COPACUL

Am lipsit de acasă vreo nouă zile legate. Era prima dată când plecam și înnoptam, vreme de mai multe nopți, undeva în altă parte decât pe la vreo rudă. Au fost nouă zile în care nici mama, nici tata și nici nimeni dintre ai mei nu au știut despre mine nimic mai mult decât ce le mâzgalisem eu pe câteva cărți poștale, cu imagini colorate din Suceava, Voroneț sau Putna, pe care le trimisesem grijuliu tuturor: aflați despre mine, îi vesteam, că sunt bine, iar aici în Bucovina este foarte frumos!

Adevărul este că nu m-am acomodat chiar așa de lesne la viața de tabăra, dar erau mereu atâtea de multe lucruri de văzut și de făcut, încât timpul a zburat până la urmă foarte repede. Iar când m-am întors prin praful uliței, cărând pe umăr ranița luată de la tata cu împrumut, îmi simțeam sufletul și mintea mai bogate, dar trupul mai slăbit și șchiopătam ușor.

De cum m-a văzut, mama s-a repezit la mine să mă ia în brațe și chiar și tata a venit alergând într-un suflet din grădină, să-mi smulgă ranița de pe umăr, dornic să-mi sară în ajutor.

– Că nu mai veneai odată, mă prapaditule! Uită-te și tu la tine cum ai slăbit, că ești numai pielea și osul! mă căina mama.

Iar eu zâmbeam bucuros și îi urmam șchiopătând, salutând în trecere fiecare ramură, fiecare pasăre și fiecare animal din curte. Mă-ntorsesem acasă!

***

Șontâcăiam de mai multe zile. Nu mă durea nimic, doar că îmi simțeam piciorul drept mai scurt și, când călcam, mă legănam la fiecare pas , ca un rățoi. Nu îmi mai aminteam deloc cum am început să șchiopătez , mă apucase așa într -o zi în tabără și nici măcar nu mai știam de ce. M-am gândit că mă lovisem la fotbal sau poate călcasem strâmb când am alergat prin pădure ori, cine știe, poate mă înțepasem în ceva. Așa i-am și răspuns mamei când m-a întrebat, atunci când m-am întors. Iar mama nu s-a îngrijorat.

Așa ’s copiii… pesemne că s-a gândit ea, mai fug, se mai împiedică… dar lasă că o să îi treacă și chiar așa mi-a și spus:

– Lasă, mama, că îți trece de acum, bine că ai venit tu acasă! Dar ai de grijă să nu mai schiopatezi, că faci scurtă la picior și se umflă aici sus la încheietură și o să te doară de nu o să mai poți nici să mergi!

Dar eu am continuat să calc la fel de poticnit și, după două sau trei săptămâni, a pus mama o găină într-o traistă și două bucăți mari de brânză într-alta și m-a dus la o babă din sat, de era renumită că fiind tămăduitoare de diverse vătămături.

– Tușa Tudoro, s-a jeluit mama de cum am ajuns, vezi că ți-am adus și eu pe băiatul ăsta al nostru, că i-a rămas un picior mai scurt, săracul! Și să-l tragi, și să-l ungi, să-i faci tot ce ai știi matale mai bine ca să-l vindeci, că e păcat de el, că e băiat tânăr, să rămână așa în halul ăsta toată viața!

Iar baba mă lua, mă întorcea pe toate părțile, mă măsura din ochi și mă punea să merg sau să mă las într-un genunchi ori să mă ridic pe vârfuri, iar într-un final, scutura din cap cu supărare:

– Păi știu și eu ce să mai zic acum, fă, Viorico!? Că ce văd eu aicea să știi că nu e lucru ușor și nici nu trece așa cu una, cu două! Dar tu trebuie să mi-l aduci tot de două ori pe săptămâna, vara asta și la toamnă, iar eu am să îl trag pe la zgarciuri și am să îl ung cu niște leacuri de le-am făcut eu și, cine știe, poate că așa îi mai vine cumva piciorul la loc! Dar, îți spun de pe acum, ca să nu-ți faci speranțe, să mai meargă el ca înainte nu mai are cum, că i s-a osit deja piciorul așa și nu mai ai ce îi face!

Iar mama se pierdea atunci cu firea, i se umpleau ochii de lacrimi și o implora pe babă:

– Îl aduc tușă, Tudoro, cum să nu îl aduc, dar numai nu mă lăsa și fă matale tot ce este nevoie, că nu ți-o fi pe degeaba toată munca, doar să îl faci bine și să meargă cum mergea el înainte!

Și m-a adus mama vreme de mai multe zile și m-a tras baba și m-a uns cu tot felul de vaseline care mai de care mai urât mirositoare, de i se golise mamei binișor ograda de orătănii iar slănină sau brânză nu mai avea deloc.

– Mă, Ionele! mai chema ea câteodată ajutorul tatei. Ia vino mă de te apasă aici pe piciorul la copilul ăsta, poate izbutim așa să îl întindem la loc! Și mai trage și tu de el, că ești bărbat și ești mai puternic, poate că îi dăm drumul la zgârciuri sau se așează ceva pe la genunchi!

Și mama mă prindea strâns pe după umeri, mă așeza în fund cu picioarele întinse pe pământ și tata se lăsa, cu toată puterea lui, pe genunchi, doar-doar l-ar face să se coboare. Și se înroșea la față și icnea de efort, dar piciorul meu continua să rămână nemișcat, cu genunchiul împins în sus, făcând parcă în ciuda lui.

– Nu merge, mă, femeie! se mânia el. Dar ce vrei tu să îi fac, să îi rup piciorul? Tu nu vezi că mă las pe genunchi cu toată greutatea mea și nici nu se clintește!?

***

Într-o seară a primit mama aviz telefonic ca să se prezinte la poștă peste trei zile, să vorbească la  telefon cu mamaia de la Odorhei, iar când a venit ziua stabilită, m-am dus și eu împreună cu ea. Am ajuns acolo mai devreme și ne-am așezat cuminți pe holul din casa poștariței, pentru că, pe vremea aceea, poșta nu era decât o cameră și un hol din casa unui om și așteptam în liniște legătura telefonică și glasul binecunoscut. După o vreme telefonul a sunat scurt, dar legătura s-a întrerupt repede, așa că, poștărița, a pus mâna pe manivela telefonului și a început să mestece la ea cu putere, ca la o mașină de tocat, strigând:

– Alo, centrala, alo… Albeștiul, mă auzi, alo…!?

Și tot așa, preț de mai multe minute, până când, într-un sfârșit, o voce gâjâită de la celălalt capăt a anunțat-o:

– Alo, Buieștiul, dar ce se întâmplă acolo că nu va prindeam deloc pe fir…!? Vorbiți acum, aveți legătura!

Și mama apuca atunci telefonul și țipa în el, de am fi putut foarte bine să fi vorbit și de acasă și să nu mai trebuiască să venim până la poștă, că mamaia tot ne-ar fi auzit tocmai din Odorhei.

– Anya, te vagy az, hallasz!?

Apoi lua seama la privirea mirată a functionarei de la poștă și schimba iute pe românește:

– Mă auzi mămică, alo!?

– No, halo, se auzea de la celălalt capăt, dar ce făceați de nu raspundeati la telefon?! Că mă și pregăteam să plec, că a tot încercat vreo jumătate de ora să va prindă!

– Nu mergea legătura, mămică, se scuza mama! Dar cum e vremea pe la voi… ce mai faceți!?

Și tot așa, din vorbă în vorbă, ajungeau să povestească și de mine:

– Și, ce mai face Antika, e bine, cum a fost în tabăra pe acolo!? se interesa mamaia.

– În tabăra a fost cum a fost, îi răspundea mama cu un glas posomorât, dar s-a întors de acolo șchiopătând ca vai de el, iar acum, i-a rămas un picior mai scurt, că nu mai poate să îl îndrepte și am făcut noi tot ce am știut, dar nu-i mai dăm de cap!

Iar mamaia, ca o femeie care nu ezita să se interneze măcar o săptămâna la spital, chiar dacă o supăra doar o singură unghie, de ajunsese să o cunoască toți medicii și asistentele din Odorhei, când a auzit asta, a certat-o pe mama:

– Dar de ce nu îl duceți voi la doctor, măi mama? Sau și mai bine, ia să vină Ionel și să îl aducă aici la Odorhei, că mă duc eu cu el pe la toți doctorii și nu mă las până nu îl fac bine!

Și au rămas ele înțelese așa, iar după câteva zile și-a luat tata concediu și m-a dus la Odorhei și eu am rămas acolo.

