Daca nu o sa ne mai vedem niciodata de unde o sa stiu ca nu m-ai uitat?
Astazi nu mai stiu daca tu esti oglinda mea sau eu sunt oglinda ta. Totusi, pentru mine doar lumea mea e reala si nu cred ca as putea sa traiesc dincolo de ea.
Mi-am pierdut capacitatea de a nu ma mai vedea in oglinda. Pentru ca ieri m-am privit in oglinda si m-am ras… e prima data cand am putut sa fac asta dupa foarte multa vreme. Habar nu am ce s-a schimbat, si poate ca totul a inceput atunci cand mi-a disparut dorinta de a mai ciocani in oglinda ca intr-o usa.
Sunt din ce in ce mai indraznet, astazi am sa-mi storc in oglinda un cos ce mi-a aparut pe frunte, ma voi spala pe dinti si ma voi cauta de carii. Oglinda a redevenit doar oglinda si atat iar eu am inceput sa o folosesc ca atare.
Doar un singur gand inca nu imi da pace: totusi, daca nu o sa ne mai vedem niciodata de unde o sa stiu ca nu m-ai uitat?
theAdviser
Nu-mi place ceata pentru ca nu poti bate in ea ca intr-o usa. Imi plac usile pentru ca deschid noi drumuri. Imi plac usile pentru ca pe ele ies atunci cand nu mai pot, ele imi permit evadarea, ele scartie cand imi simt vibratia sufletului si plang impreuna cu mine.
Dar cel mai mult imi plac ferestrele, pentru ca ele nu cer raspunsuri, nu iti cer actiune. Ferestrele ofera fara sa ceara nimic in schimb. Ferestrele se deschid atunci cand usile s-au inchis. Ele imi ofera sansa de care n-am stiut sa profit atunci cand am intrat pe usa. Prin ele intra lumina soarelui si prima raza de speranta care imi amintesc ca trebuie sa o iau de la inceput, ca este timpul sa ma scuturi de cosmaruri si sa gasesc minunea de a merge inainte.
Oamenii sunt compusi in cea mai mare parte a lor din apa. La fel si ceata. Ceata este misterioasa, vicleana, parsiva, inspira melancolie, ne impiedica sa vedem ce se ascunde cu adevarat dincolo de ea.
Atunci cand sunt om imi doresc ca apa care ma compune sa fie apa unui fluviu. Un fluviu care are de strabatut un drum lung si anevoios, care vede multe, aduna speranta, iar la final, se revarsa in bratele ocrotitoare ale oceanului.
Doar odata.
In seara asta dirijorul a venit fara bagheta. Poarta insa in maini o pereche de manusi fosforescente si in ochi o lumina vie.
< < Din motive de Ziua Pamantului spectacolul de astazi se va desfasura cu toate luminile stinse, ne anunta difuzorul. Sa fim solidari, energia economisita acum va salva o mica padure in Amazon, o suta de lilieci, peste 80 de maimute, milioane de termite si mai multi serpi pe cale de disparitie.>>
Prin aer manusile fosforescente danseaza ca doi fluturi vrajiti. Din intuneric coarde, alamuri, percutii le insotesc zborul cu murmurul lor.
– Picteaz-o cu ochii negri! Picteaz-o cu ochii negri Mario, se lamenteaza prin intuneric solista!
Nici un motiv de gelozie draga Tosca! In intuneric toti ochii sunt negri. In afara de cei stralucitori. Si de aici de sus, din loja 25, zaresc cativa.
Prin intuneric toate inimile aplauda nevazute, in afara de cele incandescente, dar din astea nu vad decat una singura: Inima ta.
Te cautam pe strazi, prin parcuri, prin mall-uri, intreband fiecare domnisoara care ar fi putut fi tu:
– Nu va suparati, puteti sa imi spuneti cat aveti pulsul?
Putin, prea putin, normal de putin.
Dar intr-o zi tu m-ai intalnit si inima mea te-a recunoscut, iar pulsul mi-a ajuns la 200 de batai pe minut, inima ta a urmat-o.
– Buna sa-ti fie tensiunea arteriala voinice, mi-ai spus.
Si am ras amandoi ca doi prunci, ca doi copii, ca doi adolescenti, ca doi tineri, ca doi maturi, ca doi batrani, ca doi… ingeri.
De saptamani intregi pregatesc reintalnirea cu TINE. Mi-am cumparat usturoi, mult usturoi. Am frecat cu el colturile oglinzii, ochii mei, urechile mele, gandurile mele. Mi-am cumparat o cruce de argint si un tarus de lemn. Sunt GATA.
In seara asta o sa ridic valul cu care am acoperit oglinda si ma voi aseza gol in fata ei. Carnea mea, mirosul sangelui meu vor ajunge pana la tine si vei veni.
