam gol pusca, infasurat in plasa de tantari de care uitasem sa ma mai feresc, ca un peste mare prins in navod.

©️copacul.ro

– Ba, prostilor, ia iesiti ba de acolo ca va-mbolnaviti! Gata, s-a pisat cerbul in garla, de acum s-a terminat cu baia.

Ne-am uitat amandoi la Mitica, cum statea asezat cu spatele in calea asfintitului. Era imbracat cu pantaloni lungi si cu cizme, avea camasa si palarie. Oare ce era cu asta, mi-am zis in sinea mea, de umbla imbracat asa in puterea verii!?

– Ba, Mitica, ce dracu’ ai de umbli ba, asa infofolit? Ce, la tine e gerul lui Marcoci, sau cum, i-am strigat!?

Am iesit apoi din apa si am inceput, tremurand usor, sa ma clabucesc pe par, pe fata si pe piept cu o coaja tocita de sapun de casa.

– Sa-mi dai ba si mie sapunul ala, cand te termini, m-a facut atent Sorin, stand cu fundul pe vasul vecin si scuturandu-si capul, cu mana facuta ventuza la o ureche, ca sa isi scoata apa.

Mitica a coborat la noi pe podul plutitor, s-a asezat pe scandurile de lemn si a inceput sa isi balangane picioarele deasupra raului, cu cizmele mari atarnand pana sa atinga apa, pe care o arunca in stropi asupra noastra.

– Nu mai stropii, ba, ca e rece! Ce, ai venit sa te dai mare p’aci, ca umbli in cizmele lui tac-tu, l-am repezit eu!?

– Nu ba, ca sunt ale mele acum, ca mi le-a dat tata mie! Sunt cizme de alea bune, din cauciuc de ala moale, s-a mandrit Mitica, improscand apa si mai abitir!

Se usca sapunul pe noi, asa ca am mai sarit odata in valuri sa ne limpezim, dupa care am iesit dardaind si am inceput sa ne imbracam in viteza.

– Ba, Mihaita, unde esti, ba, l-am strigat eu pe al treilea tovaras!?

– Unde e ba, asta, am continuat, intorcandu-ma spre Sorin?

– S-a bagat in padure, da-l dracu’, ca a zis ca l-a taiat la burta, mi-a raspuns el, ranjind cu gura pana la urechi.

Si intr-adevar, de acolo venea Mihaita, gol cum il facuse ma-sa, fluturandu-si chiloti intr-o mana si zambind tamp.

– Ba, da-ti-mi, ba si mie sapunul ala sa ma spal!

Si l-a ridicat de pe buza de scandura a podului si a sarit in apa, unde a inceput sa clabuceasca cu indarjire chilotii, sprijinindu-i cu o mana pe fata de metal a vasului. Peste putin timp a iesit si el din apa, dardaind, si-a tras repede pantalonii si maieul, a stors bine chilotii si i-a indesat in buzunar.

Soarele asfintise deja, si peste apa intunecata a garlei dadeau zor sa se stranga tantarii.

– Hai ba, sa mergem acasa, s-a infuriat Mihaita, plesnindu-se cu sete peste ceafa! Uitati-va si voi la ei, ai dracu’, s-a incruntat el, daca nu sunt plini de sange!

Si am dat sa plecam, dar ne-a oprit brusc un pleoscait si un strigat de deznadejde. Ne-am uitat la Mitica si acum, deasupra apei, atarna un picior gol si un picior incaltat cu o cizma de cauciuc moale. Cealalta cizma plutea la vale, departandu-se cu viteza spre uimirea noastra si disperarea lui Mitica!

– Ba, va rog eu se tanguia el, cu lacrimile umplandu-i ochii! Sariti ba unul in apa si prindeti-mi cizma ca ma omoara tata! Haideti ba, va rog eu din suflet! Hai ba, Mihaita, sari tu ba, ca-ti dau zece lei, de ii am eu stransi, de cand i-am muls vaca lui Mos Nae.

– Nu sar ba, nu vezi ca e noapte?! Ce vrei sa ma manance Faraoanca?!