Dar vacanța era aproape pe sfârșite și nu prea mai era timp, așa că m-a luat mamaia și, șontâc, șontâc, chiar de a două zi dimineața, ne-am prezentat la policlinica spitalului.

În policlinică mamaia se simțea ca acasă, știa bine mersul lucrurilor și avea trecere liberă peste tot. Ținea câteva bacnote la îndemână în buzunar și mai avea pitite într-o pungă două pachete de Kent și o cutie Amigo de ness, care erau pe atunci încă și mai valoroase decât banii. Și am bătut noi pe la mai multe uși și mai mulți oameni în halate albe m-au luat și m-au sucit și m-au întors pe toate părțile, întrebându-mă verzi și uscate și intepandu-mă cu mai multe ace.

– De la ce ai început să schiopatezi? m-a cercetat într-un final unul, care era mai atent la pungă pe care o purta mamaia decât la mine.

– Cred că m-am lovit sau poate m-am înțepat în ceva, i-am mărturisit eu, nu îmi mai amintesc așa bine.

Și doctorul m-a pus să mă descalț și m-a pipăit în talpă, minunandu-se:

– Păi tu ai o grămadă de înțepături pe aici, te doare careva?

Dar nu mă durea niciuna, eram copil de la țară, care mă descălțam în martie și mă mai încălțăm în noiembrie înapoi și nu știu cum se aștepta el să arate tălpile mele, dacă în toate lunile astea mă purtau pe oriunde mi-ar fi trecut prin cap să mă duc.

Când ne-am întors a două zi să primim rezultatele, doctorul a luat-o deoparte pe mamaia și i-a spus cu un tot grav:

– Este ceva suspiciune la el și cel mai bine ar fi să îl internăm în spital ca să îi facem mai multe analize. Are acolo în tălpi mai multe răni și e posibil să se se fi infectat vreuna, iar infecția să-i fi ajuns deja în sânge și va trebui să îi administrăm antibiotic, dacă e așa. Mergeți acasă acum, dar să îl aduceți mâine dimineață înapoi, cu bagajelul făcut, pregătit pentru internare.

Și am plecat noi de acolo cătraniți și ne-am oprit, în drum spre casă, pe la poștă și i-am trimis o telegramă mamei: <Antika trebuie internat. Puroi în sânge. Revin cu vești>

Dar mama, când avea să primească telegrama, nu mai avea ea inimă să aștepte să primească vești și mergea de cerea de urgență concediu, să vină la Odorhei.

***

În dimineața următoare m-am îmbrăcat speriat, am pus câteva lucruri în bagaj și am plecat cu mamaia la spital pentru internare. Ne-am așezat acolo la o coadă și așteptam amândoi îngândurați, iar mamaia se întorcea din când în când cu capul într-o parte și își ștergea câte o lacrimă pe furiș.

Directorul spitalului din Odorhei era pe atunci un cardiolog renumit, un om înalt, cu voce puternică și impunător. A trecut pe lângă noi, înconjurat de mai mulți oameni îmbrăcați în halate albe și a recunoscut-o pe mamaia, i-a văzut lacrimile din ochi și s-a oprit. A prins-o ușor de umăr și a întrebat-o calm:

– Dar ce se întâmplă, Lidia neni?! De ce ești pe aici, iar te supără ceva pe la stomac, sau ce!?

– Doktor ur, s-a repezit mamaia, izbucnind în plâns, uite sunt aici cu nepotul ăsta al meu, că am venit să îl internez, că i-a rămas un picior mai mic și șchioapătă, iar acum are în el mai mult puroi decât sânge, de nu mai știm ce să ne mai facem!

Iar Doctorul s-a uitat la mine, iar eu eram speriat, eram trist, dar altfel păream sănătos și nu dădeam semne că mi-aș fi încheiat socotelile cu lumea.

– Lidia neni, i-a spus el, ia să-l aduci pe băiatul ăsta la mine la cabinet, ca să îl examinez și eu!

Și a plecat înainte și noi ne-am rupt din rând și am pornit în urma lui, mamaia călcând repede și eu topiand ca să țin pasul. Și a mai intrat el în câteva saloane și apoi alaiul s-a risipit și ne-am oprit în fața unei uși, iar Doctorul s-a uitat la mamaia și i-a spus:

– Așteaptă aici Lidia neni, ca să mă uit eu la el și apoi am să te chem și vedem ce e de făcut!

Și am intrat amândoi în cabinet, iar eu m-am lepădat de pantaloni și m-am întins speriat pe un pat înalt și rece pe care Doctorul mi l-a indicat într-un colț. Era aproape întuneric și statura bărbatului domină toată camera, m-a prins ușor de picior, mi-a palpat genunchiul și glezna, s-a uitat în talpă.

– De la ce schiopatezi m-a întrebat el, te-ai lovit sau te-ai înțepat în ceva?!

– Nu îmi mai amintesc! i-am spus eu cu voce stinsă, iar lacrimile mi se adunau în ochi și de teamă dar și de o emoție ciudată.

Apoi bărbatul s-a îndreptat puțin și a părut că vrea să se ridice dar s-a rotit fulgerător și m-a izbit peste față cu o palmă grea și răsunătoare de am văzut scântei.

– Ia întinde mă piciorul!!! a tunat el cu o voce de cred că s-a auzit nu doar până în fața ușii unde aștepta mamaia, dar și până acasă unde mama plângea cu o telegramă sub ochi.

Iar eu am întins piciorul dintr-o dată cu un zvacnet și apoi l-am strâns și l-am întins din nou, de câteva ori, de parcă asta făcusem în fiecare zi, de parcă săptămânile de șontâcăială nu ar fi existat, de parcă zeci de bărbați mai grei decât tata s-ar fi urcat pe genunchiul meu în același timp.

©️copacul.ro

– Caramida rea, da Doamne sa stea… Caramida lucitoare, da Doamne sa iasa soare! bolboroseam eu descantece de la adapostul streasinei, ridicandu-mi bratele catre fata posomorata a cerului, mimand gesturile unui mag din vechime.

– Nu, ma asa, se impotrivea Mihaita, mai bine zi caramida noua, da Doamne sa ploua! se repezea si el, curmandu-mi cantecul de vreme buna, ca o paparuda intarziata.

– Ma, Mihaita, il certam eu, dar nu mai bine taci tu din gura!? Ce… nu vrei sa se faca soare si sa mergem la peste la Prival?

Si scoteam din buzunar o sticla mica de pepsi infasurata in guta, de care spanzurau, la un capat, doua ace mari si o bucata de plumb ce purta urme de dinti si o fluturam prin fata lui:

– Uite ca ti-am facut si tie un pripon, ca sa putem sa aruncam amandoi la fund! Gasim si rame, repede, doar sa se opreasca ploaia.

Iar Mihaita se invoia la planul meu si incepeam sa cantam impreuna, behaind ca niste tapi:

– Caramida rea, da Doamne sa stea! Caramida lucitoare, da Doamne sa iasa soare!

Iar ploaia ne asculta si dadea semne sa se ostoiasca, dar si mama ne auzea de pe unde era ascunsa, pe sub vreo polata din curte si iesea zbarlindu-se la noi si strigand:

– Mai taceti, ma, pieze rele, lasati sa ploua! Dar ce vreti voi, sa mi se usuce rosiile in gradina? Ca daca am sa va chem mai tarziu sa carati apa cu galeata de la put, o sa vedeti voi cum va astampar eu pofta de a mai goni ploaia!

Dar noua ne era mai drag de Prival decat de rosiile mamei, asa ca ne ascundeam pe sub vreun pom si continuam sa menim in surdina:

– Caramida lucitoare, da Doamne sa iasa soare…

Si ploaia se oprea iar noi luam baltoacele la alergat, topaind in ele cu picioarele goale, spre marginea satului, in directia padurii, dincolo de care ne astepta Privalul!

La intrare in padure era cel mai falnic roscov al locului si il usuram de roscove pana ne umpleam sanul si plecam mai departe, rontaind la ele ca niste iepuri, pana ajungeam de prindeam coada lacului si ne furisam prin stuf, tot cu ochii la panda, sa nu ne prinda paznicul. Aruncam apoi cu  indemanare pripoanele intr-un ochi de bradis, infigeam sticlele bine cu gura in jos in namolul moale si asteptam in tacere, intinsi pe o rana, muscatura infometata a pestelui.

– Auzi ma, Mihaita, ii sopteam eu dupa un timp, crezi tu ca pestele vede prin apa unde am aruncat noi ramele?

