COPACUL

Mi-a sosit comanda, dar, oricat as fi de flamand, nu o pot atinge. Am uitat cum sa mananc fara ca mai intai tu sa-i incepi gustul.

La noapte am sa traversez. Fara nici un ritual premergator, nu am sa ma uit nici in stanga si nici in dreapta, nu am sa astept nici culoarea verde a semaforului si nici nu am sa-mi usurez trecerea cu vreo zebra binevoitoare.

Am sa ma arunc in mijlocul strazii, ca in apele unui rau involburat… si daca au sa ma tina mainile, daca au sa ma tina picioarele, daca are sa ma tina sufletul sa trec… pe malul trotuarului celalalt ai sa ma astepti tu.

Sa nu te miri daca ai sa auzi mai mult zgomot dinspre mine in noaptea asta. Sunt iarasi treaz si ma bat in cuie, molecula cu molecula, de parchetul din living. Poate asa nu o sa te mai urmez, nu o sa te mai caut, nu o sa mai alerg ca un nebun inspre tine.

Tocmai am terminat al treilea pahar de uitare. De somn ma mai despart inca trei. Tintuit in insectarul construit de mine, nu am sa te visez. Dar inca mi-e teama sa inchid ochii, pentru ca simt ca, pana dimineata, o forta teribila vine si ma muta cu parchet, cu casa, cu intreg cartierul mai aproape de tine.

Cu spatele arcuit am sa ma fac pod peste trupul tau curgator de apa vijelioasa si tulbure. Stiu ca tu esti viitura in care urmeaza sa ma inec mai tarziu… si ma bucur.

Sunt contemporan cu nelinistea mea si aproape sunt sigur ca ea va trai suficient de mult incat sa nu mai fie contemporana cu mine.

Sunt contemporan cu durerea mea si aproape sunt sigur ca durerea este mult mai batrana decat mine, iar daca va inceta sa existe chiar si cu o ora inaintea mea, vreau sa ma bucur de ora aia.

Intr-o zi voi fi contemporan cu fericirea mea si, fiind mult mai in varsta decat ea, ii voi cere sa ma respecte suficient incat sa se ridice de pe scaun si sa ma lase sa ma asez… pentru totdeauna.

Spuneti-mi, daca va aruncati gandurile in sus cat de departe se inalta?

Dar daca vreti sa faceti cu adevarat acest test nu lasati nici un plafon sa stea deasupra voastra. Gandurile, atunci cand se nasc, sunt firave si, aruncate in plafon, se zdrobesc.

In viata aveti doua sanse: fie va construiti ganduri care sa strapunga plafonul ce va acopera, tasnind spre inalt; fie va eliberati afara sub cerul liber si umpleti vazduhul cu ideile voastre, tinute usor de sfoara ca niste zmeie.

De-a lungul vietii e bine sa le incercati pe amandoua. Ganditi-va la asta si, in vreme ce o faceti, eu va las cat sa ma duc pana la magazin sa cumpar niste sfoara… Multa sfoara.

Imi place sa imi numar degetele, dar niciodata nu ajung prea departe cu asta. Cand eram copil numaram cu usurinta pana la 20. Primii 20. Urmatorii 20.

Apoi jumatate dintre degete s-au intins prea departe si nu le-am mai putut ajunge si n-am mai numarat decat pana la 10. Alti 10. Si inca 10.

Dupa un timp mi-a fost din ce in ce mai greu sa ajung chiar si pana la 5. Numai 5. Ultimii 5.

4. 3. 2. 1. Nimic.

Mi-am pierdut un nasture de la gat si vorbele oamenilor imi ajung acum direct pe piele si ma zgarie ca un frig cu gheare.

Degeaba ti-ai vopsit unghiile in toate culorile pamantului, taisul lor nu ma raneste mai putin.

Daca ma impungi cu un cutit cu manerul incrustat in diamante nu te astepta sa sangerez mai frumos. Nu te astepta sa mor mai estetic. O sa te dezamagesc din nou.

Nu imi mai functioneaza sariturile. De aceea, acum, fiecare obstacol oricat de mic in inaltime, nemaiputand sa-l sar m-am apucat sa-l ocolesc. Obstacolele insa, chiar si cele mai marunte, sunt totusi destul de intinse. S-au latit, s-au lungit, intr-atat cat sa stea in calea cat mai multor oameni. Iar eu le ocolesc uneori prin fata oamenilor care se pregatesc sa le sara, alteori prin spatele lor.

“Atentie ca trec!”, le strig, “Aveti grija sa nu ne ciocnim!”  Si trecerea mea ii nedumereste pe saritori.

“Unde se mai duce si asta?”, isi arata ei mirarea. “Vai, ce m-ai intarziat!, imi mai spune cate unul, luandu-si avant. “Din cauza ta acum trebuie sa recuperez “, imi reproseaza, sarind cate doua obstacole odata.

“Iertati-ma”, le raspund,  “Ocolesc pentru ca mi s-au stricat sariturile”.

Unii oameni rad de nepriceperea mea, altii se incrunta, rareori cineva isi consuma o lacrima. Iar eu, printre liniile verticale, imi continui calatoria orizontala… singur ca si nebunia.

Cand esti departe imi clipesc ochii.

Cu atat mai des, cu atat mai lung, cu cat distanta dintre noi este mai mare. Nici eu nu mai stiu de cand am inceput sa masor asa departarea de tine. De la o vreme si sa te stiu in camera cealalta este mai mult decat ochii mei pot sa suporte.

Acum si numai daca te duci pana la magazinul din colt sa cumperi paine, ochii mei clipesc atat de des incat, practic, momentul in care sunt deschisi devine clipire si momentul in care clipesc devine privire.

De foarte putin timp am inteles insa de ce ochii mei cauta cu frenezie clipirea. Pentru ca ei stiu ca, oricat de departe ai fi, atunci cand sunt inchisi, te vad langa mine.

Impacat, aceste randuri le-am scris cu ochii larg inchisi.