Iar asta era un argument suficient cat sa ne ridice parul pe spate la catespatru. Cu totii stiam ca noaptea, mai ales dupa Sfanta Marie, umbla prin garla Faraoanca, cu corpul pe jumatate de peste. Iar daca era liniste si ascultai, puteai auzi undele cum te cheama in soapta: Om… om!!! Era strigatul flamand al Faraoancei si nu se satura pana cand valurile nu inghiteau un suflet. Si nimeni nu putea sta linistit pana cand nu se auzea prin sat, ca s-a inecat cutare si atunci oamenii se inchinau si ziceau: asa i-a fost scris, saracul, l-a cerut Faraoanca!

Nici macar Mitica, cu toata pierderea lui, nu se putea lupta cu asa un motiv.

– Bine ba, s-a invoit el, suparat! Haideti macar cu mine sa alergam pe mal, la vale, sa urmarim daca nu o scoate apa mai aproape, sa o trag cu o craca, sau ceva.

Asa da, ne-am induplecat noi si am pornit sa gonim in jos, urmarind punctul negru de pe fata valurilor, cale lunga de vreun ceas. Apoi raul a intrat in stufaris si am inconjurat, dar era prea tarziu. Cizma nu se mai vedea pe nicaieri si ne-am gandit ca poate o purta deja, pe un picior, Faraoanca.

– Ba, vedeti ca sunteti prosti, a oftat a paguba Mitica! Cum sa poarte ba Faraoanca, cizma, daca are coada de peste!?

– Nu are ba mereu coada de peste, l-am repezit eu! Nu mi-a spus mie Bunelul, ca noaptea poate sa iasa pe mal si sa prinda pe careva si sa il traga in apa, sa il inece!?

Dintr-o data nu ne-a mai venit asa usor. Eram departe de sat, era noapte si noi umblam pe langa apa, de care nu ne puteam tine la distanta, ca nu ne lasa malul mare si abrupt al coastei, pe sub care serpuia garla.

– Ba Mitica, l-a imboldit Mihaita, cu vocea gatuita de frica, arunca-i ba dracu’ si cizma aialalta, sa nu se supere ba pe noi, ca o lasam asa intr-o singura cizma! Oricum tu nu mai ai ce face doar cu una!

Si Mitica nu s-a lasat prea greu induplecat, si-a luat avant si a aruncat cizma departe in valuri, sa fie de sufletul Faraoancei. Si doar asa ca am scapat de innec in noaptea aceea.

©️copacul.ro

– Mai Ionele, ia da-mi-l ma tu mie, aici, peste tejghea si lasa-l ma, sa isi ia el singur ce o vrea de p’acolo!

Si strainul ma salta de subsuori si eu alergam bucuros si strangeam din galantarele magazinului bomboane, atatea cate puteam duce in pumni.

– Si ce zici tu, ca asta e fii-tu, mai Ionele? Dar cum te intelegi ma tu cu el, ce, nu vorbeste romaneste?

– Nu vorbeste tanti Lenuto, ca maica-sa e unguroaica, dar invata el, acum ca s-a mutat la noi. Si pana una alta, ne intelegem si noi cum putem, mai prin semne, mai il las sa ma duca el sa imi arate ce vrea.

Si strainul platea generos pretul pumnilor mei incarcati si ma trecea dintr-un gest inapoi peste tejghea.

***

Asa l-am cunoscut pe tata, aveam pe atunci doar vreo patru primaveri si el imi zambea ca un strain, neintelegand o iota din ce ma incumetam sa ii vorbesc.

El este tatal tau, imi spusese mama, tinandu-ma usor de umeri in fata lui. Si nu am simtit nimic atunci, nici bucurie, dar nici teama. Eram doar vesel, strainul ne asteptase la tren, cu caruta trasa de Grauras, iar gara era departe de casa si drumul era lung si strajuit de copaci, trecea apa Ialomitei si se catara apoi anevoios in sat. La o vreme, strainul, mi-a intins haturile si mi-a spus, zambind:

– Di’s talane, si-a miscat din haturi, aratand inspre cal!