– Vede, ma, cum sa nu vada, ca doar stii si tu ce ochi mari si verzi are! imi raspundea el.

– Hai ca esti prost, ma amuzam eu! Dar unde ai mai vazut tu peste cu ochii verzi? Asa ceva nu se poate nici daca ar manca pestele tot stuful din balta…

Iar Mihaita radea si el si se invoia la cuvintele mele.

– Bine ma, cum spui tu, atunci nu are ochii verzi, dar sa stii ca stuf tot mananca fitofagul.

Iar orele treceau grabite si soarele se holba la noi de sus, scarpinandu-ne pielea de pe burta, cat sa ne aminteasca de foame.

– Mai, Mihaita, ma incumetam eu, hai ma sa ne bagam la mana prin stuf, macar prindem cativa pesti mai mici si plecam de aici si facem un foc langa padure, ii curatam si ii prajim, ca urla foamea in mine ca lupul!

Iar Mihaita parca de abia astepta indemnul, ne uitam inca odata imprejur dupa paznic, ne dezbracam pana la chiloti si ne furisam incet in apa in mijlocul stufului, inantand usor cu mainile in fata in cautarea pestilor adormiti prin namol.

– Bravo ma, hai ca l-ai prins! ma bucuram eu dupa putin timp, vazandu-l pe Mihaita ridicand intre degete trofeul stralucitor.

Iar el il tinea in dinti si isi continua cautarea si iesea mai apoi, ducand tot cate doi pesti deodata, ca sa ii adune intr-o groapa de pe mal.

– Dar ce faci ma? se uita el dupa o vreme la mine cum cautam de zor si inca nu vizitasem deloc malul. Tu nu ai prins nimic? Ce, ti-e frica sa bagi mana prin gropi!? Baga ma fara grija, ca nu sunt serpi, se sumetea el, ca daca nu prinzi nimic, eu nu iti dau din ai mei si te las sa mori de foame!

– Eeei, ma lasi tu o laie… ma amuzam eu. Oricum nu am eu nevoie de pestii tai!

Si ieseam incet din apa tinandu-ma strans de elasticul de la chiloti si desertam din ei pe mal ca la vreo sase pesti deodata!

– De ce esti ma prost!? se scarbea Mihaita. Cine crezi ca mai mananca pestii aia pe care i-ai tinut tu la oua? Mai bine rupe-le dracu’ jumatate din coada ca sa le faci semn ca eu nu mananc din pestii tai!

– Dar bine ca vrei sa-i mananc eu pe aia pe care i-ai tinut tu in gura, ma incontram eu! Oricum ii punem pe foc de li se schimba tot gustul, il asiguram zambind!

Si ma induplecam sa le fac semn dar ii alegeam pe furis si le rupeam pe jumatate numai cozile pestilor lui Mihaita.

©️copacul.ro

– Unde te duci ma cu costumul ala bun pe tine, infofolit asa pe caldurile astea!? Poarta-i ma de grija, ca altul nu mai ai, iar daca avem de mers la vreo nunta anul asta, o sa mai pui ciuciu pe tine!

Si mama se tot invartea dupa mine prin casa, cautand sa ma convinga sa ma dezbrac de hainele bune. Dar eu nu bagam in seama tanguielile ei si continuam sa scotocesc peste tot, deschideam pe rand fiecare camera, ma uitam pe sub paturi sau prin dulapuri.

– Si crezi tu, se supara mama, ca daca nu vorbesti cu mine si te comporti asa ca un bolund, e mai bine, sau cum!? Te-ai imbracat ca nelumea, in mijlocul saptamanii in hainele astea, ca sa te duci unde? Macar explica-mi si mie ce ai de gand, ca poate nu sunt asa proasta cum crezi tu si inteleg! Sau barem spune-mi ce cauti, de ai dat toata casa peste cap, ca sa te ajut si eu!

– Ba nu o sa ma ajuti deloc, o repezeam eu cu vocea ragusita de efort, transpirat si nervos! Pai nu vezi ca dumneata nu vrei decat sa ma faci sa ma dezbrac de hainele astea!? Te-ai gandit ca poate am eu socoteala mea cu ele, ca doar nu o sa umblu in fiecare zi in picioarele goale, maieu si pantaloni scurti, ca un taran, sa rada toata lumea de mine!?

– Eeei, hai ca asta e buna acum, se mira mama! Dar cine sa rada, ma, de tine, daca umbli in maieu!? Pai nu asa se umbla vara, crezi tu ca o sa-ti fie mai bine in costum, in puterea zilei, cand sunt patruzeci de grade afara!?

– Daca te intereseaza, sa stii ca nici nu mi-e cald, ma incapatanam eu sa-i raspund!

Dar naduseam din belsug si ma manca pielea ingrozitor sub costumul gros si camasa incheiata strans pana la gatul strangulat de cravata innodata stramb ca vai de ea. Mai cu seama ceafa si umarul ma chinuiau ingrozitor, aveam acolo de luni bune iesita o pecingine mare si urata si ma scarpinam la ea pe furis, de imi ramanea toata pielea sub unghii. Si cate leacuri nu incercase biata mama, dar boala se incapatanase sa fie mai darza decat stradaniile ei si, ce-i drept, nici eu nu ii eram de vreun ajutor. Ma tot zgandaream la rana mereu sau o duceam la apa verzuie a garlei ori o tot purtam pe sub arsita soarelui, iar fiecare pas inainte spre vindecare castigat de mama, era urmat imediat de doi pasi inapoi irositi de mine.

Iar acum, rana, starnita de agitatia mea, mustind de un lichid galbui, imi pata cu nepasare camasa alba si eu tot trageam de haina spre gat si ma inchideam la toti nasturii, ca sa nu ma observe mama.

– Deschide ma haina aia, se infuria ea! Ce vrei tu sa dovedesti cu asta? Tu nu vezi ca esti rosu tot si nadusit ca un cal!? Vrei sa te imbolnavesti, sau ce!? Hai, mai bine, spune-mi ce cauti, ca uite ca promit sa te ajut, daca stiu! Ca vad si eu ca esti capos si mai bine iti spun eu unde sa gasesti, decat sa rascolesti tu toata casa si apoi tot eu sa strang dupa tine!

– Bine iti spun, ma induplecam eu, epuizat de cautare si infierbantat de efort! Dar vezi ca ai promis ca ma ajuti si daca nu te tii de cuvant, nu mai vorbesc cu dumneata niciodata, o amenintam eu!

– Bine ma, asa e, am promis, acum imi spui?

– Imi caut pantofii de la costum, asta imi caut! Dumneata nu vezi ca sunt in picioarele goale? Doar ce credeai, ca am sa plec asa, sau ce!?

Iar mama scotea atunci un tipat si se repezea la un loc din sifonier, bine stiut de ea, unde baga mana sub niste haine, apuca pantofii si ii lua de ii strangea cu putere la piept.

– Pantofii astia, nici sa nu te gandesti, se incorda ea, uitand pe loc de promisiunea facuta! Cum sa-ti iei, ma, prin praful de acum, tocmai pantofii astia care sunt noi, ca nu i-ai purtat decat de cateva ori!? Eeei uite, ca sa stii si tu, ca eu pe asta nu o inghit nici in ruptul capului!

Iar eu ma luptam cu mama, o apucam de maini si incercam sa ii smulg incaltarile pe care le strangea cu putere la piept, dar ma resemnam curand, rabufnind:

– Gata, nu mai vorbesc cu dumneata toata viata mea, sa nu ma mai intrebi niciodata, nimic!

Apoi ma duceam intr-un loc unde stiam ca mai am o pereche de adidasi albi, chinezesti, dar strambam din nas cand ii gaseam plini de noroiul ramas de la ultima purtare, cu plasticul ros si scalciati ca vai de ei. Ma apucam de ii stergeam cum puteam cu o carpa si ii incaltam apoi peste piciorul gol, strangandu-i sus cu doua cureluse ce se inchideau cu arici, de-mi flencaneau in picioare la fiecare pas.

Ieseam apoi val-vartej din curte si plecam grabit rascolind praful drumului in urma mea.

***

Sa vezi ca am intarziat, imi spuneam in gand si iuteam pasul si mai ca as fi alergat, daca nu mi-era teama ca ajung acolo gafaind si cu hainele mai transpirate decat erau deja.

Ma foisem de nerabdare toata noaptea si numarasem fiecare minut din orele scurse de cand ma intorsesem aseara acasa, pana venise clipa sa plec din nou, acum, ca sa o intalnesc pe ea.

