COPACUL

Amintirile mele sunt ca un imens acvariu cu pesti. Iar eu stiu ca daca le curat apa suficient, daca le oxigenez si le hranesc indeajuns, imi vor bucura serile triste si lungi cu avantul lor zglobiu si colorat.

Cu toate astea, de la o vreme, casa mi-a ramas parca prea mica si acvariul prea mare. Pare ca la tot pasul prezenta bolului urias ma incurca si ma oboseste. Noaptea nu ma lasa sa dorm cu bolboroseala tuburilor lui de oxigen, iar dimineata vine mai devreme pentru mine purtata de lumina neoanelor lui albe.

Zilele trecute am vrut sa il arunc ca pe un obiect inutil si impovarator, dar cand l-am coborat de pe masa, asezat pe podea, i-am gasit un nou rost.

Pentru ca atunci cand ma prind cu picioarele sub marginile lui imi amintesc sa imi fac “abdomenele”.

– Intinde mana! Simti?

– Ce sa simt? Dar asta nu-i decat simpla o piatra.

– Nu, nu este doar o simpla piatra. Tocmai a devenit “acea piatra pe care eu ti-am daruit-o” si in curand, dupa cum vad ca evolueaza lucrurile, risca sa devina “piatra pe care tu ai refuzat-o“.

Atingerea noastra schimba starea lucrurilor care ne inconjoara. De exemplu piatra asta, pe care tu inca o cantaresti in mana privindu-o nedumerita, are un drum al ei unic. S-a nascut din parintii ei atunci cand pe acestia i-a cunoscut vulcanul.  S-a slefuit in valurile marii si a calatorit cu avionul multe mile pana la tine. Este neagra, este lucioasa si nimic nu este intamplator in asta. Trecutul ei a modelat-o asa.

De aici inainte, drumul pe care il va avea in viata va continua sa o devina. Daca o arunci va ajunge sfarmata si colb, daca o pastrezi va locui tihnita in bolul de langa raftul cu carti din sufrageria ta.

Doar daca vei alege cea de a doua cale, eu si cu piatra vom ajunge sa ne cunoastem foarte bine. La inceput o voi vizita mai rar, poate o data pe luna; apoi o data pe saptamana… apoi zilnic. Pana cand, intr-o zi fericita din viata mea, ma voi muta sa locuiesc alaturi de ea… pentru totdeauna.

<<Si ochii tai sunt verzi ca si ai mei. Daca as ramane intins aici toata viata nimeni nu ar putea sa ma gaseasca. Esti ascunzatoarea mea perfecta!

Atunci cand imi atingi parul, capul meu prinde radacini si mintea mea rodeste cele mai frumoase ganduri.

Ma visez cu bratele larg desfacute, imbratisand pasarile cerului si cand deschid ochii visul meu este chiar realitatea.

Oricat as alerga, odihna ma gaseste mereu alaturi de tine.  Esti nesfarsit de mare, cat lumea. Lumea mea…>>

Asa imi amintesc copilaria, in toate clipele putine cand timpul se mai opreste sa il ascult. Au trecut multe anotimpuri. Nu au trecut insa toate… 

–           De ce ochii tai sunt verzi, ma intrebi tu acum curioasa?

–           De la clorofila, iti raspund zambind. Pe cand eram copil m-a cunoscut Campia.

Partea plina a paharului nu este decat un soclu, un piedestal, pe care sta lafaita si superioara partea goala a acestuia. Si totusi nicaieri nu ii sta mai bine si de nicaieri golul nu ne inspira mai mult.

Daca as umple exact pe jumatate 40 de pahare as avea fix 40 de jumatati de plinuri si 40 de jumatati de goluri sau 40 de plinuri mai mici si 40 de goluri restranse pe care le-as putea usor preschimba, folosind aceleasi 40 de pahare, in 20 de plinuri si 20 de goluri, intregi.

Daca as sorbi apoi rand pe rand din fiecare pahar, in 20 de pahare pline muscatura mea ar marca diverse dimensiuni de goluri iar in celelalte 20 de pahare nu ar marca nimic. Astfel, singura proprietate descoperita de mine a golului este ca nu poate sa devina mai gol decat este deja, iar asta imi da o mare senzatie de liniste.

Sunt un palmier care creste pe varful unui munte, in mijlocul unei paduri de brazi. Nefiresc dar dispus sa isi asume soiul, incapatanat sa reziste drumului care l-a purtat pana acolo.

Inconjurat de brazi cu umbra deasa, in mijlocul padurii intunecate, palmierul ofera locul cu cel mai insorit sol.