– Di’s talane, am repetat si eu bucuros, miscand haturile asa cum l-am vazut si pe el ca facea!

Iar astea au fost primele noastre cuvinte si eu, vreme de mai multe zile, am tot continuat sa i le repet. Fie ca le rosteam in joaca, ori in loc de salut, ori atunci cand il chemam mai aproape.

Il urmaream ziua atent, lucrand prin curte si il vedeam cum se incordeaza si cum icneste de efort. Ma apropiam atunci si il atingeam usor pe brat:

– Di’s talane, il intrebam incet, ca pe o marturisire de la inceputul unei prietenii?!

– Di’s talane, da, da… se veselea el! Si se oprea din ale lui si ma prindea usor de barbie. Imita apoi, sonor, nechezatul unui cal si radea, si radeam si eu.

***

Imi placea sa mergem impreuna cu caruta, iar strainul imi lasa haturile si imi placea Grauras, un cal batran si ciolanos, care apartinea CAP-ului dar locuia la noi acasa. Avea o privire blanda si ma ferea cu grija, ori de cat ori ma incurcam printre copitele lui.

Ma asezam in dreapta strainului, miscand din haturi si ma uitam fermecat cum oasele mari ale calulul din fata mea, se supun si ma asculta. Grauras avea insa mersul lui obosit si nimic nu il scotea din ale sale. Vazuse multe la viata lui, dar pana si el se uimea acum de o intamplare, asa cum era cea pe care o auzea dinapoia lui: acolo unde un copil sporovaia cate cele, se mira si punea intrebari, iar la toate primea, de la omul din stanga lui, un singur raspuns: di’s talane! Iar Grauras stia ca di’s talane era ceva despre el, dar nu intelegea cu ce il privesc acum discutiile noastre.

– Hai Noroc, saluta strainul de fiecare data cand intalneam un trecator!

Si eu am prins repede si gustul noilor cuvinte, si cautam cu nerabdare orice prilej sa le rostesc, cat sa i-o iau inainte strainului si sa ii arat cum am invatat.

– Hai noroc, ma repezeam sa strig, de cum zaream pe cineva venind! Si ridicam cu hotarare si o mana in sus, in semn de salut, asa cum il vazusem si pe el ca face!

***

Si au trecut mai multe zile pana cand, intr-o dimineata, l-am prins pe strain usor de brat si am rostit cu stangacie: taticule, asa cum ma invatase mama sa ii spun. Dar i-am vazut lacrimile adunandu-se in ochi si m-am temut ca de o greseala.

– Di’s talane, l-am intrebat repede? Si l-am mangait duios pe bratul ars de soare si innegrit de praful Baraganului.

– Di’s talane… da, di’s talane, mi-a raspuns tata, si am ras!

©️copacul.ro

Era inceputul verii cand venea Sica. O aducea in sat o masina neagra ce nu iubea praful si nu zabovea prea mult. Sica o privea cum se indeparteaza si zambea. Incepea vacanta!

Sica avea pielea alba si ochii negri, mersul de femeie, dar privirea de copil. Era mandria parintilor si grija mare a bunicii, care o pazea ca pe lumina ochilor. Sica nu avea ingaduit sa iasa din curte, mai ales dupa lasarea intunericului, la drum, unde vreun fiu al satului mai oaches i-ar putea fura mintile si floarea trupului.

Si Sica, dupa cuvantul bunicii, nu iesea, dar seara o gasea de multe ori lipita de ulucile gardului. Era in vorba cu un baiat subtirel, cu ochii verzi si soaptele placute la ureche, diferit de cum erau baietii satului si tare pe plac Sicai.

– Mai stau si eu putin de vorba cu el, Buni… se ruga Sica! Uite, nici nu ies din curte… si am sa stau aici la gard, unde sa ma poti vedea. Ma lasi, Buni?

Si bunica se invoia. Ce putea sa iasa rau din asta, gandea ea. Venea din cand in cand in prag, sau misca usor perdeaua, dar rasufla linistita.  Nepoata lasata in grija ei era bine pazita si se putea uita impacata in ochii parintilor ei, atunci cand vor veni cu masina neagra, la finalul verii, sa o ia.