Ma tineam de capul ei inca de la inceputul verii, de cand venise in vacanta la bunici. Era dintr-o familie bogata si nu prea venea sa se amestece cu noi, nici la jocurile de pe ulita, nici la scaldat si nici la padure. Asa ca nu gaseam nicicum un prilej sa o intreb de vorba si imi munceam mintea ca sa gasesc o cale sa ajung pana la ea. Si au trecut asa multe saptamani, de imi pierdusem toate sperantele, dar aseara, fara nimic special ori vreun semn care sa vesteasca schimbarea, ea a iesit in strada, acolo unde ne jucam mai multi copii si ne-a intrebat timid:

– Dar ce va jucati ma aici… pot sa ma joc si eu cu voi!?

Iar noi ne jucam atunci “cazane… cazane” si am vorbit pe ascuns cu cativa dintre copii si faceam tot asa de pica numai ea ca sa ma pupe pe mine.

Cand ii venea randul cate unui complice, acesta se prefacea ca inchide ochii si incepea sa se invarta in mijlocul cercului, cu ambele brate intinse, ca limbile unui ceasornic si avea grija ca la finalul cantecului un brat sa o indice pe ea, iar celalalt pe mine:

– Cazane, cazane, sticle si borcane, pepsi cola, cola, pupa-l tu pe ala!

Iar ea se supunea bucuroasa si venea si ma pupa direct pe buze, ceea ce nu facea nimeni la acest joc, decat daca era in vorba cu cineva de mult timp ori se mai pupasera deja.

Asa ca, de la o vreme am tras-o putin mai la o parte si am intrat in vorba cu ea si am sporovait pret de un ceas, pana a venit mamaie-sa sa o cheme si atunci i-am soptit repede, ca sa vina sa ne intalnim a doua zi pe la trei, pe dealul de la pod, iar ea m-a strans de mana cu putere, in semn de raspuns.

***

Acum era doar putin trecut de ora trei si ea ma astepta batand usor din picior la capatul podului. Era imbracata lejer, de vara, cu o rochita colorata si o pereche de sandale usoare. Adunase cateva flori si impletise din ele o cununita pe care o purta pe cap ca o aparitie din basme, dar nu era singura. Era insotita de unul mai pitic cu vreo doi sau trei ani decat noi, care roia in jurul ei ca un bondar in jurul unei flori.

– De ce nu mi-ai spus ma ca intarzii, m-a intampinat ea de cum am ajuns!?

Dar inca purta zambetul pe fata si eu m-am scuzat cum am putut mai bine:

– M-a tinut putin mama, cu o treaba, dar am scapat repede de ea si am venit alergand!

– Il stii pe fratele meu, nu-i asa, m-a intrebat ea indicandu-l pe bondarul ce se invartea in jurul nostru!? L-am luat si pe el, ca nu ma lasa bunica sa plec singura de acasa!

Da, el era, l-am recunoscut eu si nu imi convenea deloc, mai ales ca muscoiul se tot baga intre noi, ca un incurca lume.

Si am plecat sa ne plimbam umar la umar pe la poalele padurii, sporovaind vorbe nevinovate si lasand taceri stanjenitoare intre noi.

Ah, ca fir-ai tu sa fi de muscoi, imi spuneam in sinea mea, cum ai venit sa imi incurci tu mie socotelile. Si noi continuam sa vorbim mai departe, despre vreme, despre sat.

– Stii, se destainuia ea, ce imi place mie cel mai mult la tara!? Imi place mirosul asta de animale care se simte peste tot. Uite…  vezi, si se oprea pe loc si tragea aer cu putere in piept, il simti si tu, nu-i asa!?

Si adia un miros puternic de balegar, iar eu stiam de unde vine si simteam nevoia incurcat sa ma scuz in fata ei:

– E de la mine, i-am marturisit, ca am eu aici peste gat o buba care nu vrea sa imi treaca cu nimic! Dar a invatat-o pe mama o baba din vecini sa ma unga la ea cu balega, ca sa se spurce rana bine si sa ma vindec mai usor!

©️copacul.ro

– Manu… Manu… Manu… Manuela, tu san mârâ bahtali thai mârâ dadeschi!

– Da, mai Nicule, doar ca pe ea o cheama Mihaela. Si atunci eu am sa schimb asa in cantec si am sa zic: Miha… Miha… Miha… Mihaela, tu san mârâ bahtali…

– Da ma, tu poti sa schimbi linistit, ca ea tot intelege, ca restul cantecului ramane la fel, se invoia el.

Asa ne petreceam drumul de la gara, ca era lung dar umbrit de padure si puteam acolo canta cat ne tinea pieptul.

– Dar ia mai zi odata, mai Nicule, ma rugam eu, ca sa repet si eu dupa tine, sa pot sa-l tin minte!

Si Nicu nu statea prea mult pe ganduri si incepea din nou, mai avantat, sa cante:

– Ghili, ghili romani… tu san mârâ bahtali thai mârâ dadeschi!

Si eu repetam dupa el o data, de doua ori, pana cand, de la o vreme, cantam dimpreuna, intr-un glas.

– Bravo ma, hai ca l-ai invatat! Ai vazut ca nu a fost greu deloc, ma incredinta Nicu!

– Si ia zi ma, Nicule, ma minunam eu, dar de unde stii tu sa vorbesti asa in tiganeste?

– Nu vorbesc eu, ma, doar ce am prins asa cateva cantece! Ca am un coleg de e tigan si m-a invatat el!

Si el incepea sa cante din nou, iar eu ma bucuram ca drumul spre casa era asa lung, dar imi parea si rau ca Nicu nu imi era tovaras mereu.

– Auzi mai, Nicule, il mai intrebam!? Dar cum e ma pe la tine pe acolo, pe la Calarasi!?

– E bine ma, imi marturisea el, dar cel mai mult imi place ca e Borcea aproape si au amenajat din ea un loc unde putem sa mergem cu barca. Tu il stii pe Luci, pe varu-meu, el e de patru ani pe acolo si deja se cunoaste cu toata lumea si m-a ajutat mult cand eram la inceput, iar acum tot el m-a luat si la canotaj!

– Trebuie ca e frumos la conotaj, mai Nicule, dar ma gandesc ca e si greu cu draci, nu-i asa?

– La mine nu e ma asa greu, ca eu sunt carmaci, iar astia de trag la rame sunt toti mari asa cat Luci si nu le e frica de efort. Dar carmaciul e totusi bine sa fie mai subtirel, sa nu atarne prea greu in barca si sa il tina plamanii sa strige tare cand tine ritmul, ca sa stie ailalti cat sa vasleasca de repede.

– Ce bine ar fi fost daca eram si eu carmaci ma, Nicule, ii marturiseam eu. O furam pe Mihaela cu barca si coboram cu ea pe Dunare pana la mare, sa stii.

Si el radea de gandul meu si eu ma minunam cum drumul de la gara, care imi parea atat de lung si anevoios atunci cand eram singur, se scurta asa de mult acum cand il masuram in doi!

Dar Nicu se intorcea acasa doar vinerea, nu ca mine in fiecare zi. Lua atunci trenul de la Calarasi, si, cand intra in gara de la Slobozia, ma gasea asteptandu-l bucuros pe peron si imi facea semne sa ma urc in vagonul lui.

– Vino ma incoace, ca ti-am tinut loc langa mine, ma striga el razand.

Iar eu ma aruncam pe bancheta din fata lui marturisindu-i intr-un suflet:

– De abia asteptam ma sa vii, ca am atatea sa-ti spun!

– Pai toarna nene, sa vedem ce mai e nou, ma poftea el! 

Si ma impungea apoi usor cu capul in piept, tachinandu-ma ca un tap.

– Ce sa fie, ma, ii recunosteam eu, uite ca acum sunt in limba dupa o tiganca. E de pe la Andrasesti fata si am vazut-o la tren saptamana asta de vreo cateva ori. E frumoasa de mori, ma! L-am si intrebat pe un baiat de pe la ei, despre ea si el mi-a spus ca o cheama Mihaela si ca e tac-su mare bulibasa prin sat. Ieri m-am hotarat si m-am dus de m-am bagat in seama cu ea. Dar stii cum m-a repezit pe tiganeste, ma!? Nici nu vreau sa imi inchipui cate mi-o fi spus ea acolo, pe limba ei!

– Pai vezi, ma, ca tu ai gresit! Trebuia mai bine sa-i canti ceva pe tiganeste, se amuza Nicu! Asa le place lor. Eu stiu, ca am umblat cu una vreo cateva luni. Si o luam asa deoparte pe vreo banca din parc si ii trageam imediat cate o dedicatie, i-auzi:

– Dicta mamo ki Bori, ki bori da ki bori, Te avelamenga bahtali, Dieula bahtali…

– E frumos ma ce canti tu acolo, apreciam eu, dar eu de unde amarului sa stiu sa-i cant pe tiganeste, doar nu am crescut la satra!?

