COPACUL

Viata este ca un magazin colorat de pantofi. Moda se schimba in fiecare sezon, iar atunci cand nu mai tii pasul opinia generala te pedepseste prompt.

Din cand in cand, ziua in care porti pentru prima data o pereche de pantofi noi, vine implacabil in existenta ta. De cat de pregatit vei fi de sosirea ei va depinde, in mare masura, confortul tau viitor.

Sa incalti o pereche de pantofi noi e ca un pariu pe care il faci cu zeii norocului. Daca pantofii te strang, atunci chiar si cel mai mic pas devine o experienta dureroasa.

Daca vei schiopata, atunci ceilalti pot sa sprijine mersul tau sovaitor. Fara ceilalti, viata ta e ca un magazin cu rafturile goale in care nu intra nimeni niciodata.

Copilul tacea. Dar nu pentru ca ii statea in fire sa o faca. Tacea ca de fiecare data in fata unui joc nou. Curand a inceput sa ii invete curios regulile.

Eu sunt Copilul, spuse el.  Tu cine esti?

Mie oamenii imi spun Parcul, sunt de multa vreme aici.

Eu am 3 ani, spuse Copilul. Vrei sa te joci cu mine?

Parcul zambi! Acest copil ii amintea de el cand era tanar. Cand nu avea nici macar alei, iar copacii lui falnici de astazi erau de inaltimea copilului din fata sa. De atunci au trecut multi ani, multe s-au schimbat in jurul lui… si el s-a schimbat mult. Dar el, Parcul, a invatat in timp sa accepte toate aceste schimbari. Pe cand era inca tanar, prezenta oamenilor in apropierea sa il inspaimanta si il facea sa se ascunda in sine.  Isi aminteste cat de speriat a fost cand,  intr-o zi, in ochiul lui albastru de apa in care nu veneau sa se oglindeasca decat norii, soarele sau luna, cerul a fost ocoperit de niste uriasi urati de beton. O vara intreaga a clipit des incercand sa se lepede de imaginea infipta acolo, adanc. Dupa o vreme a descoperit ca din uriasii de beton razbateau pana la el multe voci, multe rasete, multe povesti care se construiau in fiecare zi chiar sub ochii lui. Noaptea, uriasii se umpleau de lumini si umbre, iar Parcul nu s-a mai simtit singur niciodata.

Ce jocuri stii tu? il intreba Copilul privindu-l direct in ochiul lacului.

Pe cand era cu doua decenii mai tanar un alt copil il provocase la fel, isi aminti Parcul. Copilul de atunci avea ochii copilului de acum. Zambi din nou… Mai tarziu, Copilul de atunci avea sa devina Baiatul care a cunoscut o fata, chiar aici pe o banca de langa lac. Tot Parcul i-a ascuns Baiatului devenit Tanar, primul sarut oferit de fata devenita Adolescenta.

Hai sa ne jucam, ii spuse el copilului. Dar sa ne jucam frumos, iar tu sa fii atent sa nu ma ranesti in  joaca ta.

Dar cine castiga jocul, a intrebat Copilul?

Tu il castigi, i-a raspuns Parcul. Tu il castigi daca nu ma murdaresti si nu imi rupi iarba si crengile.

Am imbatranit si am obosit, tu m-ai obosit.  Sunt singur, pentru ca tu m-ai lasat singur. Daca o sa te trezesti la timp, sa-mi amintesti sa ploua maine! Chiar daca nici ploaia nu mai este ce a fost.

Cat timp tu dormi, eu sufar. Ma dor copacii, ma dor pasarile si norii, ma dor apele si muntii. Ma dor toate darurile pe care ti le-am facut.

Nu esti atent. Nu esti niciodata atent, iar urmele pe care pasii tai le lasa in carnea mea, ma ranesc de moarte. Ma ucizi in fiecare zi. Pe tine te ucizi in fiecare zi.

Sunt bolnav si, din ce in ce mai des, semnele bolii mele ajung pana la tine. Nu poti sa nu le vezi… dar totusi le ignori.

Te crezi urias, dar urias este doar raul pe care il faci.

Esti orb. Esti atat de orb incat ochii tai nu reusesc sa vada intregul. Pentru ca ochii tai nu vad mai departe de azi, mai departe de tine. Iar tu nu esti TOTUL.

Esti surd. Esti surd pentru ca urechile tale obisnuite sa auda,  s-au dezobisnuit sa asculte.

Esti mut. Esti mut pentru ca iti este mai usor sa taci. Iar mintea ta a uitat sa inteleaga.

E tarziu. E mult prea tarziu. Intre azi si maine nu mai este decat Noapte.

iar tu OMULE nu te vei trezi la timp pentru a salva PAMANTUL.

Copil fiind, citeam cu insufletire povesti cu voinici lipsiti de frica, gata oricand sa isi mane interesele pana la capatul Pamantului, de multe ori chiar mai departe. Visam ades cu ochii deschisi si calatoria mea, alaturi de ei, mi se parea atunci aievea posibila.

Dupa un timp, singurul capat al Pamantului pe care am mai vrut sa il ating, a fost cel de la care incepe Lumea. La celalalt, cel de la sfarsit, mi-am inchipuit ca trebuie sa fie mare inghesuiala, din moment ce toti eroii mergeau doar acolo.

Dar cum as fi putut sa le deosebesc. In fata mea se deschideau mereu doua drumuri. Doar unul dintre ele m-ar fi dus la Inceputul Pamantului. Ori cel din stanga, ori cel din dreapta mea.

Cand am invatat sa-i intreb pe ceilalti, am constatat cu tristete ca nu cunoscusem inca nici un Fat-Frumos. Nici un fiu de Imparat, fie el Verde sau Rosu,  nu se afla in interiorul cercului meu de prieteni. Atunci am inventat singur cativa.

Mai tarziu, fara sa ma pot abtine, am creat si cativa monstri.

Acum, de cand am invatat sa ii recunosc, ii vad mereu in jurul meu,  multi Zmei nemilosi, multi Balauri inspaimantatori si putini, foarte putini Feti-Frumosi.

este prima muscatura pe care i-o aduci drumului care incepe. Iar daca il numesti asa este pentru ca stii ca vor mai fi altii care o sa-l urmeze, al doilea, al treilea, al patrulea pas… si de aici mai departe.
Desi ii vei masura cvasi-egal cu lungimea picioarelor tale, pasii tai nu o sa-ti para niciodata la fel. Cu unii te vei urca, cu altii te vei cobora… unii te vor purta inainte, iar altii te vor abate din drum. Iti vei aminti de unii cu placere, in timp ce pe altii vei face totul sa ii uiti. Insa toti pasii tai te vor invata si te vor creste. Drumul tau va fi “sfetnicul tau”.
De cateva ori in viata vei gasi in tine dorinta si putere sa deschizi o noua cale. Vei aseza cu nadejde la temelia ei un prim pas. Alti pasi vor veni sa te urmeze!