Dar ce nu stia bunica, dar stia bine baiatul cu ochii verzi, era ca Sica, pe sub rochita de vara, nu mai purta nimic si nici in minte nu purta inhibiti. Ei ii placea sa stea, atunci cand se lasa intunericul, cu spatele lipit de gard, sa simta asprimea lemnului pe pielea fierbinte. Ii placea sa se aplece usor, sa isi tina pieptul cu o mana, sa se muste de buza si sa icneasa incet. 

Erau in gard, la un loc, doua uluci de le prinsese raposat bunicul, in cuie, stramb, de lasau intre ele o crapatura mai mare. Le cunostea bine si Sica si le cunostea prea bine si baiatul. Lui ii placea sa se lipeasca cu pieptul de acele uluci, sa le faca sa tremure, sa vibreze, sa scartaie, la inceput mai incet, apoi din ce in ce mai repede, pana cand inchidea ochii si nu mai exista nimeni pe pamant, in afara de ea si de el.

©️copacul.ro

Intr-o zi, magarului Stelica i-au facut cu ochiul nurii bunelului. Nu era nici prima data cand il gasea atragator si nu era nici primul dintre oameni, caruia magarul ii facea astfel de avansuri. Doar ca el a avut atunci ghinion, combinat poate si cu cateva pahare de vin inainte. Paharele bunelului desigur, nu ale magarului, desi nici acesta din urma nu ar fi spus nu, daca nu ar fi fost mai degraba bautor de bere, pe care tata i-o mai servea uneori cu veselie, direct din sticla, la botul calului cum ii placea magarului sa i se spuna.

In ziua aceea, bunelul, cand a simtit avansurile magarului imbratisandu-i umerii si mataranga acestuia rascolindu-i pieptul, l-a respins cu fermitate cu cateva branciuri date in bot. Ceea ce nu i-a convenit deloc animalului care, ranit probabil in orgoliu, i-a muscat cu salbaticie unul dintre degete si a inceput sa il mestece ranjind ostentativ. Bunelul a strigat: au!!!… s-a sucit cumva, a scapat din stransoarea magarului si a luat-o la sanatoasa, cu animalul dupa el.

Din batatura, am auzit zgomotele de lupta si tipatul bunelului si veneam intr-un suflet, alergand ca sa il scap. Dar cand i-am vazut pe amandoi gonind inspre mine, mi-am schimbat brusc planurile si am inceput sa fug in sens invers, cu bunicul in urma mea, tinandu-se de mana din care sangele ii siroia si cu magarul Stelica, turbat, caci simtise gust de om, pe urmele noastre.

De la un timp, am inteles ca nu puteam castiga teren in fata atacatorului decat pe la viraje si fugeam catesitrei in cerc, in jurul capitei de paie, atat de abitir incat incepusem sa ajungem din urma magarul, de nu mai stia nici el cine pe cine alearga.

Dupa cateva ture bune, ochii mi-au picat pe o despartitura tainica din peretele capitei, in care am recunoscut calea catre cazemata secreta, croita acolo de mine si Ionel cu multa vreme inainte, unde ne ascundeam sa punem tara la cale, sporovaind cate cele. Asa ca, la una dintre treceri, cand mi-a venit mai bine, l-am tras pe bunelul de haina si am navalit amandoi in burta secreta a capitei, lasand agresorul sa continue sa alerge singur in cerc in jurul ei, multa vreme. Si a tot alergat asa, pana cand si-a amintit deodata ca pierduse ceva prin alta parte si a plecat intr-un suflet gonind spre acolo, ca sa il caute.

***

Nu mica i-a fost mirarea felcerului cand ne-a vazut venind, plini de sange, bunic si nepot deopotriva, inconjurati de curiosi si binevoitori, la dispensarul satului.

– Nea Culaita, i-a spus acesta bunelului, contempland locul gol unde, nu cu mult timp inainte, se afla mai mult de jumatate din degetul acestuia; unde este nene degetul, ca sa il coasem la loc!?