– Lasa, ma, ca o sa te-nvat eu cate ceva, ma incredinta Nicu! Si cand o sa te mai vezi cu ea, ii tragi direct o cantare si ai sa vezi cat o sa-i placa.

Si Nicu incepea sa ingane din nou cantecul iar eu, cu urechile la panda, il insoteam pe cat puteam pe la refren:

– Dicta mamo ki Bori , ki bori da ki bori…

– Auzi mai Nicule, ii marturiseam eu intre doua reprize de cantat, stii ce mi-a spus tata cand m-a auzit ca umblu dupa o tiganca!? Ca cica daca te iubesti cu una din astea aprinzi focul si pe gheata, cica il aprinzi si fara chibrit ma, cu ochii!? Crezi tu ca e adevarata vorba asta!?

Iar Nicu radea si se prindea numaidecat in jocul meu.

– E adevarata, ma, cum sa nu fie! Pai nu ti-am spus ca eu am umblat cu una, iar acum, daca nu sunt atent, aprind focul si cand dorm. Uite, daca vrei, pot sa-l aprind chiar si acum!

– Ma, nu cumva sa faci asa ceva, ma amuzam eu, ca ne dau dracu’ astia jos din tren pe aici si ne e drumul mai lung si avem si mai mult de cantat pana acasa!

©️copacul.ro

Asa era pe atunci, nuntile in sat se tineau la cort si muzica ducea vestea pana departe. Iar noi, copiii locului, ne adunam odata cu intunericul si ascultam din strada lautarii ori aruncam cate o privire in cort, cat sa radem de vreun nuntas sau sa ne minunam de frumusetea feciorelnica a miresei. Iar daca vreunul dintre noi se arata mai iscusit, ne mai lipeam poate si de vreo sticla sau doua ori de vreo portie de mancare sau poate chiar de niste prajituri, mai ales atunci cand nunta era in toi si vinul deschidea inimile mesenilor.

Despre nunta lui Costel a lui Ciorovanca oamenii vorbeau de multa vreme. El nu locuia la noi in sat, avea aici doar o bunica batrana, care traia singura, uitata de lume, la doar cateva case mai incolo pe ulita mea. Si apropierea asta ma facuse cumva, pe mine, a fi cel mai potrivit ca sa raspund la intrebarile ce curgeau pe buzele tuturor.

– Si ia zi ma, Toni, ma intreba cate un coleg pe la scoala, e adevarat ma, ca vine la nunta la Costel ala, chiar Mitica Popescu? Care ma, ala de il vedem noi la televizor, vine el aici in sat!?

– Da mai, Steliane, asa am auzit si eu, ca vine! Ca ar fi, cica, chiar nasul lui Costel asta, ca el il cununa. Si face Costel nunta aici la noi, doar pentru ca are ma-sa-mare mai mult loc in curte. Ca ai lui stau pe undeva pe la Ciochina, dar pe acolo nu prea au loc. Si, cica se insoara cu una de a cunoscut-o el pe acolo, pe la Bucuresti, de ii e nas de botez chiar Mitica Popescu. Iar acum vrea ala sa le fie nas si de cununie.

Si dupa ceva vreme venea un altul si o luam cu povestea de la inceput, iar eu cam pierdusem sirul de unde aflasem toate lucrurile astea. Ca doar nu vorbisem nici cu Costel ala si nici cu vreo ruda de-a lui. Dar mai prinsesem si eu o vorba de la un vecin, o alta de pe la altul si le legasem impreuna, de eram acum gata-gata sa jur cu mana pe inima in fata tuturor, ca uite chiar ca asa stateau lucrurile. Cand aveam ocazia vorbeam despre toate astea si in clasa, cu voce tare, de intorceam privirile fetelor, iar cate una mai curioasa venea mai aproape si ma intreba pisicindu-se:

– Auzi, Toni, dar tu l-ai mai vazut pe Mitica Popescu sau de unde stii tu toate astea?

– N-auzi Rodico, ma grabeam eu sa ii raspund, pai daca iti spun ca suntem vecini cu ei si tata mai e si ceva neam cu parintii lui Costel asta. Ca doar e hotarat deja ca o sa mearga si el si mama la nunta, ca sunt si ei invitati. Si am sa ma duc si eu pe acolo. Iar daca vrei pot sa te iau cu mine, sa il cunosti pe Mitica Popescu si tu.

Iar Rodica se rosea si se fastacea toata, iar eu prindeam prilejul sa ii propun ceva ce imi dorisem de multa vreme:

– Dar de ce nu vrei tu, mai bine, sa trec eu pe la tine diseara si sa iti povestesc mai multe despre asta, mai stam noi de vorba si de altele, ce spui!?

Iar Rodica se invoia intr-o doara.

– Bine ma! Dar zici tu ca ma iei cu tine acolo, la nunta, da!? Ca o sa-l vad si eu… ma iei!?

– Te iau, Rodico, pai nu ti-am spus ca te iau!

Si mai erau doua saptamani pana la nunta si eu gaseam seara de seara drumul spre casa Rodicai si o asteptam sa iasa la poarta, cum ne era vorba. Iar mai incolo, la o raspantie, era un trunchi mare de copac, slefuit de vreme si de fundurile oamenilor si noi ne asezam pe el si, pana la ceasurile tarzii ale noptii, furat de rasuflarea ei fierbinte, ajungeam sa-i promit cate in luna si in stele.

– Cum sa nu, Rodico, ii sopteam, pai nu vorbesc eu atunci cu el. Il trag asa mai la o parte si te prezint foarte frumos. Ii spun, uitati, ea e prietena mea, Rodica! Si apoi tu poti sa vorbesti cu el cat vrei. Daca vrei poti sa il pui si sa-ti povesteasca cum e pe acolo pe la televizor. Ai sa vezi!

Si nimic din ce ii spuneam nu imi parea prea greu. Ei lasa, ma socoteam, sa ma vad eu acolo, ca daca nu ma duc direct la el si exact asa am sa fac. Ce, nu era si el tot un om ca noi? De ce sa se supere din asta? Ca daca vine la nunta stie si el cum e, mai vorbesti cu unul, mai vorbesti cu altul, ma incurajam eu.

Si am trait asa zile lungi si nopti frumoase si scurte. Imi placea Rodica de eram gata sa ma duc si la televizor, la o adica si sa vorbesc cu Mitica Popescu acolo, pentru ea.

Apoi a venit si ziua nuntii si ne adunasem pe la gardul batranei, cam toti copiii din sat.

– Ia ziceti ba, l-ati vazut careva, a venit!?

Dar nimeni nu-l vazuse pe Mitica, dar poate ca inca era prea devreme si nunta abia la-nceput. Si toate privirile cautau atunci spre mine, cuprinse parca de indoiala.

– Ia zi ma, mai vine asta, sau ce!?

– Vine ma, ce n-auzi, daca am zis ca vine, vine!

Dar ma macina un gand rau si m-am furisat cum am putut inauntru si i-am vazut acolo, in capul nuntii, chefuind si pe miri si pe nasi. Iar nasii erau unii tineri, care radeau prosteste din orice, parca sa-mi faca in ciuda.

Dar ce faceau astia pe aici, m-am intrebat cu naduf? Doara nu asa era stabilit. Apoi mi-am zis, eei lasa, ca au pus si ei pe unii asa sa tina locul la masa, de nasi, ca doar nu statea Mitica Popescu toata ziua si noaptea la cheremul lor. Dar vine el, daca asa a zis ca vine, atunci vine.

Se inserase bine cand am vazut-o si pe Rodica venind, iar inima mi-a luat-o la goana de-mi venea sa intru chiar atunci in televizor si sa il scot de acolo pe Mitica si sa-l aduc in fata ei. Era imbracata in alb, purta hainele ei cele mai bune si se apropia parca plutind, asa cum doar o mireasa vine la nunta ei.

– Hai, mi-a spus cand a ajuns, ma duci acum sa il cunosc pe Mitica Popescu!?

Am inghitit un nod greu. Din jur ma taiau ca niste cutite privirile scaparand de invidie ale baietilor. Era frumoasa Rodica si m-am aplecat si am sarutat-o usor pe obraz, acolo, in fata tuturor. Iar ea s-a lipit usor de mine si mi-a soptit mieros:

– Hai ma, cand mergem sa vorbim cu el!? Mergem!?