Privit de la distanta, sufocat de desertul de umbra, pare ca in jurul copacului palmier creste o oaza de lumina si verde.

Loveste-ma inca odata! Asa. Acum ramai cu mana lipita de pieptul meu. Simti? Dupa fiecare lovitura pieptul meu vibreaza. Sunt ca o toba mare  si goala si tot ce se aude din mine nu sunt decat urmele contactului meu cu ceilalti.

Buuuum….! Zbarrrrrrrrr…..!

Parinti, profesori, prieteni, neprieteni, cunoscuti, straini, rand pe rand au batut in mine umplind lumea mea cu ecoul lor.

Buuuum…! Zbarrrrrrrrr…!

Zi dupa zi, an dupa an, am cantat pe notele lor, muzica lor, cantecele lor. De aceea nu am stiut niciodata cine sunt EU. Nu am stiut care este muzica MEA, cantecul MEU, viata MEA. Pana astazi. Pentru ca astazi am avut revelatia modului in care as putea afla.

Daca atunci cand ma lovesc ceilalti, pieptul meu canta muzica lor, cand ma voi lovi singur ce va canta?

Astazi m-am imbracat intr-o zi care imi vine foarte bine. Pentru prima data dupa multa vreme, mi-am gasit o zi pe care sa o pot purta fara sa trebuiasca sa o duc mai intai la modificat sau ajustat pe masura mea.

Ce bine iti vine astazi! mi-ai confirmat tu. Iar eu am zambit cu o siguranta pe care de abia atunci o dobandisem. Am ridicat gulerul zilei iar aerul ei rebel a tulburat pentru o clipa cerul.

Cred ca o sa ploua, mi-ai spus! Mi-ar placea sa ploua! Este asa arsita azi!

Mi-am plecat privirea. Cand ai invocat ploaia stiai ca hainele nu plang niciodata, doar oamenii?

Astazi am asezat in fata oglinzii o vaza noua incarcata cu electrozi cu capul verde. Mesajul lor ar trebui sa fie destul de clar si evident pentru tine. Relatia noastra are nevoie sa se mai sudeze.

Mi-a spus ieri un prieten ca nu exista nimic mai potrivit pentru sudura decat electrozii astia. Da, asa este, mai am si alti prieteni care ma sfatuiesc.

Daca te uiti la vaza, atunci trebuie sa stii ca obiectele din oglinda sunt mai aproape decat par. Oamenii nu.

theAdviser

Trebuie sa reclam proasta organizare de la Opera de Stat din Bucuresti. Pentru ca m-am dus aseara plin de asteptari, hotarat sa va scriu astazi cronica vie a unei seri minunate. Dar in schimb nu va pot descrie decat istoria trista a unei esec organizatoric. Caci nu stiu cum altfel sa descriu ceea ce am trait acolo.

Totul a inceput cand orchestra nici nu terminase bine uvertura. Atunci de pe un portativ al grupului de viori din fata…si aici simt nevoia sa dechid o paranteza. Caci de cand merg la opera nu am putut sa nu remarc modul in care fiecare dirijor favorizeaza grupul de viori. Le aduce in fata , nu le scapa din ochi, plus ca nu ataca nici macar o singura arie fara sa le implice. << Scuzati-ma, dar astfel nu faceti decat sa le umflati atat de mult pana s-or face toate violoncele sau contrabasuri.>>

Dar sa revenim la incidentul de aseara. Deci, imediat dupa uvertura, de pe un portativ al grupului de viori , ca sa fiu mai précis de pe portativul celei de-a doua viori din dreapta dirijorului, desprinsa de o miscare parca intentionat gresita a arcusului, s-a smuls o pagina din partitura. Bineinteles ca aceasta a fost imediat aspirata in sus de curentul de aer ce trecea peste scena. Astfel pagina a calatorit pana in cupola si de acolo a inceput un joc de caderi si ridicari, devenind cand mai mica, cand mai mare, cand ajungand in lumina refelctoarelor, cand pierzandu-se in intuneric. Tot actul intai am urmarit-o atent zburand parca asemenea unui future alb imprejurul salii si am pierdut astfel toata actiunea de pe scena.

La pauza, am vazut-o agatata de candelabrul central, ca un future asezat pe o floare la odihna.

Cazi! Cazi! i-am strigat iritat de gandul ca as putea pierde din cauza acestui incident si actul doi.

Curand luminile s-au stins din nou, s-a ridicat cortina si actul doi a inceput. Dar vioara a doua a ajuns la pagina lipsa si a inceput sa-si cante partitura defazat de toate celelalte. M-am uitat atunci in jurul meu si am constatat cu tristete ca nimeni nu mai sesizase greseala. Nici macar dirijorul care, intre noi fie vorba, continua sa favorizeze grupul de viori, nici macar el nu s-a sesizat sau poate nu a avut curajul sa le infrunte.