– L-a mancat magarul, l-a asigurat bunelul, l-a mancat si mi-a ras in fata, doctore! Dar lasa ca o sa imi vina si mie randul sa rad de el!

***

Si bunelul si-a tinut cuvantul! Peste doua zile a venit la noi veterinarul, insotit de vreo patru flacai mai vanjosi. Au pus jos magarul si i-au scos afara, cu o taietura iscusita, maretia dar si naravul, spre linistea noastra si razbunarea degetului bunicului.

Bunelul a apucat fuduliile magarului, s-a dus in fata ochilor indurerati ai acestuia si a facut gestul ca si cand ar musca din ele:

– Eeei… cum e acuma, Stelica, l-a intrebat el, aratandu-i podoabele inca pline de viata!? Nu-ti mai arde sa razi, nu-i asa!?

Si le-a lasat sa cada in praf, in fata magarului care a inchis ochii cu amaraciune, plecandu-si capul cu supunere.

©️copacul.ro

<Si-apoi dati-ne ce ne-oti da, ca nu suntem de ici de colea,

Suntem de la Cioca-Boca, unde se face mamaliga cat nuca,

Si-o pazesc douzecisiunu cu maciuca, sa n-apuce nici furnica!>

Si mie imi placea teribil sa repet cuvintele astea: Cioca-Boca, o rosteam asa, apasat, ca pe un loc tainic, unde totul era posibil. Auzi tu, imi spuneam: mamaliga cat nuca si o pazesc o droaie de oameni cu maciuca. Apoi cuprins de indoiala il iscodeam curios:

– Dar hai mai, bunelule, pai ce, ai fost matale la Cioca-Boca? Spui si matale asa, o vorba oarecare!?

– Am fost ma ‘Neata, de ce sa nu fi fost!

– Pai si daca ai fost, atunci sa-mi spui matale unde vine Cioca-Boca asta, ca sa vedem daca stii!

– Pe langa Pitesti vine, unde altundeva! Ia asculta tu acolo si scrie mai departe!

Si bunicul isi dregea glasul si revenea si mai cu putere:

< Si-apoi dati-ne ce ne-oti da, ca nu suntem de ici de colea,

Suntem de la Pitesti, unde lapte nu gasesti,

Plang fetele de lapte dulce si-o pisica miorlaia,

Credea c-o-mpusca pe ea, baaaaaa!>

– Bunelule, sa stii matale ca eu imi notez, ma-nvoiam, dar pe asta cu pisica parca nu as spune-o, ca mi-e ca rade lumea de mine!

– Pai de ce sa rada ma ‘Neata, daca asa e colindul lasat de cand lumea?! Asa m-a invatat si pe mine Tata Mosu’,  pe cand eram mai copil decat esti tu acuma.

– N-are cum, bunelule, ma revoltam eu cu mintea unui scolar silitor, ca sa stii si matale, ca nici Pitestiul nu e de cand lumea! Ce e Roma? Daca vrei sa fie pe asa, atunci da, sa schimbam si sa spunem: suntem de la Roma unde lapte nu gasesti!

– Bine ma, fie, se indupleca bunicul, spune tu asa cu Roman, cum iti place tie si vezi ce or sa spuna oamenii, cand te-or auzi pe la geamuri. Dupa mintea ta, nici Cioca-Boca nu o fi veche de cand lumea, asa gandesti!?

– Ba Cioca-Boca este, bunelule, ma invoiam eu, Cioca-Boca este!

©️copacul.ro

Rica a iesit la poarta cu o moaca adormita de om proaspat ridicat din somn.

– Ce faci ma, dormi pana la namiezi, l-am intampinat eu!?

– Lasa-ma ma in pace ca m-am culcat abia de dimineata! M-a luat tata cu el de paza la bostana si m-au nenorocit tantarii pe acolo, de n-am inchis un ochi toata noaptea. Uita-te si tu cum arat!

Si intr-adevar ca aveam ce vedea. Tot corpul lui Rica era semanat cu niste blande mari, rosii, care probabil ca il mancau ingrozitor.

– Lasa ma, l-am incurajat eu zambind, pana te insori iti trece! Hai mai bine sa iti arat ce dubluri am!