– Asteapta-ma putin aici, i-am raspuns, cat sa intru sa vad ce si cum si apoi am sa ma intorc pe la tine, sa te iau.

Si m-am strecurat din nou, dar inauntru nu era nici macar o urma cat o scama din marele actor.

Dar mi-a venit ca un gand si mi-am spus: Pai cum, la cat era el de ocupat, cat sa fi putut sa ramana pe aici, la o amarata de nunta de la sat? Poate fusese deja, a salutat si el ca tot omul, in stanga si dreapta, a dat apoi darul si-a plecat. Da, asa trebuie sa fi fost, m-am incredintat si mai mult. A stat putin si apoi a plecat, iar acum doar nu o sa mai vina omul inca odata. M-am intors apoi in strada si le-am marturisit cu o mutra plouata tuturor:

– Ba, nu mai asteptati ca prostii degeaba pe-aci, ca a fost Mitica dar nu a stat prea mult, ca a trebuit sa plece repede, ca avea o treaba pe la televizor!

De acolo de unde ma astepta, Rodica, a primit cu greu vestile rele si i-am simtit lacrimile adunandu-se in ochi.

M-am apropiat usor de ea, am prins-o de mana si am lipit-o de pieptul meu.

– Nu fi trista, Rodico, i-am spus, vor mai fi ocazii! Chiar si eu de abia am apucat sa dau mana cu el! Dar sa stii ca i-am spus numele tau, Rodico, i l-am spus si el a zambit!

©️copacul.ro

Dimineata, Directorul venea la scoala si intra la ora peste vreun profesor mai tanar. Ne alinia pe toti baietii in fata clasei si ne apasa pe rand, cu putere, pe umeri.

– Ia incordeaza-te ba, ne avertiza el ranjind!

Si noi ne intaream trupurile firave, strangand din dinti, pentru a ne dovedi puterile si voinicia umerilor.

– Ia uite, duce magarul, se amuza Directorul!

Apoi ne impingea din spate pe cativa, zicand:

– Tu, tu si tu, ia haideti voi cu mine, ba! Iar tu, vezi ca astia sunt invoiti de mine toata ziua, il mai avertiza pe profesorul ramas la catedra!

Si plecam cu el.

Sa lipsim de la scoala era, desigur, un prilej de bucurie pentru noi. Dar nu si atunci cand ne invoia Directorul. Stiam prea bine ce ne asteapta. Multe ore de corvoada grea in ograda lui, unde ne lasa sub stapanirea lui tata-su, un batran hain si lacom, care scotea si untul cu tot cu pielea de pe noi.

Nici treaba de o aveam de facut in acea zi, nu era prea usoara. Eram vreo sase baietani, nu mai mari de o schioapa si aveam de dovedit doua porumbare inalte pline cu stiuleti, gata sa intre la batut intr-o masina ce ne astepta urland flamanda, in mijlocul bataturii. De cum ajungeam, Hainul ne lua in primire si ne impartea pe la sarcini, tunand sec.

– Haideti ba, treceti la treaba! Ca doar nu ati venit pe aici la vreo petrecere!

Iar noi ne apucam de munca, supusi, imbolditi in ceafa de privirile nemiloase ale batranului.

Ma uitam cu jale la hainele mele, imbacsite de praf si de pleava si ma gandeam cum o sa ma mai certe mama. Erau noi si atunci le imbracasem pentru prima data. Mi se intampla rar sa primesc haine noi si zambeam amintindu-mi cu le capatasem pe astea. Cu vreo luna mai inainte, venise mama vesela nevoie mare de la serviciu si i-a spus tatei:

– Auzi tu, mai Ionele, de astazi m-au facut astia O.S.V-ista! A venit azi la mine inginera sa-mi spuna ca, cica sunt vrednica si imi merge mintea si m-a mai propus si la prima.

Apoi, intr-o duminica, m-a luat mama cu ea la Slobozia, si, de cum am coborat din autobuz, ne-am dus amandoi glont spre Magazinul Ialomita, o cladire cu vitrine inalte si mai multe etaje, un loc atat de mare incat puteai sa gasesti inauntru orice.

– Om te facem aicea, mi-a zambit mama! Te imbracam si te dichisim acuma, de o sa moara dupa tine toate fetele de la scoala.

Si uite asa ajunsesem sa port pe umeri darul mamei si il tavaleam acum sub greutatea cosurilor pe care le caram intr-un du-te-vino fara sfarsit, asa cum citisem eu odata, ca ar mai fi fost unul care urca aiurea o piatra pe un deal, de unde se tot rostogolea inapoi.

– Bai, Paulica, ma milogeam eu catre colegul catarat in hambar! Pune ba, dracului, mai putin, ca imi rupi spatele!

Dar Paulica radea si umplea cosurile mai abitir. Stia si el ce il asteapta. In curand Hainul avea sa ne schimbe sarcinile si in locul lui in porumbar va urca un altul, iar daca el va nimeri in locul meu, la carat, atunci ala nu va avea nicio mila de umerii lui.

Ziua era lunga si seara venea greu. Plecam atunci spre casa, franti de oboseala, insetati si flamanzi. De cum intram pe poarta mama se uita la mine, clatinand din cap, de paguba hainutelor noi.

– Iar te-a luat ma, Directorul, la munca, se caina ea!? Dar de ce nu ai venit ma, prapaditule, pe acasa ca sa te schimbi, mai inainte!?

– Nu m-a lasat sa vin, maicuta, nu m-a lasat, ii raspundeam eu cu amaraciune!… Hai sa mancam, o rugam apoi, ca mi-e o foame de lup!

©️copacul.ro

In dimineata urmatoare mama s-a invoit de la serviciu. A trimis vorba maistrului printr-o colega: sa ii spui cumatra, a rugat-o ea, ca nu pot ajunge azi, ca am un deces in familie! Drept este ca inca nu murise nimeni, dar sansele ca eu sa mai scap viu din mana mamei nu erau prea mari, asa ca nu mintise prea mult.

***

– Lasa ba, ca de aia venim aici la discoteca, sa ne mai distram si noi! Bagi doua, trei paharute inainte, ca sa prinzi tupeu, apoi, daca iti place de una, te duci direct la ea si o iei la dans. Si daca o vezi ca se lasa asa moale si se lipeste de tine, ii pui si tu o mana pe cur, ii bagi vreo doua limbi in ureche si, cand se termina dansul, o scoti afara. O tragi mai la intuneric si bagi la ea la vrajeala, ii dai cu mozoale si, daca ai noroc, isi scoate fata un crac de la blugi, sa se poata desface si om te-a facut!

Asa ne vorbea Varu’, un baiat mult mai mare decat noi. Eu nu mai fusesem la discoteca, dar imi placea grozav de Mihaela si pretuiam orice sfat care m-ar aduce mai aproape de ea. E adevarat ca imi placea altfel decat zicea Varu’, as fi luat-o in brate sa o car pana la luna, as fi mangaiat-o cu flori. Dar gandeam ca si daca merge varianta lui Varu’ si ajung eu pana acolo, nici asa nu ar fi rau. Important era ca ea sa fie a mea si eu sa ii fiu aproape, asa ca beam pentru curaj.

– Hai noroc ma Nicule, hai noroc Eugene, noroc mai Varule!

Pana la urma bitterul ala nici nu parea prea tare si nu intelegeam de ce nu il mai incercasem pana atunci. Aducea asa cu un suc dulce amar si m-am gandit ca e chiar posibil sa-mi placa.

***

La noi in sat rareori se incumeta cineva sa deschida vreo discoteca si daca o facea, renunta la isprava curand. Flacaii nostri erau aprigi, iubeau bautura si sareau la bataie din te miri ce. Li se dusese vestea cale de mai multe sate, asa ca nimeni nu indraznea sa vina la discoteca la noi. Dar nu era nimic, ca ne duceam noi la discoteca la ei. Iar buestenii faceau legea si in satele din jur, unde nu doar ca ei se simteau ca acasa, dar aveau grija si ca ailalti sa nu se creada stapani, nici macar pe mosie la ei.

Eram acum aici, in satul din lunca si, in afara de drumul lung, nimic nu ma ducea cu gandul ca m-as afla intr-un loc strain.

***

Pana la urma, uite ca nici curajul asta nu era ceva care sa se lase prins asa de usor. Dar eram perseverent si, dupa vreo zece randuri de noroace, am simtit ca imi vine. Dar nu era curajul, ca nu il simteam in piept, ci undeva mai jos, inspre burta. Asa ca am iesit afara, m-am lipit cu fruntea de un gard si mi-am varsat supararea pe sosete si pantofi. Am gasit apoi o pompa, am dat drumul la apa rece si am simtit ca mi-am spalat deodata de pe fata, tot curajul la care muncisem pana atunci.