Prin intuneric iti voi vedea ochii arzand cu putere, pielea mea se va infiora si inima va incepe sa-mi bata navalnic. La panda, voi astepta momentul cel mai prielnic. O mana a mea va fi inclestata pe tarusul de lemn, in cealalta voi tine crucea de argint grea ca un ciocan de fierarie.
Pentru o clipa, fata in fata, oglinda va reflecta trupurile noastre goale, pereche. Curand, vei mai face un pas. Dincoace de marginea oglinzii voi stii ca a sosit clipa si voi tasni despartind trupul tau de granita ce te-a lasat sa treci.
Cu crucea de argint voi bate adanc tarusul de lemn in inima oglinzii taindu-ti orice cale sa mai pleci. Sunt GATA!
theAdviser
Felurite ganduri ma viziteaza in fiecare zi. Ganduri fluturi, jucause si imprevizibile, capabile sa gaseasca oricand noi sensuri cuvintelor, capabile sa starneasca si sa bucure. Ganduri flori, linistite si colorate, puternic odorizate, mereu dispuse sa apropie, sa cheme. Ganduri de branza, ganduri vechi, lasate demult la inchegat, rafinate, puternice si satioase. Ganduri nuci, tari in coaja si ascunse dar cu miez dulce si hranitor. Ganduri tobe, sonore si ritmate, gata sa patrunda, sa indemne, sa mane.
Rand pe rand le imbrac cu haina cuvintelor si le daruiesc spatiului ce ma masoara, timpului ce ma primeste sa il locuiesc.
Dar vin si zile cand ma viziteaza doar ganduri tantari, bazaitoare si rele, dornice sa suga energia din mintea mea, sa o digere si sa o transforme in resturi. Atunci, ca sa nu umplu lumea de excremente, aleg sa tac, iar tacerea este si ea la fel de importanta.
Cioc! Cioc! De ore intregi bat si sticla suna aspru a gol. Privirea mea nu mai patrunde dincolo si oglinda-mi intoarce doar imaginea chipului meu ravasit.
Desi a gustat doar putin din libertatea dialogului cu tine, sufletul meu a crescut atat de mare incat acum nu-l mai incap doar eu. Sunt zidit aici si, singur, universul asta ma strange ingrozitor.
Insa, cand o ating, sticla e inca fierbinte si stiu ca asta e-un semn ca dincolo de ea inca mai arde un foc ce nu s-a stins.
theAdviser
Azi noapte am vazut o lumanare arzand la tine in oglinda. M-am gandit ca astepti pe cineva si m-am surprins dorindu-mi sa ma astepti pe mine.
A fost primul meu semn de slabiciune. Dar m-am recules la timp.
Pana si eu stiu ca nu am putea fi nici amandoi dincolo si nici amandoi dincoace. Pentru ca daca am face asta, aici si acolo ar inceta sa mai existe, iar oglinda nu ar mai privi decat golul.
theAdviser
De astazi se intorc pasarile calde. Din locul unde m-a lasat toamna privind in urma lor, sunt gata sa surprind primul semn al intoarcerii.
Din bratele larg desfacute ale V-ului ce s-a dus, vor tasni inspre mine V-urile victorioase ale glasurilor ce se intorc.
De abia acum inteleg ca impietrirea mea in acest loc, lunile ce au trecut, se numesc ASTEPTARE. Se intorc pasarile calde si eu le astept. Stiu ca daca le voi privi trecand peste capul meu ma voi putea, in sfarsit, urni de aici.
Viata reincepe!
Am luat gandurile mele despre tine, le-am asezat pe un taler de balanta si am vazut ca atarna mai greu decat gandurile pentru oricare dintre oamenii care te inconjoara.
Dar nu m-am multumit ca acest lucru te facea doar el special pentru mine si am cautat sa inteleg mai bine.
Eu stiu ca atunci cand le comnunicam oamenilor, cuvintele si gandurile noastre isi dau intalnire cu auzul si perceptia lor aproape de jumatatea drumului pe care il au de parcurs intre noi. Aproape de jumatate si nu chiar la jumatate, pentru ca asta depinde de forta de comunicare a partenerilor de dialog.
Totusi acest lucru nu se intampla mereu. Exista o anomalie ciudata care face ca, odata la mii de cazuri in comunicare, gandurile sa nu se mai opreasca la mijlocul drumului pentru a intalni acolo perceptia celuilalt. Doar atunci, ele parcurg toata distanta si obosite gasesc comuniune si ecou in mintea si gandurile CELUILALT. Dupa o vreme, se intorc de acolo imbogatite si grele si pentru un timp isi regasesc din nou ecou in mintea si gandurile TALE.
De aceea, aunci cand il cantaresti, un singur astfel de gand dublat de zeci de ori, este de zeci de ori mai greu decat oricare alt gand al tau.
Si totul iscat doar dintr-o anomalie ciudata ce noi oamenii obisnuim sa o numim PRIETENIE.