Si am scos din buzunarul de la piept un pachet prins ingrijit cu elastic si i l-am dat. Rica a inceput grabit sa rasfoiasca hartiile de pret, privindu-le cu pofta

– Dar ce ma, se opri el asupra uneia dintre ele, tu ai dublura si cu Lacatus?

– Am ma, dar nu il schimb decat cu Hagi sau cu Camataru, i-am raspuns.

– Pe aia nu ii am ma, eu am doar Echipa Romaniei, dar nu o dau ca nu am dublura la ea. Dar daca vrei iti dau cinci surprize la schimb pe el, pe aleselea din ce mai am eu la dubluri.

– Nu vreau ma asa… nu-mi convine, ti-am mai spus ca nu il schimb pe altceva. Mai tarziu am sa ma duc si pe la Ionel sa vad, ca poate ii are el.

Dupa cateva schimburi si negocieri incordate, la final, ne-am strans fiecare dintre noi comorile si le-am bagat bine la pastrare in buznare.

– Auzi ma Toni, ma mai intreba Rica, tu cum faci ma rost de surprize? Ce… nu era bine sa avem si noi aici in sat de unde sa cumparam, ca zece imi luam si imi cadeau numai Hagi si Lacatus!

– Mie ultima oara mi-a adus mama cand a fost pe la Slobozia, acum vreo doua saptamani, cu treburi. Dar de atunci nimic, am mai facut doar schimburi.

– Da, asa e, la Slobozia are. Dar de ce nu mergem ma noi la rata, sa rugam pe vreunul de se duce pe acolo, sa ne cumpere si noua, ma incerca Rica?

– Am fost ma eu odata si l-am rugat pe ala a lu’ Pascal, dar mi-a baut banii si m-a lasat si cu buza umflata. Auzi ma Rica, ma luminai dintr-o data, dar de ce sa nu mergem ma noi pana acolo. Plecam cu rata de opt si, cand ajungem, e un butic chiar acolo in autogara la Slobozia, le luam repede, ne urcam in rata de unsprezece si ne intoarcem. Tac-Pac, cat ai zice peste!

– Eu nu stiu ma ce sa zic, se indoi Rica, eu nu am mai fost niciodata singur la Slobozia. Tu ai mai fost?

– Nu ma, dar nu auzi ca nici nu iesim din autogara si ne intoarcem imediat cu rata urmatoare. Ce poate sa ni se intample? Nu spunem ma la nimeni… si daca ne-o vedea careva, doar nu crezi ca va da fuga sa ne parasca. Hai ma, Rica sa mergem! Eu am bani sa imi iau si zece si poate mai vorbim si cu vreo cativa baieti de pe la noi, sa le cumparam si lor. Le mai cerem cate un leut in plus si facem si de banii de bilete.

– Bine ma, accepta Rica cu greu, hai atunci sa mergem pe la astia din clasa sa vedem care mai e doritor!

Si am plecat la colindat prin sat si, pana seara, am adunat noi banuti ca pentru vreo optzeci de gume de mestecat cu surprize. Drept e ca de fapt pe nimeni nu il interesa prea mult guma, era tare si isi pierdea gustul foarte usor, dar surpriza era ceva de pret, iar daca erai norocos si iti cadea ceva rar, putea sa fie chiar o comoara,

In dimineata urmatoare ne-am urcat cuminti in rata si am plecat la Slobozia. Am coborat in autogara si am navalit cu Rica la primul butic. Cu mainile incarcate de monede si bacnote de mai multe feluri si marimi, Rica a tras aer in piept, s-a apropiat de gemut, si a cerut gatuit de emotie:

– Optzeci…. Doamna… da-ti-ne si noua optzeci de ciungi!

©️copacul.ro

Dudul din curtea lui Mihaita arata chiar jalnic. Cum te uitai la el, pana aproape de varf, nici o ramura nu mai purta vreo frunza, iar in varf mai erau doar unele mici si greu de ajuns. Si prin vecini toti duzii aratau cam la fel, asta dupa ce ii cercetaseram de mai multe ori, cam fara stirea stapanilor, ce-i drept, dar nu era sa ne incurce asa un detaliu. Si, din cate stiam eu pe atunci, asa trebuie ca aratau toti duzii de pe Pamant.