Am intrat inapoi in discoteca, cu o mutra plouata si calcand in gropi pe care nu le mai vazusem pana atunci. Am cautat-o din ochi pe Mihaela si am descoperit-o intr-un colt, chicotind, inghesuita de un flacau mai vanjos, de pe la noi. Acum ala ii baga vrajeala si ala ii dadea mozoale si mi-am inchipuit ca ea urmeaza sa isi scoata curand si blugii de pe un crac si m-am suparat pe Varu’. Oare pe cati ii mai invatase pana acum, tradatorul!?

Drept e ca si Varu’ se cam suparase pe mine. Si mi-a spus catranit.

– Ce dracu esti ba asa bleg!? De ce nu ne-ai spus ca nu tii la bautura? Uite ca acum se da uratu’ ala la gagica ta!

Dintre noi de la masa, doar Varu’ era singurul care, in satul vecin, se gasea in fapt acasa. Asa ca a socotit de datoria lui sa rezolve situatia, in singurul mod in care se rezolvau toate pe atunci.

– Haideti ba, sa ii dam o lectie lu’ uratu’ ala! Hai sa-l scoatem afara si sa il invatam minte sa nu se ma ia de gagicile altora!

– Hai, mi-am zis si eu, fara curaj, dar cu un soi de hotarare vinovata!

Dar pana m-am dumirit, discoteca aproape se golise. Caci daca scoti pe cineva afara, oamenii se împart degraba in trei sau patru tabere. Mai intai sunt cei care te ajuta sa il scoti pe ala afara, apoi sunt cei care il ajuta pe ala sa nu fie scos, mai sunt curiosii si mai sunt intarziatii, iar in aceasta ultima categorie ma aflam si eu. Daca dupa vointa ma socoteam a fi deja afara, carand la pumni, dupa putinta, inca nu ma urnisem din loc. Iar cand intr-un tarziu am reusit sa ies, am nimerit intr-un vartej de trupuri, care m-a prins, m-a rotit si m-a scuipat cu indiferenta intr-un sant plin cu apa, noroi si miros de gaste.

***

M-am ridicat intr-un tarziu de unde zaceam si m-am masurat cu jale din cap pana in picioare. Siroiam de apa si imi scartaiua si dintii a noroi. Prin geamul discotecii ajungeau pana la mine lumini multicolore, glasuri si rasete, semn ca la discoteca supararile se isca usor si se domolesc la fel de repede. Tovarasii si netovarasii mei se distrau acolo inauntru si nimeni nu imi simtea, in vreun fel, lipsa. E drept ca nici eu nu simteam lipsa nimanui. Ma ardea doar dorul de casa, asa ca am ghicit o directie si am pornit spre acolo serpuind in zig zag.

***

Era inca devreme cand am plecat de la discoteca. Dar, dupa mai multi kilometri si mai multe cazaturi, am sosit acasa abia in zori. Bine ca am ajuns, mi-am spus obosit, ca ma durea tot corpul, eram murdar si julit, iar capul le amesteca pe toate in jurul meu. Nu o sa pot intra asa in casa, m-a lovit o urma de luciditate, ca o sa las in urma o dara ca un melc de mocirla si imi patesc apoi necazul cu mama. Asa ca m-am descaltat si m-am dezbracat cu greu de toate hainele, m-am sters cu ele cum am putut mai bine si le-am aruncat, pe ascuns, in cuptorul din curte.

Era vara si noaptea tineam, de caldura, usa la intrare larg deschisa, asa ca am socotit sa ma furisez usor pana in pat, sa ma acopar apoi cu patura si sa nu se afle nimic de patania mea. Asa ca mi-am luat avant si am patruns cu hotarare, dar am cazut imediat secerat.

***

Acolo, in prag, m-a gasit de dimineata mama. Eram murdar pana la dinti, julit si insangerat, sforaiam gol pusca, infasurat in plasa de tantari de care uitasem sa ma mai feresc, ca un peste mare prins in navod.

©️copacul.ro

– Ba, prostilor, ia iesiti ba de acolo ca va-mbolnaviti! Gata, s-a pisat cerbul in garla, de acum s-a terminat cu baia.

Ne-am uitat amandoi la Mitica, cum statea asezat cu spatele in calea asfintitului. Era imbracat cu pantaloni lungi si cu cizme, avea camasa si palarie. Oare ce era cu asta, mi-am zis in sinea mea, de umbla imbracat asa in puterea verii!?

– Ba, Mitica, ce dracu’ ai de umbli ba, asa infofolit? Ce, la tine e gerul lui Marcoci, sau cum, i-am strigat!?

Am iesit apoi din apa si am inceput, tremurand usor, sa ma clabucesc pe par, pe fata si pe piept cu o coaja tocita de sapun de casa.

– Sa-mi dai ba si mie sapunul ala, cand te termini, m-a facut atent Sorin, stand cu fundul pe vasul vecin si scuturandu-si capul, cu mana facuta ventuza la o ureche, ca sa isi scoata apa.

Mitica a coborat la noi pe podul plutitor, s-a asezat pe scandurile de lemn si a inceput sa isi balangane picioarele deasupra raului, cu cizmele mari atarnand pana sa atinga apa, pe care o arunca in stropi asupra noastra.

– Nu mai stropii, ba, ca e rece! Ce, ai venit sa te dai mare p’aci, ca umbli in cizmele lui tac-tu, l-am repezit eu!?

– Nu ba, ca sunt ale mele acum, ca mi le-a dat tata mie! Sunt cizme de alea bune, din cauciuc de ala moale, s-a mandrit Mitica, improscand apa si mai abitir!

Se usca sapunul pe noi, asa ca am mai sarit odata in valuri sa ne limpezim, dupa care am iesit dardaind si am inceput sa ne imbracam in viteza.

– Ba, Mihaita, unde esti, ba, l-am strigat eu pe al treilea tovaras!?

– Unde e ba, asta, am continuat, intorcandu-ma spre Sorin?

– S-a bagat in padure, da-l dracu’, ca a zis ca l-a taiat la burta, mi-a raspuns el, ranjind cu gura pana la urechi.

Si intr-adevar, de acolo venea Mihaita, gol cum il facuse ma-sa, fluturandu-si chiloti intr-o mana si zambind tamp.

– Ba, da-ti-mi, ba si mie sapunul ala sa ma spal!

Si l-a ridicat de pe buza de scandura a podului si a sarit in apa, unde a inceput sa clabuceasca cu indarjire chilotii, sprijinindu-i cu o mana pe fata de metal a vasului. Peste putin timp a iesit si el din apa, dardaind, si-a tras repede pantalonii si maieul, a stors bine chilotii si i-a indesat in buzunar.

Soarele asfintise deja, si peste apa intunecata a garlei dadeau zor sa se stranga tantarii.

– Hai ba, sa mergem acasa, s-a infuriat Mihaita, plesnindu-se cu sete peste ceafa! Uitati-va si voi la ei, ai dracu’, s-a incruntat el, daca nu sunt plini de sange!

Si am dat sa plecam, dar ne-a oprit brusc un pleoscait si un strigat de deznadejde. Ne-am uitat la Mitica si acum, deasupra apei, atarna un picior gol si un picior incaltat cu o cizma de cauciuc moale. Cealalta cizma plutea la vale, departandu-se cu viteza spre uimirea noastra si disperarea lui Mitica!

– Ba, va rog eu se tanguia el, cu lacrimile umplandu-i ochii! Sariti ba unul in apa si prindeti-mi cizma ca ma omoara tata! Haideti ba, va rog eu din suflet! Hai ba, Mihaita, sari tu ba, ca-ti dau zece lei, de ii am eu stransi, de cand i-am muls vaca lui Mos Nae.

– Nu sar ba, nu vezi ca e noapte?! Ce vrei sa ma manance Faraoanca?!

Iar asta era un argument suficient cat sa ne ridice parul pe spate la catespatru. Cu totii stiam ca noaptea, mai ales dupa Sfanta Marie, umbla prin garla Faraoanca, cu corpul pe jumatate de peste. Iar daca era liniste si ascultai, puteai auzi undele cum te cheama in soapta: Om… om!!! Era strigatul flamand al Faraoancei si nu se satura pana cand valurile nu inghiteau un suflet. Si nimeni nu putea sta linistit pana cand nu se auzea prin sat, ca s-a inecat cutare si atunci oamenii se inchinau si ziceau: asa i-a fost scris, saracul, l-a cerut Faraoanca!