Bine, mi-am spus hotarat sa ignor vioara aceea si sa ma concentrez doar la actul artistic de pe scena. Dar atunci, parca pentru a-mi face in ciuda, pagina desprinsa a aparut din nou, plutind pe deasupra orchestrei ca un future mare de culoarea untului. Prinzand un moment de acalmie a scenei aceasta si-a continuat corborarea: zece metri, noua metri, opt, …cazi! cazi! am inceput sa soptesc! Cazi odata! Trei metri, doi metri, deja intrase in fosa orchestrei si vioara a doua a vazut-o si a recunoscut-o. Si-a intins arcusul ascutit ca un ac si acesta a strapuns-o oprindu-i in sfarsit zborul.

Chiar atunci orchesta si-a incheiat ultimele acorduri, dirijorul a dat sa plece dar a intalnit privirea tiranica a vioarei a doua. Aceasta nu isi terminase inca norma de acorduri si a inceput sa recupereze deficitul cantand partitura din pagina prizoniera pe arcus. Dirijorul a urmat-o ascultator iar spectatorii s-au oprit din drumul spre iesire, fiecare in pozitia in care l-a surprins solo-ul vioarei.

Sala a inghetat, iar eu am putut in sfarsit asculta primele acorduri ale serii:  “dincoace de ocean, Cio-cio San , un future daca pica in maini de om este infipt cu un ac intr-o placa pentru ca astfel sa ramana pe viata al lui, sa nu mai fuga.”

Iata de ce as vrea sa dau acest sfat bun tuturor operelor din lume. Atunci cand pe scena voastra se joaca Madama Butterfly va rog sa prindeti cu bolduri partiturile orchestei in portative sa nu mai zboare.

Si-a scos mainile din buzunar si a incetat sa mai fluiere incremenit in mijlocul aleii. La picioarele lui putea distinge clar silueta unei femei intinse pe asfalt. Era goala si doar parul incerca neglijent sa o acopere.

De necrezut dar aparitia nu-l tulbura deloc. Oare e vie, gandi… daca era vie facea struguri… ii veni in minte dar alunga raspunsul. Normal ca era vie. Asa cum statea cu o mana sub cap putea sa ii vada respiratia miscandu-i pieptul. Oricum o alee din parc nu era cel mai potrivit loc pentru somn.

Hei! se auzi rostind. Cine esti? Cine te-a adus aici?…

Nu a primit nici un raspuns dar la picioarele lui necunoscuta s-a miscat dandu-i de inteles ca urmeaza sa se ridice. Dar ridicarea ei era stangace si greoaie. Si-a acoperit ochii cu mana stanga incercand sa trateze cu maxima pudoare momentul, dar a intins in acelasi timp mana dreapta in fata pipaind aerul incercand sa o sprijine, sa o ajute. Cum mana lui nu intalni nicio rezistenta o privi din nou incercand insa politicos sa nu se holbeze. Femeia se ridicase doar atat incat sa se sprijine intr-o mana si ramasese asa pe jumatate intoarsa catre el. Era prima oara cand ii zarea ochii si stralucirea lor il tinu captiv cateva secunde.

De unde esti? Cine te-a adus adus aici? … i se paru din nou cel mai potrivit sa intrebe. Era evident ca nu venise singura din moment ce si doar sa stea pe jumatate ridicata era un efort pe care necunoscuta nu putea deloc sa il ascunda.

Gravitatia… ! sopti femeia, si el isi simti zambetul alterandu- se pe buze pana cand acesta a ajuns de s-a descompus cazand apoi lin in golul deschis sub barba de gulerul camasii.

Esti o inge… un inge…? Ai cazut? se balbai el. Si imediat, regretand parca momentul de slabiciune de mai devreme, ii ceru hotarat socoteala: De ce ai cazut? iar de data asta satisfacut o impunse cu privirea, neparand insa sa astepte vreun raspuns.

Mi-am pierdut aripile! raspunse ea limpede, parand insa a nu fi nici prea afectata nici prea tulburata de aceasta veste. Cred ca mi-e sete! a mai spus si cu un efort scurt, nu lipsit de gratie, s-a ridicat in picioare acoperindu-si atent trupul cu parul desfacut, lung de ii ajungea pana mai jos de genunchi.

Mi-e sete! repeta necunoscuta si impinsa ori de racoarea noptii, ori de slabiciunea picioarelor, sau poate de un alt gand se apleca usor inspre el… (va urma)