Din cand in cand se mai intampla insa cate o minune, cum a fost si cea cand, sa tot fi trecut vreo doua saptamani de atunci, cineva, poate chiar de la noi din clasa sau un baiat mai mare, a descoperit o comoara, sub chipul a noua duzi, nu foarte inalti dar stufosi, cu frunzele mari cat palma. A incercat desigur sa tina descoperirea doar pentru el, dar s-a aflat repede si, in curand fiecare dud purta pe el si pana la sapte sau opt flacai, mari cat niste omizi gigant. Asa ca, in scurt timp, acei duzi nu au mai fost nimanui de vreun folos. Apoi fiecare dintre noi s-a mai descurcat cum a mai putut, multi dintre noi luand calea codrilor, unde, ne spuneau batranii ca ar exista un crang strabun, cu duzii mai inalti decat turla bisercii si cu frunzele mari ca lipanul. Dar cum noi, nu prea ne dumiriseram cum sa gasim acel loc, stam acum unul in fata celuilalt descumpaniti, dand din umeri a paguba!

• Ce facem ma, Mihaita, il intrebam eu plin de obida? Daca nu ducem traistele astea pline cu frunza nu ne primeste Dirigu’ la scoala si ne trimite la dracu pe pustii si poate ne scade si nota la purtare?
• Nu stiu ma, imi raspundea Mihaita, eu nu mai stiu nici un dud de unde sa adunam. Dar facem si noi, asa cum au mai facut si altii pana la noi: bagam niste frunze de vie dedesubt si punem cateva frunze de dud deasupra lor, le varsam repede peste gramada si poate nu se prinde nimeni.
• Ma, eu nu ma risc asa, ma ingrijoram eu, a inceput Dirigu’ sa se uite prin sacose si i-a prins pe unii cu din astea saptamana trecuta si nu iti spun ce nuiele si-au luat! 

Ne-am asezat pe iarba, la marginea santului, oftand cu ingrijorare. Ma gandeam cat de repede am ajuns toti baietii din sat sa uram viermii astia de matase. In fiecare an ii vedeam sosind cu un TV verde, inchisi in cateva cutii care nu aveau in ele nimic amenintator, apoi incepeau sa manance, si nu le cadea bine decat frunza asta de dud. La inceput nu era prea greu, viermii erau inca mici si duzii infrunziti se gaseau la tot pasul. Dar primavara era lunga si noi eram multi baieti in sat. Si cum nu puteai lipsi de la scoala de frica parintilor, dar nu puteai nici sa te duci de focul Dirigintelui, care la prima ora in fiecare zi facea inspectia sacoselor, nelasand pe niciunul sa intre, fara sa-si fi platit tributul de frunze, ne aflam cam intre ciocan si nicovala. Cateodata mai auzeam de cate un baiat norocos care a cazut din vreun dud de si-a frant vreun madular, cum ca era scutit saptamani bune de la corvoada si il invidiam in taina toti, dorindu-i locul in fiecare dimineata.

***

Tarziu, catre asfintit, dinspre vale, l-am vazut urcand pe Paulica. Cara in spate o sacosa burdusita, iar forma poverii, ce nu lasa nici o umbra de indoiala cu privire la continut, a reaprins speranta in inimile noastre, ca soarele dupa o zi ploioasa. Cand a ajuns la noi a lasat traista jos si ne-a privit senin.

• Ai gasit duzii din padure ma, nu-i asa, l-am cercetat cuprins de-o banuiala?
• Nu am gasit ma decat unul, dar e destul de mare si frunzos, ne-a raspuns! Am umblat dupa el zile intregi si nici nu va inchipuiti unde era ascuns!
• Hai ma, Paulica, l-am implorat, nu ne arati ma si noua unde este!? Ca uite avem traistele astea goale si nu mai stim incotro sa o mai apucam!
• Ma, nu pot sa va arat, va dati si voi seama, ca daca le arat la toti, maine nu mai gasesc acolo nimic!
• Pai nu la toti, ma Paulica, l-am incredintat noi intr-un glas, doar noua si juram sa nu spunem la nimeni nimic!