Nici macar Mitica, cu toata pierderea lui, nu se putea lupta cu asa un motiv.

– Bine ba, s-a invoit el, suparat! Haideti macar cu mine sa alergam pe mal, la vale, sa urmarim daca nu o scoate apa mai aproape, sa o trag cu o craca, sau ceva.

Asa da, ne-am induplecat noi si am pornit sa gonim in jos, urmarind punctul negru de pe fata valurilor, cale lunga de vreun ceas. Apoi raul a intrat in stufaris si am inconjurat, dar era prea tarziu. Cizma nu se mai vedea pe nicaieri si ne-am gandit ca poate o purta deja, pe un picior, Faraoanca.

– Ba, vedeti ca sunteti prosti, a oftat a paguba Mitica! Cum sa poarte ba Faraoanca, cizma, daca are coada de peste!?

– Nu are ba mereu coada de peste, l-am repezit eu! Nu mi-a spus mie Bunelul, ca noaptea poate sa iasa pe mal si sa prinda pe careva si sa il traga in apa, sa il inece!?

Dintr-o data nu ne-a mai venit asa usor. Eram departe de sat, era noapte si noi umblam pe langa apa, de care nu ne puteam tine la distanta, ca nu ne lasa malul mare si abrupt al coastei, pe sub care serpuia garla.

– Ba Mitica, l-a imboldit Mihaita, cu vocea gatuita de frica, arunca-i ba dracu’ si cizma aialalta, sa nu se supere ba pe noi, ca o lasam asa intr-o singura cizma! Oricum tu nu mai ai ce face doar cu una!

Si Mitica nu s-a lasat prea greu induplecat, si-a luat avant si a aruncat cizma departe in valuri, sa fie de sufletul Faraoancei. Si doar asa ca am scapat de innec in noaptea aceea.

©️copacul.ro

– Mai Ionele, ia da-mi-l ma tu mie, aici, peste tejghea si lasa-l ma, sa isi ia el singur ce o vrea de p’acolo!

Si strainul ma salta de subsuori si eu alergam bucuros si strangeam din galantarele magazinului bomboane, atatea cate puteam duce in pumni.

– Si ce zici tu, ca asta e fii-tu, mai Ionele? Dar cum te intelegi ma tu cu el, ce, nu vorbeste romaneste?

– Nu vorbeste tanti Lenuto, ca maica-sa e unguroaica, dar invata el, acum ca s-a mutat la noi. Si pana una alta, ne intelegem si noi cum putem, mai prin semne, mai il las sa ma duca el sa imi arate ce vrea.

Si strainul platea generos pretul pumnilor mei incarcati si ma trecea dintr-un gest inapoi peste tejghea.

***

Asa l-am cunoscut pe tata, aveam pe atunci doar vreo patru primaveri si el imi zambea ca un strain, neintelegand o iota din ce ma incumetam sa ii vorbesc.

El este tatal tau, imi spusese mama, tinandu-ma usor de umeri in fata lui. Si nu am simtit nimic atunci, nici bucurie, dar nici teama. Eram doar vesel, strainul ne asteptase la tren, cu caruta trasa de Grauras, iar gara era departe de casa si drumul era lung si strajuit de copaci, trecea apa Ialomitei si se catara apoi anevoios in sat. La o vreme, strainul, mi-a intins haturile si mi-a spus, zambind:

– Di’s talane, si-a miscat din haturi, aratand inspre cal!

– Di’s talane, am repetat si eu bucuros, miscand haturile asa cum l-am vazut si pe el ca facea!

Iar astea au fost primele noastre cuvinte si eu, vreme de mai multe zile, am tot continuat sa i le repet. Fie ca le rosteam in joaca, ori in loc de salut, ori atunci cand il chemam mai aproape.

Il urmaream ziua atent, lucrand prin curte si il vedeam cum se incordeaza si cum icneste de efort. Ma apropiam atunci si il atingeam usor pe brat:

– Di’s talane, il intrebam incet, ca pe o marturisire de la inceputul unei prietenii?!

– Di’s talane, da, da… se veselea el! Si se oprea din ale lui si ma prindea usor de barbie. Imita apoi, sonor, nechezatul unui cal si radea, si radeam si eu.

***

Imi placea sa mergem impreuna cu caruta, iar strainul imi lasa haturile si imi placea Grauras, un cal batran si ciolanos, care apartinea CAP-ului dar locuia la noi acasa. Avea o privire blanda si ma ferea cu grija, ori de cat ori ma incurcam printre copitele lui.

Ma asezam in dreapta strainului, miscand din haturi si ma uitam fermecat cum oasele mari ale calulul din fata mea, se supun si ma asculta. Grauras avea insa mersul lui obosit si nimic nu il scotea din ale sale. Vazuse multe la viata lui, dar pana si el se uimea acum de o intamplare, asa cum era cea pe care o auzea dinapoia lui: acolo unde un copil sporovaia cate cele, se mira si punea intrebari, iar la toate primea, de la omul din stanga lui, un singur raspuns: di’s talane! Iar Grauras stia ca di’s talane era ceva despre el, dar nu intelegea cu ce il privesc acum discutiile noastre.

– Hai Noroc, saluta strainul de fiecare data cand intalneam un trecator!

Si eu am prins repede si gustul noilor cuvinte, si cautam cu nerabdare orice prilej sa le rostesc, cat sa i-o iau inainte strainului si sa ii arat cum am invatat.

– Hai noroc, ma repezeam sa strig, de cum zaream pe cineva venind! Si ridicam cu hotarare si o mana in sus, in semn de salut, asa cum il vazusem si pe el ca face!

***

Si au trecut mai multe zile pana cand, intr-o dimineata, l-am prins pe strain usor de brat si am rostit cu stangacie: taticule, asa cum ma invatase mama sa ii spun. Dar i-am vazut lacrimile adunandu-se in ochi si m-am temut ca de o greseala.

– Di’s talane, l-am intrebat repede? Si l-am mangait duios pe bratul ars de soare si innegrit de praful Baraganului.

– Di’s talane… da, di’s talane, mi-a raspuns tata, si am ras!

©️copacul.ro

Era inceputul verii cand venea Sica. O aducea in sat o masina neagra ce nu iubea praful si nu zabovea prea mult. Sica o privea cum se indeparteaza si zambea. Incepea vacanta!

Sica avea pielea alba si ochii negri, mersul de femeie, dar privirea de copil. Era mandria parintilor si grija mare a bunicii, care o pazea ca pe lumina ochilor. Sica nu avea ingaduit sa iasa din curte, mai ales dupa lasarea intunericului, la drum, unde vreun fiu al satului mai oaches i-ar putea fura mintile si floarea trupului.

Si Sica, dupa cuvantul bunicii, nu iesea, dar seara o gasea de multe ori lipita de ulucile gardului. Era in vorba cu un baiat subtirel, cu ochii verzi si soaptele placute la ureche, diferit de cum erau baietii satului si tare pe plac Sicai.

– Mai stau si eu putin de vorba cu el, Buni… se ruga Sica! Uite, nici nu ies din curte… si am sa stau aici la gard, unde sa ma poti vedea. Ma lasi, Buni?

Si bunica se invoia. Ce putea sa iasa rau din asta, gandea ea. Venea din cand in cand in prag, sau misca usor perdeaua, dar rasufla linistita.  Nepoata lasata in grija ei era bine pazita si se putea uita impacata in ochii parintilor ei, atunci cand vor veni cu masina neagra, la finalul verii, sa o ia.

Dar ce nu stia bunica, dar stia bine baiatul cu ochii verzi, era ca Sica, pe sub rochita de vara, nu mai purta nimic si nici in minte nu purta inhibiti. Ei ii placea sa stea, atunci cand se lasa intunericul, cu spatele lipit de gard, sa simta asprimea lemnului pe pielea fierbinte. Ii placea sa se aplece usor, sa isi tina pieptul cu o mana, sa se muste de buza si sa icneasa incet. 

Erau in gard, la un loc, doua uluci de le prinsese raposat bunicul, in cuie, stramb, de lasau intre ele o crapatura mai mare. Le cunostea bine si Sica si le cunostea prea bine si baiatul. Lui ii placea sa se lipeasca cu pieptul de acele uluci, sa le faca sa tremure, sa vibreze, sa scartaie, la inceput mai incet, apoi din ce in ce mai repede, pana cand inchidea ochii si nu mai exista nimeni pe pamant, in afara de ea si de el.

©️copacul.ro