Dar Paulica a ramas neclintit in hotarare. Ne uitam la sacosa lui si era mare cat un sac, pe langa ea traistele noastre puteau usor trece drept derizorii.

• Mai Paulica, i-a mai spus Mihaita cu o voce rugatoare, ai sacosa aia mare facuta bomba, mai scoate ma din ea cat sa o afanezi un pic, ca oricum la Dirigu’ este tot una la numar si da-ne ma si noua sa punem ceva in traistele astea!

Dar Paulica nu s-a lasat induplecat asa usor. Dar noi ne-am lipit de sufletul lui si mai cu o gluma, mai cu rugaminti, mai cu promisiuni ca ii vom intoarce ajutorul intr-o zi, intr-un final, a desertat cam jumatate din sacosa, a afanat bine tot ce i-a ramas si a plecat in drumul lui. Noi am impartit bucurosi pe din doua darul neasteptat, am rasfirat bine traistele si am rasuflat usurati ca am mai scapat de o zi.

***

Dimineata ne-a gasit pe toti incolonati in curtea scolii. Imi tineam traista agatata pe un brat si o mai rascoleam din vreme in vreme, cat sa o fac sa para mai plina, dar frunzele se incapatanau sa se lase mereu la loc, de-mi umpleau sufletul de incordare si spaima. Eram multi, cu fetele posomorate si ingandurati ca inainte de un examen. Insotit de Mihaita, sosisem cu noaptea in cap si eram bucurosi ca am prins rand mai in fata, acolo unde Dirigu’ era mai ingaduitor si nu spre coada, unde era mai mereu asa de nervos incat aplica pedepse din orice motiv.

Cand l-am vazut venind pe Paulica i-am facut semn bucurosi chemandu-l sa vina langa noi:

• Da-te ma mai incolo, i-am zis celui aflat inapoia noastra! Ce, n-auzi ca avea rand aici?
• Hai Paulica aici, l-am strigat, hai ca ti-am tinut rand langa noi!

Curand a venit si Dirigu’ si a inceput examinarea, dar semnele nu prevesteau nimic bun:

• Prea putin… de ce le-ai afanat ma asa… de ce sunteti ma lenesi, se auzeau vorbele lui, masurandu-i pe cei de dinaintea noastra.

Si, pe masura ce se apropia de noi, devenea mai nervos, se rastea si ameninta cu nuiaua sau cu nota la purtare. Am ridicat cu mana, usor, inaltimea sacosei si m-am uitat speriat la Mihaita care urma la control.

• Ma Ilie, l-a repezit Dirigu’, de ce ai ma traista asta asa mica, cand se duce tac-tu pe la pomene prin sat tot cu asta umbla? Ca nu mai stiti cum sa ma furati si sa veniti cu doua frunze amarate, de lenesi ce sunteti! Ia uita-te si la asta a lu’ Zarnescu, se stropsi el inaintand in fata mea! Ba, sa va fie cu tinere de minte, ca e ultima data cand va primesc in halul asta! Hai intrati repede in clasa amandoi pana nu ma razgandesc si nu mai pupati voi la scoala decat daca veniti cu ma-ta de mana!

Apoi s-a oprit in fata lui Paulica, l-a privit crunt si a tunat:

• Nu ca asa nu mai merge, odata si odata tot trebuie sa va dau eu pe unul ca exemplu, ca sa va intre bine in cap la toti! Ce e ma cu sacosa asta asa afanata, vrei sa nu ma prind eu ca este mai mult goala decat plina?! De ce esti ma hot!? Ia iesi ma tu din rand si tine palmele sa iti primesti cele doua nuiele si apoi meri tu la ma-ta acasa si sa ii spui din partea mea ca ai si nota scazuta la purtare. Si sa nu mai vii inapoi decat cand o sa vad sacosa asta umpluta ochi ma, ai inteles!?… Rasa voastra de hoti!

©️copacul.ro